Am să


Am să te citesc cu palmele-amîndouă
și cu buzele moi,
am să-ţi desenez conturul
cu degetele,
am să-mi adap ochii
din ochii tăi,
gura din gura ta,
inima din focul
inimii tale,
am să te întregesc
ca să mă întregeşti,
am să-mi scrijelesc
numele cu unghiile
pe umărul drept,
să nu-l mai poată
şterge niciun val,
tu ai să-ți tatuezi
numele cu dinţii
pe lobul urechii,
să-l port cu mine mereu,
îl vei dărui auzului meu
pe veci şi sufletul
n-o să mai poată recunoaşte
niciun alt nume după tine.
Am să te citesc,
ai să mă citeşti,
am să te iubesc,
ai să mă iubeşti
şi azi şi mîine
şi-n ziua naşterii de-a doua
cînd vom păşi orbi
pe tărîmul albastru al ochilor tăi.

Izmenele miresei


Mă angajasem, cîştigam deja suficient cît să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decît să mă mărit? M-a mîncat în cur ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.
Ăştia, bucuroşi că au pus mîna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape vreodată, că trecuse demult de vîrsta la care era considerat flăcău bătrîn şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nefiind dispusă să se lege la cap fără s-o doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete. Cununia civilă a fost în decembrie, urmînd ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.
Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvîrşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lînă, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara, unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie, la cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mîneci raglan, tot tacîmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. A împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.
Au trecut cu bine sărbătorile cu o căldură ireală pentru decembrie, apoi pentru început de ianuarie, în săptămîna pregătirilor a umblat lumea cu mînecă scurtă, mă gîndeam că totuşi vremea o să țină cu mine, să stau în rochie de mătase. În sîmbăta nunții, după ce soarele a strălucit toată ziua cît timp am împodobit cortul cu tot felul de floricele, hîrtie colorată, beteală, au venit lăutarii, au început să se adune nuntașii și să curgă valurile de țuică fiartă s-a pus întîi un vînticel subțire ce-a umplut cerul cu nori, apoi o ninsoare cu fulgi mari cît oul de porumbel de-mi venea să stau mai mult afară decît în cort printre nuntași. Făceam ce făceam, mai ieșeam puțin între fulgi, mă întorceam în cort mai învîrteam o sîrbă, ieșeam iar afară, pînă la ziuă cînd din coafura mea plină de sarmale cît pumnul și inele căzute pe umeri s-a ales praful. Credeți că am răcit cumva? Neeeea, ce, mi se ținea mie pe atunci din atît de puțin?
Peste noapte am dormit în ger în camera bună de pe beci unde își ținea soacră-mea lada de zestre și aduna în șifonieră, îmbălsămate bine cu naftalină, covoarele, macaturile și carpetele pe care le țesuse de-a lungul timpului. Sub o poza unei icoane de pe perețe se odihneau într-o vază de sticlă colorată o mînă de flori de sînziene și la capul patului, pe un șervet cusut în muște roșii și negre celebrul pește de sticlă. În cameră erau vreo trei grade mai puțin decît afară, dacă deschideam fereastra să mai intre ceva de afară, poate n-aș fi clănțănit atît, dar fereastra era blocată și era prea complicat la orele acelea mici să mai facem nazuri. Da, puteam dormi și la căldură, dacă mă culcam în cameră cu femeile de la bucătărie și cu lăutarii, cum mă programase cumnată-mea, dar n-am vrut, nu-mi plăcea compania sforăitoare a atîtor bărbați culcați de-a latul în patul de alături și nici n-am vrut să risc o prea timpurie criză de gelozie din partea proaspătului meu consort. Aveau să vină oricum destule în foarte scurt timp. Am dat așternutul de lînă la o parte de pe pat, am pus pe saltea o plapumă de mătase umplută cu vreo 6 kg de lînă pură, un cearșaf rece ca gheața, am stiviut deasupra noastră încă o plapumă grea, două macaturi, un covor și niște carpete țesute și ne-am ținut strîns în brațe pînă ne-am încălzit. Ne-am încălzit pe la ziuă, ba am prins și vreo două ore de somn pînă pe la 9 cînd larma de afară ne-a trezit și ne-a coborît din pat. Cum am scos nasul afară am început să dîrdîi ca piftia, de nu mai știam dacă am ceva mușchi pe mine sau doar gelatină transparentă, dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea, nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.
Mi-am tras dresul transparent de Sibiu de 20 de deni, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Am fugit la adăpat, am mai jucat un pic, am fugit să luăm moșii de pe coastă, de la fratele soacră-mii, am încercat să prind o farfurie de mămăligă cu brînză să mă hrănesc cît de cît că pînă seara era ziua lungă, mi-a mîncat-o ginerele, că el tolomac cum era n-a fost în stare să apuce nimic de pe masă, am mai jucat o horă, am fugit să luăm naşii, am alergat după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat pînă am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, ochii îmi străluceau, obrajii se îmbujoraseră natural, totul era perfect. N-am avut nevoie de niciun alt machiaj.
De la nași ne-am întors acasă, nașul l-a bărbierit pe ginere, soacră-mea l-a pupat și-a lăcrimat un pic, înduioșată, își pierdea sărăcuța odorul în favoarea unei străine, nașa mi-a pus voalul, mama a dat chiot, tot neamul stăncioilor s-a uitat la ea ca la a opta minune a lumii, bărbatul m-a ridicat de pe scaun atent, galant, nu m-a pălmuit așa cum l-au îndemnat mătușile să facă, m-a atins delicat c-o hîrtie de-o sută de lei. Las că a avut destul timp după aia să mă lovească, că ce spune mama e literă de lege și oricum, femeia nebătută e ca țarina nearată. Ne-am mobilizat și-am luat-o cu lăutarii după noi pe coastă în sus, către biserică, unde ne aștepta nerăbdător un popă trist și galben ca lămîia, de parcă se hrănea numai cu zeamă de varză.
În biserică ger de-nțepeneai, ca-ntr-o criptă adîncă plină cu sare. Plîngeau sfinții de pe pereți, nu alta. Toată lumea a rămas înfofolită, doar noi eram ca niște flori, eu în rochie albă de mătase, el în costum crem de ginere. N-am încălzit cum am putut de la lumînările pe care le țineau nașii și de la dîrdîit. Popa făcuse contract să nu cumva să scape un cuvînt din slujbă, îi era frică de socru-meu ca de ucidă-l toaca, că ăsta era prieten cu fostul popă care ar fi vrut să vină înapoi. Rostea rar și răspicat fiecare cuvînt, iar țîrcovnicul îi ținea isonul și cînta pe nas ca la prohod. Cel mai cîștigat din toată afacerea asta a fost nașul care n-a intrat în biserică, nu-i permitea funcția înaltă și poziția lui de comunist de bază în partid, el a rămas în mașină, la căldură. În locul lui s-a oferit să țină lumînarea băiatul lor și nu era bai că-mi era drag, aveam aceeași vîrstă. Popa cînta, eu tremuram, lumînările fumegau, mai aveam puțin şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mîinile, îmi clănţăneau dinţii, dacă nu aş fi strîns bine din ei, aş fi acoperit cîntarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.
Nici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă, eram pe jumătate congelată, numai bună de pus la păstrat. Am luat-o înapoi pe coastă-n jos. Nuntașii s-au mai încălzit cu cîte o gură de vin din găleată, au mai jucat, au mai dat chiot, eu mă mișcam ca teleghidată, mă dureau degetele de la picioare de parc-ar fi vrut să se desfacă bucăți. Am ajuns cu chiu cu vai în bătătură unde le aștepta soacră-mea cu alte ritualuri care să mă mai țină o vreme în ger.
Toată feeria dispăruse. Oamenii făcuseră pîrtie, zăpada se murdărise călcată în picioare, plîngea tristă sub stratul tot mai gros de noroi. Eu tremuram, mîţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă. Cînd am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mă dezlipesc de sobă şi nunta nu putea continua fără mireasă, sau trebuiau să mă scoată afară cu soba în brațe. Ar fi fost culmea să dărîme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea și-atunci soacră-mea s-a văzut nevoită să intervină cu mînă de fier. A scos din dulapul de haine o mîndreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune.
-Ia şi-mbracă-te, mi-a poruncit.
– Cu izmene?, am făcut eu ochii mari, cît niște farfurii de supă. Să rîdă lumea de mine?
– Lasă că nu rîde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine, și mi-a întins o pereche de ciorapi tricotați, gri cu jartelele din elastic lat aferente.
– Nici vorbă, am ripostat îngrozită.
– Ia-le cînd îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mîinile, că nu am muncit atît să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu. Scurt și cuprinzător, că altceva n-a mai adăugat, doar mi-a scos și-o cămașă de corp, perechea izmenelor și-a ieșit în curte.
Am stat eu, m-am gîndit, am analizat cu seriozitate situația și pînă la urmă le-am îmbrăcat că nu aveam de ales. Am dezbrăcat paltonul, rochia, am dat jos şi dublura de finet şi-am îmbrăcat întîi cămaşa de corp, apoi restul hainelor, strat cu strat la o ceapă bine învelită. La sfîrșit am tras izmenele peste minunatul meu dres de Sibiu, că mi-a fost frig să-l mai dezbrac, simțeam cum mă bate vîntul peste genunchi. Altă viață! Genunchii mi s-au încălzit instantaneu, de m-am minunat și-am mulțumit în gînd soacrei că ea știa mai bine ca mine cît de mult pot face niște izmene de bărbat la timpul potrivit. Am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine pînă cînd i s-a pus pata proaspătului meu consort că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atîta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decît dimineaţă, cînd a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atîta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, rochia albă devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?

Drumul


Drumul se-ntinde
alb sub lună, curge
cu pietrele pe sub picioare,
calc pe el cu tălpile
goale în amonte,
ca somonii cînd le vine
vremea de împerechere
și se duc bezmetici în ghearele
urșilor lihniți de
atîta frig și sete de sînge.
Mai am puțin,
doar o punte îngustă de lemn
peste un hău infinit
sub ceață și-o moară veche
ce macină amintiri de demult
cu haiduci bărboși cu cămăși de in
înălbit
descheiate la gît
și plete negre în vînt
pe cai murgi cu glezne subțiri
ce zboară năluci
prin pădurea de pini.
Mai am atît de puțin pînă la tine,
întinde mîna
să simți clocotul
sîngelui sub sînul stîng,
întinde mîna
și prinde-mă de mijloc,
ajută-mă
să nu rătăcesc tocmai acum
prin apa sîngerie a
drumului argintat de lună
pînă la tine.

Timp


Hei, tu, suflet de fum,
ce-n pragul morţii lin păşeşti
crezând, sperând să o amâni.
În viaţă nu te arunca
cu tot ce eşti şi vrei să ştii,
de la-nceput.
Mai lasă loc şi de-ntrebări,
şi de trăiri, şi de visări,
de sentimente şi-ncercări,
de nou şi vechi, de alinări,
de sânge cald şi vindecări,
de tresăriri şi amintiri,
de bucurii şi de iubiri.
În viaţă nu te arunca
de la-nceput cu tot ce eşti,
ce vrei să ştii şi tot ce speri
că va veni.
Acordă-ţi şansa să visezi,
să poţi, să simţi
şi să trăieşti.

Tu poți?


Ţi-aş iubi mâinile
de-ai şti să aduni în căuşul lor
lacrima de pe obraz.
Ochii-ar rămâne fără nor,
pentru tine.
Ţi-aş iubi inima
De mi-ai adăposti în bătaia ei
aripa frântă.
Rana s-ar vindeca şi-aş zbura
alături de tine.
Ţi-aş putea iubi ochii
de-ar şti să oglindească cerul.
Am da drumul viselor
să zboare libere.
Ţi-aş putea iubi asprimea,
de-ai şti să ascunzi sub platoşa ei
clocotul inimii.
Tremurul i s-ar domoli.
Şi rana adâncă din frunte-aş putea
să ți-o iubesc,
lumina mea o va vindeca.
Da, te-aş putea iubi aşa cum eşti,
de m-ai iubi.
Tu poţi?

Măsură


La mine,
timpul nu se măsoară
în secunde,
se măsoară în pași.
O zi rotundă
e-un pas
ce merge drept spre tine,
o oră
e un pas rotund
spre nemurire.
Doar nopțile
mi se măsoară
în stele.
O noapte-ntreagă e
drumul nud
pe care pășesc desculță
în lumina lunii pînă
în visul tău.

Costic-al Ghinii


Toată vara umbla ca un huhurez pe cîmp în fiecare noapte. Pleca cînd începea să se îngîne ziua cu noaptea și se mai întorcea a doua zi după ce soarele era deja sus. N-avea somn, de-aia se şi făcuse pîndar la CAP sub pretextul că munceşte să adune zile şi pentru nevastă-sa, că era bolnavă de năduf, nu putea să muncească pe cîmp ca muierile alea, sănătoase.
Era doar un praf în ochi munca pentru muiere, îi plăcea să știe că oamenii se tem de el și acum, la bătrînețe, așa împuținat și cocoșat cum era. Avea un corn de vacă în care sufla într-un anume fel și toți hoții își luau picioarele la spinare cînd îl auzeau, îl cunoșteau după sunetul cornului că e cel mai al dracu’ pîndar de pe tarla. De multe ori își lepădau acolo, în mijlocul lanului, sacul cu drugile de porumb furate. El aduna sacii și-i ducea a doua zi la sediu, corpuri delicte. Avea un miros al dracului de bun, reușea să-i dibuie pe hoți după pînza sacului, după cusărturile găurilor, după sfoara cu care erau legați. Mergea direct la președinte și-i spunea:
– Uite, tovule, l-am prins azinoapte pe-al lui Mămăligă-n porumb.
– Da de unde știi mata, mă, nea Costică, cine a fost? L-ai văzut?, se mira ăla de fiecare dată, de parcă nu mai auzise în viața lui așa minune mare.
– Știu, răspundea scurt nea Costică. Nu vezi că e sacul lui?
– Nu văd omule, unde dracu să văd, răspundea tovul exasperat. Nu înțelegea și pace cum știe moșul ăsta cocoșat ai cui sunt sacii de fiecare dată.
Într-o vară l-a pus la încercare, l-a trimis pe cumnatu-său cu un sac de-al lui fix pe tarlaua pe care pîndea Costică al babii Ghina. A stat ăla-n porumbi pînă i-a simțit răsuflarea moșului. Mai-mai că era să-l prindă în fapt. A doua zi dis de dimineață nea Costică era cu sacul la picioare pe treptele sediului. Cînd a coborît președintele din șaretă a dat cu ochii de el.
– Ce dracu cauți la ora asta aci, nea Costică?, l-a întrebat de parcă nici usturoi n-a mîncat nici gura nu-i puțea.
– Ia, am venit să-ți spun o vorbă, tovule.
– Mie, neică? La ora asta? Ce-ți veni?, a pus șeful întrebare după întrebare și-a zîmbit fin pe sub mustață, să nu se prindă moșul. Credea că l-a prins cu mîța-n sac.
– Tu nu te pui cu Costic-al Ghinii că te bag în pizda mă-tii cît ai clipi, așa să știi. Să-ți iei sacul și să nu te mai prind în tarlaua mea că să fiu al dracu dacă nu-ți fac felul.
Îi luase frica președintele, ce mai. În sinea lui avea convingerea că moșul are pe dracu băgat în cocoașa din spinare, altfel nu se explica nici puterea lui, nici felul în care reușea să-i cunoască pe toți după nimic.
Iarna se schimbau lucrurile, iarna dormea și pentru nopțile verii. Unde punea capul, acolo sforăia de zdrăngăneau geamurile.
Se trezea dimineaţa odată cu zorile, îmbrăca pantaloni groşi de dimie neagră peste izmene, lua șosete de lînă, flanelă de lînă, mănuși de lînă împletite de babă, cojoacă de lînă în spinare, trăgea peste urechi o căciulă desfundată din blană de miel, ieșea afară în ninsoare şi se mai întorcea peste vreo oră. Întîi spărgea lemne din cele uscate, le făcea surcele, intra înapoi și făcea focul. Baba aștepta în vîrful patului cu împletitura în mînă, pînă se încălzea bine în cameră. El tropăia puțin pe scară, făcea pîrtie, scotea apă, potolea păsările şi animalele, spărgea din nou lemne, aducea în casă, se scutura bine de zăpadă, se descălța, punea ghetele ude la gura sobei și se dezghioca de toate țoalele groase. Se întindea în pat, punea capul pe pernă şi mîna porcii la jir.
– Scoal’ Costică şi hai să mănînci, îl zgîlțîia baba cînd avea masa pusă.
Sforăitul înceta, Costică tușea și se îneca de cîteva ori ca un carburator înfundat, se ridica, se mai spăla odată pe mîini şi pe faţă şi se aşeza la masă. Mînca, se punea înapoi în pat şi adormea. Puteai să tai lemne pe el, că nu-i păsa.
– Costică, scoal’ alimănitului și mai taie lemne că nu mai am, îl înghiontea baba după un timp.
Se scula bătrînul, se îmbrăca şi ieşea afară să spargă lemne. Se întorcea cu braţul plin, se dezbrăca şi se culca la loc.
– Scoal’ Costică, nu auzi cum zbiară capra aia de foame, îl trezea muierea din nou după o vreme.
El nu auzea nicio capră, sforăia prea tare dar, docil, se ridica din pat, se îmbrăca şi pleca să mai dea odată de mîncare caprelor, să le pună apă şi să mai aducă lemne. Istoria se repeta de cîteva ori pe zi. Pe seară, cînd întunericul se așeza temeinic peste sat și gerul făcea zăpada să strălucească muierea nu mai rezista și-l lua la zor.
– Mă Costică, fi-ţ-ar făcutul al dracului să-ți fie, mai scoal’, mă, şi tu că apune soarele peste tine şi dormi de-azidimineaţă, m-ai înnebunit cu sforăitul tău. La noapte ce-ai să mai faci? Biata de ea era deja sătulă de stat cu el pe vatră ziua întreagă și să-l asculte cum sforăie, îi țiuiau urechile de atîta singurătate.
– Pe dracu’ fac, Mărioară, se revolta moșul pentru prima dată pe ziua aia. Dorm, normal că dorm, că nu m-ai lăsat să închid un ochi toată ziua!

Iubesc


Tinerii ce se sărută pe stradă. E atîta emoţie în explorarea şi aşteptările lor!
Cuplurile ce merg ţinîndu-se de mână. Nu cele în care el, îngîmfat, o cară pe ea ca pe o proprietate, ci cele în care mîna ei se strecoară singură în a lui, căutînd adăpost.
Zîmbetul copiilor. Să-i privesc în ochi şi să-i salut.
Mamele care alăptează la sîn. Privirea pruncului cu sfîrcul ţîţei în gură mă topeşte.
Bătrânii ce rîd şi se tachinează. Înseamnă că au îmbătrânit frumos şi încă se iubesc.
Nopţile de vară cu stele, grădina cu parfum de crini şi cor de greieri. Reminiscenţe.
Lacul aburind dimineaţa devreme cu lişeţe, brotaci şi nuferi. E pace.
Răsăritul pe mare şi soarele ce poleieşte valul.
Zgomotul valurilor sparte de ţărm pe furtună cînd cerul de plumb e una cu marea.
Rîsul copiilor.
Adolescenţii cu verva şi foamea lor de viaţă.
Muntele cu guler de ceaţă.
Ploaia printre brazi.
Pădurea cu viorele, tămîioare şi brebenei.
Puii animalelor. Toţi. Şi ele toate.
Cîinii ce mă latră.
Lanul cu maci.
Toamna în culori.
Iarna cu zăpezi şi miros de lemn ars, şemineu, focul ce-mbujorează obrajii şi spune poveşti.
Primăvara cu parfum şi copaci împodobiţi.
Teii în floare.
Nisipul fierbinte.
Oltenii mei cu nunţile lor.
Jiul cu clocotul lui.
Dunărea mea, la cazane.
Florile. Toate.
Oamenii calzi şi simpli, cu privirea deschisă, directă.
Bunicii mei de poveste şi fum. Icoane.
Viaţa.

Degeaba


Degeaba-mi ceri ce nu-ţi pot da.
Timpul ce ne-a fost dăruit
se poate împărţi doar între două inimi
ce bat la fel, a mea tic-tac în dreapta ta,
a ta tic-tac în dreapta mea.
Degeaba-mi ceri ce nu-ţi pot da,
al meu doar ceasul inimii-a rămas.
Fă-ţi palmele căuş şi-ai grijă
să nu-i striveşti secundele
cu acele inimii tale.