Lună: iulie 2020

de

Titu -2


-Titule, mai las-o dracului, mă, că mă omori, l-a rugat Mimișor care zăcea întinsă pe canapea. Durerea de cap începuse s-o chinuie îngrozitor, devenise uriașă și urîtă, urîtă rău, o durea cum n-o mai duruse niciodată, simțea că i se desface capul în felii ca o lubeniță care crapă sub tăișul cuțitului. Nu reușea nici să deschidă ochii, își trăsese peste ei o basma cenușie de sub care ieșeau încîlcite cîteva șuvițe de păr roșcat, nevopsit cam demultișor. De durere, transpira mult iar șuvițele i se lipiseră de frunte, gura-i era strînsă pungă și obrazul drept era imobil. Musca a simțit în ea un aliat, s-a învîrtit ce s-a învîrtit deasupra patului și i-a aterizat cu un bîzîit scurt pe obraz. Femeia n-a alungat-o, nici măcar n-a simțit-o și musca, liniștită, s-a apucat să-și spele tacticoasă, lăbuțele. Apoi a adormit.

Titu a lăsat lingura și și-a frecat barba țepoasă cu mîna liberă. Era nebărbierit de două zile iar țepii cărunți creșteau și îi dădeau mîncărimi.

  • Poate c-ar trebui să mă bărbieresc, și-a zis în barbă, mai mult ca pentru el.
  • Păi, bărbierește-te, oricum trebuie să te duci să încarci butelia aia, că nu mai avem pe ce fierbe un cartof.
  • Lasă că mă duc, să vină copilul ăla, că cine știe pe unde-o fi adormit. Cu ce s-o încarc, că nu-mi dă nimeni butelie pe datorie? Lasă, culcă-te acolo, ți-o fi mai bine. Mai stau un pic și ies să văd ce găsesc de lucru, poate cîștig ceva azi.

Mimi a tăcut, el și-a amăgit stomacul cu restul de vin din sticlă și-a rămas mut, cu privirea în gol. Doar timpul își mai măcina secundele în garsoniera lor întunecoasă.

Cît au stat așa, n-aș putea să vă spun eu. La un moment dat, ușa s-a trîntit de perete și și-a făcut apariția în cadrul ei un tînăr slăbuț, îmbrăcat cu cămașă albă peste pantaloni strînși pe picior. Ducea o plasă de plastic în mînă și era amețit. Transpira abundent.

  • Bine c-ai venit, tăicuțule! Ai adus și tu un ban să încărcăm butelia aia?

Tînărul l-a privit tulbure, s-a împleticit pînă la masă, a trîntit plasa pe mușama și s-a prăbușit pe scaun. N-a răspuns, nici măcar n-a observat că mai e cineva în cameră cu el. Bătrînul a așteptat un timp, apoi a oftat și s-a ridicat să-l caute prin buzunare. În primul buzunar n-a găsit decît o hîrtie cu un număr de telefon.

  • Tot eu trebuie să mă zbat, și-a spus încet, tot pentru el. Nimeni nu vede că murim aici dacă n-aș fi eu. Mă, Măriene, tată, o să te omori, mă. Mori cu zile mă, lasă-te de iarbă. Ne omori și pe noi, uită-te la mă-ta că nu mai poate, mă. Nu mai poate și te-a crescut de mititel, ar trebui să ai grijă de ea și tu.

Tonul bărbatului nici nu creștea, nici nu scădea, repeta linear, resemnat și amorțit un discurs pe care-l știa literă cu literă pe dinafară, iar tînărul se clătina pe scaun în față și-n spate, ca un zombi fără creier.  Într-un final capul i-a căzut pe masă și-a ascuns sub claia de păr galbenul șters al florilor de pe mușama. N-a mai mișcat. Nervos și pătruns de gînduri negre, Titu nici n-a observat nemișcarea tînărului, a continuat să se plimbe prin încăperea îngustă și să-și recite dicursul învățat pe dinafară, mai ales că stropul de vin băut pe stomacul gol îi dădea un curaj nebun. Se simțea în stare de fapte mari, simțea că a venit timpul să schimbe ceva în viața lor sordidă, plină de neajunsuri.

După un timp, cînd s-a săturat de bodogănit și de învîrtit degeaba prin casă, s-a oprit și și-a rotit privirea peste camera cu pereți afumați. Praful care juca într-o rază răzleață de soare era singurul care mai mișca, pînă și musca se mutase pe tavan și adormise din nou, toropită de căldură și de aerul îmbîcsit. O pală de vînt a înfiorat perdeaua cenușie și bărbatul a simțit că i se face deodată frig. Și-a tras peste bustul gol un maiou de un alb îndoielnic, apoi a ieșit repede afară. Simțea că se sufocă. S-a întors după vreo oră, cu Ionel, bețivul de la doi și-un pet verde de bere în mînă. I-a fost oarecum să se întoarcă singur în casa în care lăsase atîta liniște.

A apăsat clanța și ușa a scîrțîit lugubru, parcă se mai lăsase de cînd plecase. Mărian era în aceeași poziție, prăvălit cu capul pe masă, doar o spumă albicioasă îi apăruse în colțul gurii. În pat, Mimișor dormea cu fața în sus. Sforăia ușor și din gura deschisă îi curgea un fir de salivă. Mîna dreaptă îi atîrna moale pe lîngă pat. Vecinul s-a împleticit pînă la masă și l-a scuturat bine pe tînăr. Capul cu păr negru se clătina stînga-dreapta, ca o păpușă defectă. Lui Titu i s-a ridicat părul pe ceafă iar bețivul s-a trezit brusc. E adevărat, nici nu reușise să bea în dimineața aceea decît o jumătate de litru de bere, cît să se dreagă după beția cruntă de ieri.

  • Titule, nu-i a bună, a bolborosit. Hai să sunăm la salvare.
  • Sună tu, mă. Vezi vreun telefon la mine?
  • Da ce, Mărian n-are telefon? Sunăm de pe telefonul lui.

  • Ioane, nu-mi vine să-l mai caut în buzunare.

  • Da de ce? Te mușcă?

  • Nu, mă. Mi-e frică!

  • Ți-e frică să-i cauți în buzunar? Te omoară?

  • Nu, mă prostule, dar… dacă e mort?

  • Dacă e mort nu te mușcă. Lasă că-l caut eu, fricosule!, a zis în șoaptă și-a băgat repede mîna în buzunarul de la spate al tînărului de unde a scos un pumn de bancnote mototolite, soioase. S-a uitat  la ele în scîrbă și le-a aruncat pe masă.

Titu a rămas cu gura căscată. El nu găsise nici măcar un chior de dimineață, doar o amărîtă de hîrtie mototolită cu un număr de telefon pe ea. Stăpîn pe situație de acum, bețivul a vîrît mîna și în celălalt buzunar și-a scos, în sfîrșit, telefonul. A format 112 și-a cerut salvare, apoi s-a așezat pe scaunul liber, a așezat puțin capul tînărului, cît să încapă și petul de bere alături și și-a aprins  tacticos o țigară. A tras cu sete primul fum, apoi l-a îmbiat și pe Titu căruia nu-i venea să se apropie de masă.

  • Ionele, să-i aprindem o lumînare?

(va continua)

de

Tablou de vară


O pătură de nori împrăştiaţi acoperă de vreo oră soarele arzător. Vîntul se umflă între frunzele copacilor şi, în sfîrșit, aerul devine respirabil. Doamne ajută!
Parcarea e goală, vecinii și-au umplut mașinile și-au fugit din calea arșiței.
Pe aleea din spate,  un singur om cu câinele lui. Omul, toropit de căldură, merge alene, cu mîinile la spate. În dreapta ţine o lesă reglabilă. Agăţat de capătul celălalt al lesei se chinuie cu greu un cîine. Pune un picior înaintea celuilalt de parcă i-ar trebui toată forţa universului să-şi urmeze omul. Mai, mai că s-ar întoarce. Nu prea s-ar duce.
Din cînd în cînd, omul lasă lesa liberă şi atunci distanţa dintre el şi cîinele său atinge apogeul. Omul simte şi se opreşte, lăsînd timp cîinelui să-l ajungă din urmă. Cîinele vine atunci tîrîş-grăpiş mai aproape şi se opreşte lîngă stăpânul său.
Te-ai aştepta să-l vezi prăbuşindu-se de oboseală, la cum l-ai văzut mergînd, dar el nu ştie la ce te aştepţi tu şi se propteşte sănătos în toate cele patru picioare. Nu-i e rău,  doar nu vrea să meargă înainte.
Molipsit de aceeași lehamite, omul parcă înţepenește cu ochii în pietriş. Cîinele profită de ocazie şi-o ia repede la picior spre dreapta, vrea să vadă ce mesaj i-a lăsat alt confrate pe roata maşinii din parcare. Stăpînul pleacă leneş mai departe. Cîinele s-ar întoarce.

de

Titu


Am putea spune că dimineața timpurie de vară intrase tîrziu în garsoniera în care-și duceau traiul de azi pe mîine Mimișor și Titu. Pînă să reușească să se strecoare pe fereastra plină de praf și de urme minuscule de lăbuțe de muscă, soarele era demult pe cer și fierbea creștetele lucrătorilor de pe acoperișul blocului de vis-a-vis, plantele din grădinița din fața blocului  plîngeau după un strop de apă și copiii cartierului își adunaseră țipetele și le împrăștiau deasupra apei, la ștrand.

Ați crede că Mimișor cu Titu sunt niște pierde-vreme fără discernămînt, dar vă înșelați. Era duminică, după sîmbătă,  zi în care pînă și trîntorii au voie să se odihnească ceva mai mult. Protagoniștii noștri aveau un motiv serios să lenevească pînă mai tîrziu, că petrecuseră toată noaptea la logodna unicului lor nepot și se întorseseră la ziuă, un pic cam afumați, ce-i drept. Cine le poate reproșa, totuși, paharul pus vîrf? Odată se însoară nepotul prima dată!. Oricum, și dacă s-ar fi trezit devreme, tot n-ar fi fost în stare să facă mare lucru deoarece le lipsea un element esențial în dinamica zilei: banii. Ultimii intraseră rapid în buzunarul taximetristului care-i adusese pe-o singură cărare acasă. Și la el au rămas datori cu jumătate de cursă, dar omul fusese înțelegător și plecase să se odihnească după o noapte în care alergase prin oraș cu tot soiul de bețivi pe bancheta din spate.

De trezit nu i-a trezit zgomotul străzii, cum v-ați fi așteptat, cu toate că nici acesta nu era de ignorat în garsoniera de la parter. Nu i-au trezit nici măcar țipetele vecinei de sus aflată în orgasmul prelungit al sexului de dimineață. Paradoxal și banal, i-a trezit foamea ce le umbla zgomotos prin măruntaie și trîntea ușile tuturor sertarelor stomacale în căutare de ceva de ros, după ce alcoolul înghițise cam tot ce era de înghițit. Cam fără să vrea, Mimișor a deschis ochii și i-am închis repede la loc, din pricina unei dureri de cap chiar mai mari decît cea de stomac. Atunci l-a înghiontit pe Titu.

  • Mă, du-te și adu-mi un pahar cu apă, să-mi mint durerea asta.

Titu a mormăit ceva și s-a întors cu spatele la ea. Mimișor s-a enervat și l-a înghiontit mai tare.

  • Mînca-te-ar viermii, te faci că nu auzi! Dă-te jos și adu-mi un pahar de apă, nu vezi că mor aci, lîngă tine? Bată-te brînca să te bată de boșorog burtos și puturos! Mișcă-te odată, pînă nu mă enervez.

Titu a deschis un ochi, a tușit, l-a deschis și pe celălalt și-a oftat. Și-a dat seama că nu are de ales, trebuie să se trezească să facă rost de ceva de mîncare. Ar mai fi dormit, dar nu te pui cu Mimișor cînd e nervoasă. S-a întors pe spate, s-a întins, s-a scărpinat bine între picioare, și-a mirosit degetele, apoi a coborît din pat și s-a dus la bucătărie să aducă apa. Cînd s-a întors cu paharul plin cu apă de la robinet, Mimișor avea deja fruntea înfășurată într-o basma făcută sul și strînsă bine într-un nod la ceafă.

  • Să-ți aduc și-o pastilă, suflețel?

  • Ar fi bună, dar nu mai am nimic în casă. Lasă că beau un pic de apă și mă culc la loc, poate-mi trece.

Chiar așa a făcut. A băut pe nerăsuflate apa din pahar, Titu l-a luat și l-a dus pe masă, apoi s-a scărpinat iar între picioare, și-a mirosit încă o dată degetele și s-a așezat pe un scaun, să se mai odihnească puțin. Vinul din seara trecută ori fusese prea mult, or prea adăpat, că-l durea capul și pe el.

Cum ședea cu capul în palme, gîndindu-se de unde ar putea face rost de niște mîncare, o muscă obraznică i-a trecut bîzîind pe lîngă ureche, i-a dat ocol și s-a așezat să-și facă toaleta pe una din florile cam șterse ale mușamalei pe care se uscaseră netulburate resturile unui prînz vechi de cîteva zile. Fără să se gîndească prea mult, Titu a pus mîna pe un linguroi de lemn și-a dat cu sete, s-o facă praf. Musca a zburat, i-a dat ocol, a bîzîit puțin și s-a așezat în același loc. Titu iar a lovit cu sete și lemnul mesei a gemut. Musca n-a pățit nimic, doar și-a întins puțin aripile și s-a așezat pe chelia omului. Titu a înnebunit, nemernica se juca cu el! A ridicat lingura plin de avînt și, cînd să lovească, și-a dat seama nu i-ar prinde prea bine. A ridicat mîna stîngă și s-a pleznit sănătos cu palma în creștet. Fleoșc! Musca, bîîzzz, înapoi pe masă. S-a învîrtit ce s-a învîrtit, pînă ce bărbatul a lăsat lingura, obosit. Atunci s-a așezat pe mușama fix în mijlocul unei inflorescențe de floarea soarelui și-a sorbit nestingherită din picătura de apă ce picase de pe paharul din care băuse Mimișor. Cînd s-a săturat s-a așezat pe gîtul sticlei pe fundul căreia dormeau două degete de vin, rămase, de asemenea, de la un prînz trecut. Titu a fixat-o cu privirea pînă ochii i s-au împreunat și a ajuns să privească pieziș. Pe frunteau lui tuciurie au apărut perle mici de sudoare. Cînd a fost sigur c-a hipnotizat-o, a ridicat repede mîna cu lingura și-a izbit cu putere. Vinul din sticlă a tresărit, paharul a sărit și a oftat cînd s-a așezat la loc pe mușama. Musca a zburat elegant fix pe nasul atacatorului care-a gonit-o cu mîna liberă, enervat.

(va urma)

de

Cît mai e pînă la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să privească în urmă. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu mai există acasă, am aflat tîrziu, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei, pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

*

Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul către casă. Încă mai credeam, ca prostul, că am o casă unde o să-mi fie bine dacă mă întorc. O casă ca toate casele, cu un pat al meu, cu oameni care să nu mă bată din orice, cu un cățel care să dea din coadă cînd mă vede. Ah, și cu o praștie! Visam în fiecare noapte că aveam o praștie frumoasă, din sîrmă groasă îndoită, cu elastic puternic și cu o bucată lată de cauciuc la mijloc. Exact cum văzusem la Vasilică, băiatul din vecini înainte de-a mă duce nenea la orfelinat. Mi-a dat-o și mie să trag o dată cu ea. Maamă, cum s-a dus piatra aia! Ca vîntul, nici n-am avut timp să o văd unde aterizează. Pe urmă s-a supărat Vasilică și nu mi-a mai dat-o. Trăgeam mai bine ca el. ”Fă-ți și tu praștia ta, dacă ești în stare!”, mi-a zis și mi-a întors spatele. De parcă el fusese în stare să-și facă… i-o făcuse tac-su, după ce-a plîns o lună că vrea și el praștie ca băieții cei mari de la școală. Dacă eu n-aveam tată, ce să fac? Cu ce eram eu vinovat?

 O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când mi-am dat seama că nu o să-i mai găsesc niciodată, soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Așa mi-a zis. Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest. A venit nenea, a vorbit cu polițiștii, săracul, dar n-a mai putut să mă scoată de acolo. Eu cred că nici n-a vrut. Prea mare bătaie de cap îi dădeam și doar nu era tata să-i pară rău de mine. Eram condamnat oricum, orfanul nimănui. Apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Am auzit că s-a lăudat că mă prinde și bagă șișu în mine. Cică și-a făcut unul dintr-o periuță de dinți și-o lamă de bărbierit.  E în stare, că e ranchiunos și prost. Ține la poziția lui de șef. Să fie șeful cui vrea el, al meu n-are cum. Eu mai am puțin și, dacă am noroc, plec pentru totdeauna. Mă duc acasă, oriunde-o fi acasă.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-l fur, n-am avut de ales.

Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

de

Povestea lor


A văzut întîi o poză într-un album, la un prieten. Era un instantaneu din parc cu un grup de tineri pe o alee însorită. Fotografia era făcută din spate, așa că nu se vedea fața niciunuia, doar mîini petrecute peste mijloc, degete împletite, pași. În spatele tinerilor o femeie cu păr scurt, cu raze jucăușe în păr, cu o geantă uriașă pe umăr, pășea cu fruntea aplecată de-un gînd. Și-a zis în gînd ”strașnică femeie, delicată ca salcie pletoasă pe malul unui lac. A simțit nevoia s-o cunoască și și-a întrebat prietenul cine este doamna. A aflat apoi, întîmplător, a cunoscut-o în același cerc de prieteni.

El căsătorit de cîțiva ani, la a treia căsnicie. Ea, ca și el, căsătorită de-o viață, mai degrabă resemnată decît fericită. Și-au scris pe mail un timp, și-au povestit viețile cu bune și rele, cu așteptări și vise spulberate, cu realizări mici, dar importante. Amîndoi trecuți de vîrsta la care sîngele dă repede în clocot, ceea ce i-a ajutat de fapt să comunice și să se înțeleagă mai bine fără să fie nevoie să se întîlnească față în față. Le era bine așa, dimineața se trezeau, priveau pe fereastră cu gîndul aiurea în timp ce cafeaua fierbea în ibric, își deschideau computerele și-și citeau mail-urile în același timp. Își răspundeau și schimbau impresii cît timp își savurau prima cafea a zilei, apoi plecau mulțumiți la treburile zilnice.

Într-o dimineață ea a lipsit de la apel și el n-a putut să înghită mai mult de o gură de cafea, și aia ajunsă în stomac cu nodul uriaș întîlnit în gît. Nu-și găsea starea, nu putea să se miște de lîngă computer, nici măcar pînă la baie să-și facă duș ca să poată pleca la birou. A venit ora de plecare și ea tot nu răspundea întrebărilor lui disperate. L-a apucat așa, o sfîrșeală și o durere de cap cu amenințări de migrenă. A sunat la serviciu și s-a învoit pe motiv de boală și șefa lui a fost chiar îngrijorată, pentru că vocea îi suna ca cea a unui om bolnav. Soția s-a mirat că l-a găsit acasă cînd s-a întors de la birou, habar n-avea că și-a luat liber, pe ea uitase s-o înștiințeze.

S-a speriat femeia cînd i-a văzut ochii roșii de la atîta privit în ecranul mut al computerului. ”Iartă-mă, mami, azi chiar nu sunt bine, cred că m-am căpuit de la aerul ăla condiționat că nebunele alea sunt toate în călduri acolo, nu pot să-l țină decît pe 16 grade, parcă-s la polul nord în fiecare zi!”, i-a zis așa, într-o doară, ca să evite întrebări la care nu avea răspuns. Nici el nu știa ce-i cu stările astea apărute așa, din senin. Computerul l-a închis, deși nu se întîmpla asta în zilele în care totul era bine între ei dar ea nu a bănuit nici măcar o clipă că el ar fi avut ceva de ascuns. Soțul ei era ca o carte deschisă, îi știa toți pașii, fiecare privire ascunsă cînd greșea ceva, fiecare răspuns în doi peri atunci cînd era nervos, îi adulmeca fiecare plecare și fiecare întoarcere acasă. Nici n-a venit vreodată cu parfum străin. S-a dezbrăcat în liniște, s-a schimbat în haine ce casă și s-a retras în bucătărie să pregătească cina. El a tras draperiile și s-a întins cuminte în pat. Valuri-valuri, transpirații reci treceau peste fruntea lui. A adormit într-un tîrziu și a visat că se prăbușește într-o mlaștină cu nisipuri mișcătoare în care se afunda tot mai adînc cu cît se zbătea să scape. S-a trezit speriat cînd apa neagră a deschis gura și l-a înghițit cu totul. A respirat o dată adînc, ca ieșit de sub un val și-a deschis ochii. Afară se îngîna ziua cu noaptea, din bucătărie se auzeau discuțiile purtate pe un ton liniștit de soție și băiatul cel mic, din dormitorul copiilor se auzeau bașii unei melodii la modă, băiatul cel mare își făcea temele. Era lac de apă. S-a ridicat, a mers la baie, a băut o gură de apă și-a deschis computerul. L-a găsit la fel de tăcut. Nu i-a mai scris decît o frază. ”Iubito, pe unde-mi umbli? Nu știi că te aștept?” A apăsat pe ”send”, a închis și s-a lungit din nou în pat, pe întuneric. Soția a intrat o singură dată să-l întrebe dacă nu vrea să mănînce sau are nevoie de ceva. A țipat la ea să-l lase în pace, că iese singur și-și ia dacă are nevoie de ceva. Femeia a tresărit, a închis ușa și nu l-a mai deranjat. Era bolnav, săracul, ce putea să-i facă?

Au trecut trei zile pline de coșmaruri pînă în dimineața în care a deschis computerul și-a găsit obișnuitul răspuns. Aproape că-și pierduse orice speranță, mai ales că nu avusese inspirația să-i ceară numărul de telefon, s-o găsească cumva. În dimineața aceea a fost fericit, cel mai fericit, o fericire care-i provoca bătăi repezi de inimă și-l făcea să simtă fiorii adolescentini ai primei iubiri. Oare, asta e dragoste? Acum trei zile era doar prietenie.

” De cînd vorbesc cu tine am avut timp să-mi evaluez viața și-am realizat că mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin pe care nu știu de l-am înțeles vreodată. Mă ridic în capul oaselor peste noapte și-l privesc la lumina tremurătoare a felinarului din stradă. El doarme neîntors, nici măcar nu simte privirea mea. E întunecat și pierdut în somnul lui, uneori sforăie și-i dau un ghiont să se miște, alteori doar respiră regulat lîngă mine. Îmi vine să-i pun perna pe față, să-l văd cum se zbate, măcar așa l-aș simți viu. Credeam că pot gestiona în continuare relația asta, dar e din ce în ce mai greu, mai ales de cînd te-am cunoscut pe tine. Nu mă înțelege greșit, nu ești tu vinovat pentru nimic, de vină sunt eu că mi-am făcut iluzii, credeam că oamenii se pot modela unul pe altul, că fiecare se pliază pe nevoile celuilalt și ajung să îmbătrînească frumos împreună. După douăzeci de ani de căsnicie mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin care se îndepărtează cu fiecare zi mai mult de mine. Am decis să divorțez.”

Un răspuns fără nicio legătură cu toate discuțiile lor anterioare și niciun răspuns în fapt. Un loc ascuns din viața celei pe care ajunsese s-o considere indispensabilă fericirii lui și un număr de telefon care avea să-i lege în continuare pînă cînd ea avea să-și găsească un alt cămin cu o conexiune la internet.

Era bine, era rău? Nici el nu știa să spună, doar simțea liniștea cum coboară încet, din nou, în viața lui. A salvat repede numărul în telefonul personal. O chema Mihai. Nu, nu voia să se ascundă de soția lui, voia doar să evite niște discuții inutile care le-ar strica armonia conjugală și, într-un fel, voia s-o păstreze doar pentru el.

A ezitat un timp să folosească numărul de telefon. Căsnicia îi era liniștită, nu plină de pasiune, dar nici înghețată, avea copii suficient de mari ca să înțeleagă dacă se întîmplă ceva cu părinții lor iar soția lui, așa rece cum părea, era o femeie respectabilă care nu merita să fie înșelată. Totuși, cealaltă era ca fructul de dincolo de gard, rumen, strălucitor și parfumat, îl ademenea gîndul că ar putea să muște măcar o dată cu poftă din el.

Într-o după-amiază ploioasă cînd traficul îl ținea blocat la volan și la radio se vorbea despre un subiect arzător în politica momentului a pus mîna pe telefon și-a apăsat pe inițierea apelului. În difuzor a auzit vocea pe care-a visat-o nopți la rînd. Nu divorțase, hotărîse de comun acord cu soțul ei să-și mai acorde o șansă și totuși…

A doua zi s-au întîlnit la o cafea, apoi la un hotel, apoi prin tot felul de locuri ascunse de ochii indiscreți ai cunoscuților. Flacăra ce s-a aprins era să-i mistuie pe amîndoi. Pentru ea, divorțul n-a mai fost o opțiune, a devenit o realitate iminentă, într-un final. Pentru el, căsnicia a devenit un lung șir de minciuni și ascunzișuri. S-au înmulțit plecările în delegație, șefa a devenit o idioată insuportabilă care-l oprea zilnic peste program, copiii îi dădeau dureri de cap iar soția era tot mai departe de omul nou care întinerea zi după zi pînă diferența a devenit de nesuportat în public. Poate că ar fi bine să ia și el în calcul divorțul- era gîndul care revenea obsesiv zi de zi. Nevasta îmbătrînea și se urîțea de zece ori mai repede ca el, era mult mai rece și mai întunecată ca cealaltă care-l aștepta zilnic cu brațele deschise și găsea totdeauna timp să-l surprindă plăcut cu ceva nou la fiecare întîlnire. Dacă n-ar fi fost copiii i-ar fi fost mai ușor, dar și așa, cîte vieți are un om? Poate mîine, cine știe…

După niște ani, ea s-a săturat de statutul de a doua femeie, a început să-și dorească o familie,  un cămin cald în care să-l aștepte seara cu cina, în care sărbătorile să-i prindă împreună, un cămin pe care să-l încălzească gînguritul unui copil. Nemilos, timpul își punea amprenta pe fiecare în parte și pe amîndoi la un loc. Clipele liniștite și vesele de înainte s-au schimbat în litanii prelungi pline de lacrimi. El ar fi dat cu căciula de pămînt, de-ar fi avut, nu-i plăcea s-o vadă nefericită, nu-i plăcea nici că discuțiile de acasă se prelungeau supărător în oaza lui de liniște, în locul în care-și găsea refugiul și-și încărca bateriile pentru a mai suporta încă o zi duplicitară. Încet-încet, toată bucuria întîlnirilor s-a stins și din relația lor a rămas doar un lung șir de reproșuri și multe resentimente.

Continuarea o poate scrie oricine. Putea să rămînă o prietenie frumoasă, bazată pe încredere și respect reciproc, sau putea să meargă către o relație mult mai profundă care să includă și sentimente și sex și care să le dea iluzia unei iubiri tîrzii ce i-ar fi putut împlini pe amîndoi așa cum și-au dorit.

Există doar prietenie între un bărbat și o femeie? Da, există, dar situațiile sunt atît de rare că nici nu pot fi luate în calcul la o eventuală evaluare. Poate nu sunt atrași unul de celălalt, poate diferența de vîrstă e prea mare, poate se cunosc de copii, poate se iubesc într-un mod frățesc, poate doar unul iubește și nu îndrăznește să tulbure existența celuilalt cu prezența sa, se mulțumește să facă parte, chiar dacă doar parțial, din viața lui. De cele mai multe ori (procentul e covîrșitor), se ajunge la mult mai mult și, din păcate, se și stinge la fel cum a început, pentru că-i greu să-ți clădești fericirea pe nefericirea altcuiva deși, uneori, tocmai ruptura ar fi fost cea care i-ar fi salvat pe toți.