O pătură de nori împrăştiaţi acoperă de vreo oră soarele arzător. Vîntul se umflă între frunzele copacilor şi, în sfîrșit, aerul devine respirabil. Doamne ajută!
Parcarea e goală, vecinii și-au umplut mașinile și-au fugit din calea arșiței.
Pe aleea din spate, un singur om cu câinele lui. Omul, toropit de căldură, merge alene, cu mîinile la spate. În dreapta ţine o lesă reglabilă. Agăţat de capătul celălalt al lesei se chinuie cu greu un cîine. Pune un picior înaintea celuilalt de parcă i-ar trebui toată forţa universului să-şi urmeze omul. Mai, mai că s-ar întoarce. Nu prea s-ar duce.
Din cînd în cînd, omul lasă lesa liberă şi atunci distanţa dintre el şi cîinele său atinge apogeul. Omul simte şi se opreşte, lăsînd timp cîinelui să-l ajungă din urmă. Cîinele vine atunci tîrîş-grăpiş mai aproape şi se opreşte lîngă stăpânul său.
Te-ai aştepta să-l vezi prăbuşindu-se de oboseală, la cum l-ai văzut mergînd, dar el nu ştie la ce te aştepţi tu şi se propteşte sănătos în toate cele patru picioare. Nu-i e rău, doar nu vrea să meargă înainte.
Molipsit de aceeași lehamite, omul parcă înţepenește cu ochii în pietriş. Cîinele profită de ocazie şi-o ia repede la picior spre dreapta, vrea să vadă ce mesaj i-a lăsat alt confrate pe roata maşinii din parcare. Stăpînul pleacă leneş mai departe. Cîinele s-ar întoarce.
Frânturi de gând
Povestea lor
A văzut întîi o poză într-un album, la un prieten. Era un instantaneu din parc cu un grup de tineri pe o alee însorită. Fotografia era făcută din spate, așa că nu se vedea fața niciunuia, doar mîini petrecute peste mijloc, degete împletite, pași. În spatele tinerilor o femeie cu păr scurt, cu raze jucăușe în păr, cu o geantă uriașă pe umăr, pășea cu fruntea aplecată de-un gînd. Și-a zis în gînd ”strașnică femeie, delicată ca salcie pletoasă pe malul unui lac. A simțit nevoia s-o cunoască și și-a întrebat prietenul cine este doamna. A aflat apoi, întîmplător, a cunoscut-o în același cerc de prieteni.
El căsătorit de cîțiva ani, la a treia căsnicie. Ea, ca și el, căsătorită de-o viață, mai degrabă resemnată decît fericită. Și-au scris pe mail un timp, și-au povestit viețile cu bune și rele, cu așteptări și vise spulberate, cu realizări mici, dar importante. Amîndoi trecuți de vîrsta la care sîngele dă repede în clocot, ceea ce i-a ajutat de fapt să comunice și să se înțeleagă mai bine fără să fie nevoie să se întîlnească față în față. Le era bine așa, dimineața se trezeau, priveau pe fereastră cu gîndul aiurea în timp ce cafeaua fierbea în ibric, își deschideau computerele și-și citeau mail-urile în același timp. Își răspundeau și schimbau impresii cît timp își savurau prima cafea a zilei, apoi plecau mulțumiți la treburile zilnice.
Într-o dimineață ea a lipsit de la apel și el n-a putut să înghită mai mult de o gură de cafea, și aia ajunsă în stomac cu nodul uriaș întîlnit în gît. Nu-și găsea starea, nu putea să se miște de lîngă computer, nici măcar pînă la baie să-și facă duș ca să poată pleca la birou. A venit ora de plecare și ea tot nu răspundea întrebărilor lui disperate. L-a apucat așa, o sfîrșeală și o durere de cap cu amenințări de migrenă. A sunat la serviciu și s-a învoit pe motiv de boală și șefa lui a fost chiar îngrijorată, pentru că vocea îi suna ca cea a unui om bolnav. Soția s-a mirat că l-a găsit acasă cînd s-a întors de la birou, habar n-avea că și-a luat liber, pe ea uitase s-o înștiințeze.
S-a speriat femeia cînd i-a văzut ochii roșii de la atîta privit în ecranul mut al computerului. ”Iartă-mă, mami, azi chiar nu sunt bine, cred că m-am căpuit de la aerul ăla condiționat că nebunele alea sunt toate în călduri acolo, nu pot să-l țină decît pe 16 grade, parcă-s la polul nord în fiecare zi!”, i-a zis așa, într-o doară, ca să evite întrebări la care nu avea răspuns. Nici el nu știa ce-i cu stările astea apărute așa, din senin. Computerul l-a închis, deși nu se întîmpla asta în zilele în care totul era bine între ei dar ea nu a bănuit nici măcar o clipă că el ar fi avut ceva de ascuns. Soțul ei era ca o carte deschisă, îi știa toți pașii, fiecare privire ascunsă cînd greșea ceva, fiecare răspuns în doi peri atunci cînd era nervos, îi adulmeca fiecare plecare și fiecare întoarcere acasă. Nici n-a venit vreodată cu parfum străin. S-a dezbrăcat în liniște, s-a schimbat în haine ce casă și s-a retras în bucătărie să pregătească cina. El a tras draperiile și s-a întins cuminte în pat. Valuri-valuri, transpirații reci treceau peste fruntea lui. A adormit într-un tîrziu și a visat că se prăbușește într-o mlaștină cu nisipuri mișcătoare în care se afunda tot mai adînc cu cît se zbătea să scape. S-a trezit speriat cînd apa neagră a deschis gura și l-a înghițit cu totul. A respirat o dată adînc, ca ieșit de sub un val și-a deschis ochii. Afară se îngîna ziua cu noaptea, din bucătărie se auzeau discuțiile purtate pe un ton liniștit de soție și băiatul cel mic, din dormitorul copiilor se auzeau bașii unei melodii la modă, băiatul cel mare își făcea temele. Era lac de apă. S-a ridicat, a mers la baie, a băut o gură de apă și-a deschis computerul. L-a găsit la fel de tăcut. Nu i-a mai scris decît o frază. ”Iubito, pe unde-mi umbli? Nu știi că te aștept?” A apăsat pe ”send”, a închis și s-a lungit din nou în pat, pe întuneric. Soția a intrat o singură dată să-l întrebe dacă nu vrea să mănînce sau are nevoie de ceva. A țipat la ea să-l lase în pace, că iese singur și-și ia dacă are nevoie de ceva. Femeia a tresărit, a închis ușa și nu l-a mai deranjat. Era bolnav, săracul, ce putea să-i facă?
Au trecut trei zile pline de coșmaruri pînă în dimineața în care a deschis computerul și-a găsit obișnuitul răspuns. Aproape că-și pierduse orice speranță, mai ales că nu avusese inspirația să-i ceară numărul de telefon, s-o găsească cumva. În dimineața aceea a fost fericit, cel mai fericit, o fericire care-i provoca bătăi repezi de inimă și-l făcea să simtă fiorii adolescentini ai primei iubiri. Oare, asta e dragoste? Acum trei zile era doar prietenie.
” De cînd vorbesc cu tine am avut timp să-mi evaluez viața și-am realizat că mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin pe care nu știu de l-am înțeles vreodată. Mă ridic în capul oaselor peste noapte și-l privesc la lumina tremurătoare a felinarului din stradă. El doarme neîntors, nici măcar nu simte privirea mea. E întunecat și pierdut în somnul lui, uneori sforăie și-i dau un ghiont să se miște, alteori doar respiră regulat lîngă mine. Îmi vine să-i pun perna pe față, să-l văd cum se zbate, măcar așa l-aș simți viu. Credeam că pot gestiona în continuare relația asta, dar e din ce în ce mai greu, mai ales de cînd te-am cunoscut pe tine. Nu mă înțelege greșit, nu ești tu vinovat pentru nimic, de vină sunt eu că mi-am făcut iluzii, credeam că oamenii se pot modela unul pe altul, că fiecare se pliază pe nevoile celuilalt și ajung să îmbătrînească frumos împreună. După douăzeci de ani de căsnicie mă trezesc în fiecare dimineață lîngă un străin care se îndepărtează cu fiecare zi mai mult de mine. Am decis să divorțez.”
Un răspuns fără nicio legătură cu toate discuțiile lor anterioare și niciun răspuns în fapt. Un loc ascuns din viața celei pe care ajunsese s-o considere indispensabilă fericirii lui și un număr de telefon care avea să-i lege în continuare pînă cînd ea avea să-și găsească un alt cămin cu o conexiune la internet.
Era bine, era rău? Nici el nu știa să spună, doar simțea liniștea cum coboară încet, din nou, în viața lui. A salvat repede numărul în telefonul personal. O chema Mihai. Nu, nu voia să se ascundă de soția lui, voia doar să evite niște discuții inutile care le-ar strica armonia conjugală și, într-un fel, voia s-o păstreze doar pentru el.
A ezitat un timp să folosească numărul de telefon. Căsnicia îi era liniștită, nu plină de pasiune, dar nici înghețată, avea copii suficient de mari ca să înțeleagă dacă se întîmplă ceva cu părinții lor iar soția lui, așa rece cum părea, era o femeie respectabilă care nu merita să fie înșelată. Totuși, cealaltă era ca fructul de dincolo de gard, rumen, strălucitor și parfumat, îl ademenea gîndul că ar putea să muște măcar o dată cu poftă din el.
Într-o după-amiază ploioasă cînd traficul îl ținea blocat la volan și la radio se vorbea despre un subiect arzător în politica momentului a pus mîna pe telefon și-a apăsat pe inițierea apelului. În difuzor a auzit vocea pe care-a visat-o nopți la rînd. Nu divorțase, hotărîse de comun acord cu soțul ei să-și mai acorde o șansă și totuși…
A doua zi s-au întîlnit la o cafea, apoi la un hotel, apoi prin tot felul de locuri ascunse de ochii indiscreți ai cunoscuților. Flacăra ce s-a aprins era să-i mistuie pe amîndoi. Pentru ea, divorțul n-a mai fost o opțiune, a devenit o realitate iminentă, într-un final. Pentru el, căsnicia a devenit un lung șir de minciuni și ascunzișuri. S-au înmulțit plecările în delegație, șefa a devenit o idioată insuportabilă care-l oprea zilnic peste program, copiii îi dădeau dureri de cap iar soția era tot mai departe de omul nou care întinerea zi după zi pînă diferența a devenit de nesuportat în public. Poate că ar fi bine să ia și el în calcul divorțul- era gîndul care revenea obsesiv zi de zi. Nevasta îmbătrînea și se urîțea de zece ori mai repede ca el, era mult mai rece și mai întunecată ca cealaltă care-l aștepta zilnic cu brațele deschise și găsea totdeauna timp să-l surprindă plăcut cu ceva nou la fiecare întîlnire. Dacă n-ar fi fost copiii i-ar fi fost mai ușor, dar și așa, cîte vieți are un om? Poate mîine, cine știe…
După niște ani, ea s-a săturat de statutul de a doua femeie, a început să-și dorească o familie, un cămin cald în care să-l aștepte seara cu cina, în care sărbătorile să-i prindă împreună, un cămin pe care să-l încălzească gînguritul unui copil. Nemilos, timpul își punea amprenta pe fiecare în parte și pe amîndoi la un loc. Clipele liniștite și vesele de înainte s-au schimbat în litanii prelungi pline de lacrimi. El ar fi dat cu căciula de pămînt, de-ar fi avut, nu-i plăcea s-o vadă nefericită, nu-i plăcea nici că discuțiile de acasă se prelungeau supărător în oaza lui de liniște, în locul în care-și găsea refugiul și-și încărca bateriile pentru a mai suporta încă o zi duplicitară. Încet-încet, toată bucuria întîlnirilor s-a stins și din relația lor a rămas doar un lung șir de reproșuri și multe resentimente.
Continuarea o poate scrie oricine. Putea să rămînă o prietenie frumoasă, bazată pe încredere și respect reciproc, sau putea să meargă către o relație mult mai profundă care să includă și sentimente și sex și care să le dea iluzia unei iubiri tîrzii ce i-ar fi putut împlini pe amîndoi așa cum și-au dorit.
Există doar prietenie între un bărbat și o femeie? Da, există, dar situațiile sunt atît de rare că nici nu pot fi luate în calcul la o eventuală evaluare. Poate nu sunt atrași unul de celălalt, poate diferența de vîrstă e prea mare, poate se cunosc de copii, poate se iubesc într-un mod frățesc, poate doar unul iubește și nu îndrăznește să tulbure existența celuilalt cu prezența sa, se mulțumește să facă parte, chiar dacă doar parțial, din viața lui. De cele mai multe ori (procentul e covîrșitor), se ajunge la mult mai mult și, din păcate, se și stinge la fel cum a început, pentru că-i greu să-ți clădești fericirea pe nefericirea altcuiva deși, uneori, tocmai ruptura ar fi fost cea care i-ar fi salvat pe toți.
La mulți ani, România mea!
Azi mă întreb dacă ești fericită, Românie. Ești ca o fetiță de 12 ani flămîndă, dezbrăcată, murdară, plină de păduchi și de toate zoaiele posibile.
Ești frumoasă sub stratul de tină ce-ți acoperă fața, dar cine să vadă, cînd singura oglindă în care te poți privi e cea a mocirlei zilnice în care te scaldă?
Tu să nu crezi că locuitorii tăi nu te iubesc, nici vorbă! Chiar dacă te jupoaie zilnic cu viteza unei mașini de tuns electrice, chiar dacă îți lasă satele-n ruină, chiar dacă ți-au vîndut fabricile la fier vechi, te iubesc la fel de fierbinte, generație cu generație.
Uită-te și tu cu ce fast îți sărbătoresc ziua! Cîte lumini sunt peste tot, ce paradă militară adună mii de aplaudaci pe margine. Oh, unii chiar cred în nemurirea ta, în puterea ta de-a tot renaște an de an ca o veșnică pasăre Phoenix ce se tot întrupează din cenușa propriei arderi.
Ce contează că trebuie să strîngă combustibil un an întreg ca să poată scoate vechile tancuri la plimbare pe bulevard? Ce relevanță are că IAR-urile cad ca muștele stropite cu spray insecticid, că jandarmii ne-au gazat astă-vară, că militarii nu mai au armament dar au plagiatori ce predau la academie, că salvările ajung la bolnavi mai greu decît dricurile la înmormîntări, că ne mor copiii înecați în bude putrede, că trebuie să-i ducem la școală cu căruța? Le asigură autoritățile fasolea la cazan și ciolanul tradițional de ziua ta.
Te întrebi ce face poliția? Pune batista pe țambalul scandalurilor cu răpiri de copii care țipă după ajutor și pe care nu-i ajută nimeni. Poliția va fi la paradă, Românie. Te va saluta cadențat și regulamentar cu mîna la chipiu. Vor defila de ziua ta pînă și jandarmii care ne-au gazat în vară. Să vezi ce mîndri vor fi în uniformele lor albastre, abia scoase din cutie.
Poate și președintele nostru absent va fi la paradă. Să n-ai așteptări, totuși, e foarte probabil să fi obosit după cîte decorații și înaintări în grad a făcut zilele astea, așa că n-ai să te superi dacă se retrage pentru o clipă la reședința lui de la Sibiu. Chiar și un președinte are nevoie de odihnă.
Nu te plînge, România mea. Tu ești fetița care-a murit încercînd să se încălzească la flacăra palidă a chibriturilor. De unde și atîtea chibrituri cînd ți-au tăiat pădurile și le-au trimis balot afară, să-și facă austriecii lemne de foc din ele.
Și ce mai contează, că oricum c-o moarte suntem toți datori. Ne mor copiii în spitale din lipsă de medicamente, de doctori și iubire. Ne mor copiii spînzurați de cîte o grindă, de dorul mamelor plecate să șteargă funduri de bătrîni decrepiți prin alte țări. Da, da, mamele ălea de care se-mpiedică unii și zic că au plecat să facă trotuarul pe-acolo. De parcă la noi n-ar fi trotuare de făcut, la o adică.
Oricum, tu o să trăiești veșnic în inimile noastre. În numele tău se vor găsi totdeauna naționaliști care să lăcrimeze artistic de ziua ta. Va exista veșnic cîte un zalmoxian care să provoace un scandal interetnic fix de ziua ta, să marcheze și anul ăsta momentul mîndriei naționale. Ce contează, scumpă Românie că, în loc de podoabă de aur ți-au pus pe frunte cunună de spini? Tu fii fericită măcar de ziua ta, vezi bine cîtă mîndrie umple piepturile de român în fiecare 1 Decembrie!
Nu te uita la stegulețele fabricate-n China care-o să zacă de luni prin toate gunoaiele, pînă le vor aduna măturătorii de stradă și le vor duce regulamentar la groapa de gunoi. Mîine fii fericită, e paradă de ziua ta. La mulți ani, România mea! Și poate… la alți oameni în anul care vine. Unii care să-ți mai spele, măcar din cînd în cînd, obrazul.
temnicerul
Să faci uși cioplite
să-l închizi pe Dumnezeu
să intri la el
doar tu,
păzitorul cheilor,
să-i duci lumină
de două ori pe zi
cu un muc de lumînare
de ceară
să-i lași gamela
cu terci de dorințe
și rugăciuni.
Tu, temnicerul
Dumnezeului nostru.
Despre iubire
Cineva a zis odată că dragostea ține trei ani. A mințit, cu siguranță. De fapt, cred că mulți dintre voi s-au prins deja de asta.
Problema e că oamenii confundă dragostea cu îndrăgostirea, cu acea perioadă plină de dorințe și de clocot al sîngelui, în care nu vezi nimic în jur, nu-ți dai seama ce defecte are adoratul/a, îndepărtezi pe oricine nu îl/o adoră la fel ca tine. Perioada aia oarbă în care mintea e cel puțin amorțită și vorbește doar sîngele ce clocotește în vene. Nu inima, nu! Asta cu inima e o confuzie gravă. Atunci vorbește doar sexul, dorința de apropiere trupească, restul o veni pe parcurs, sau nu. Tare nestatorinică e îndrăgosteala asta. Te arde în stomac dacă el își aruncă măcar o privire la alta și faci scenarii nebunești în care o supui la chinuri de neimaginat pe inconștienta care ar vrea să-i vorbească. Unele rămîn obsedate toată viața (că gelozia e o obsesie, o boală mintală, totuși), altele se vindecă pe parcurs și l-ar da cu mîinile amîndouă, numai să scape de el. Ar plăti și recompensă.
Ei, perioada aia de îndrăgostire, frumoasă și înflăcărată ține puțin. Uneori doar pînă după prima întîlnire serioasă. Alteori, trei ani. Ăsta e maximul pentru un om tînăr, cu dorințe normale, în funcție de modul în care partenerul știe să întrețină flacăra. Apoi intervine rutina, obișnuința și jarul se domolește, se acoperă de cenușa arderilor ce-au fost.
Acesta e momentul de ruptură dacă, între timp, nu a intervenit dragostea adevărată, așezată, cea care-i mai presus de sex și frămîntare trupească.
Iubirea aia care te face să zîmbești cînd chipul lui îți vine întîmplător în minte, care te încălzește pe dinăuntru un pic altfel decît dorința sexuală. Nu te umezești gîndindu-te la ce și cum ți-ar trage-o, ci ți se umezesc ochii de drag doar simțindu-l aproape. Te face să-i iubești și neputințele așa cum îi admiri calitățile, te face să îi aduni șosetele fără să i le arunci în cap, să lași capacul de la toaletă pentru că știi că el are alte nevoi decît tine și divergența asta nu e un capăt de țară. Nici măcar tubul de pastă de dinți strîns de la jumate nu mai e un capăt de țară, îl aduni la un luc în fiecare dimineață și-ți permiți să-l înjuri în gînd cu drag ”f*tu-te iubire, cît de idiot ești de nu poți învăța atîta lucru?”. Dragostea te face să-i gătești felurile preferate, chiar dacă ție nu-ți plac sau nu-ți mai fac bine. Bucuria lui te încălzește. Te face să-i observi toate imperfecțiunile și să vrei să i le săruți. Un rid nou, fruntea mai lată, părul mai rar, barba albită, te doare cînd se îmbolnăvește, îți tremură inima să nu cumva…
E valabilă și reciproca, să știți, chiar dacă trăirile și conștiința sunt puțin diferite.
Ei, sentimentul ăsta nu moare odată cu dorința sexuală și nu migrează niciodată către alt potențial partener. Dacă e întreținut, durează o viață. Și dincolo de viață. Durează o viață și-o moarte. Nu-ți poți închipui nici moartea fără el, dacă chiar ai întîlnit persoana aia unică, sufletul pereche, întregul tău. Probabilitățile sunt mici, dar există. Bunica mea a suferit atît de tare după moartea bunicului că într-un an s-a topit pe picioare și am îngropat-o lîngă el într-un sicriu mai mult gol. Avea puțin peste 30 de kg, dar zîmbea. A murit cu numele lui pe buze.
Cînd oamenii nu se potrivesc e trist, că pînă și sentimentul ăsta minunat moare. Moare în chinuri. E o tortură pe care o suporți ani mulți, care te ucide și pe tine încet, te transformă, încît în momentul ruperii nu mai ești același om. Trăiești, ești un supraviețuitor, răspunzi la același nume, ai același înveliș, dar ești altul. Mai poți iubi, te mai poți îndrăgosti, normal. Niciodată la fel. Niciodată.
Doar îndrăgostirile sunt identice, astea sunt copiate la indigo. Iubirile sunt unice, n-ai să întîlnești două la fel. Fiecare are amprentele, trăirile, toleranțele și durerile ei. Ai cîte una pentru fiecare om din viața ta. Dacă ai înțelepciunea să accepți de la început că pot muri înaite de vreme, că nimic nu garantează ”pînă moartea ne va despărți”, ai șansa să fii fericită, trăindu-le, observîndu-le, gustîndu-le pe fiecare în parte și bucurîndu-te de fiecare zi ce trece mai bogată cu puțin din sufletul tău.
Îndrăgostiți-vă, oameni buni, dar nu rămîneți așa. Nu căutați doar efemeritatea clocotului de foc, îndrăzniți și mergeți mai departe, treceți de nisipurile mișcătoare ce mărginesc iubirea, îmbogățiți-vă. Pînă la urmă, cînd vine sfîrșitul, doar dragostea rămîne. O povestesc alții mulți ani după ce nu mai ești.
Neața
PS. Într-o altă dimineață o să vă povestesc cum e cu iubirile ce apar după 40 de ani.
azi nu-s
uneori sunt umbră,
mă lungește soarele pe alei,
pe clădiri, pe copaci
mă fac cît un bloc cu patru etaje pe înserat
privesc în casele oamenilor
și mă minunez.
un copil se-ncruntă la un caiet liniat
un bătrîn zace de moarte
și uite aici, la etajul trei,
tinerii ăștia se ceartă.
ea e frumoasă, el e beat.
Păcat.
alteori sunt abur,
mă ridic deasupra orașului
dimineața devreme
și-acopăr cu pătura toți ochii
oamenilor iar oamenii se tem de mine
ca de întuneric.
uneori sunt vid,
în jurul meu se-nvîrte piatra ca apa,
în cercuri concentrice
și-atunci, tot ce-a fost materie se sparge
în mii de culori și se pierde
ușor în neant.
alteori nu sunt.
azi nu-s.
m-am hotărît!
în toamna ăsta m-am hotărît,
n-am să mai plec de-acas,
n-am să mai las
în uitare și ger bătrînul copac
ce m-a zămislit,
în toamna asta mă leg
cu cătușe de crengi și rămîn!
voi, vînturi turbate, să știți
că în zadar vă străduiți,
nu voi ceda șantajului,
indiferent cît mă ademeniți
v-avertizez,
nu mă interogați că nu cedez
niciunei violențe de limbaj!
nici ploaia nu mă va urni,
oricît de mult s-ar strădui.
în toamna asta, m-am hotărît,
mă prind cu cătușe de crengi și rămîn!,
zise frunza oftînd
și se-ngălbeni.
oprește-te, îți zic!
Oprește-te viață,
măcar puțin,
mai lasă-mă să-mi umplu
sufletul de liniște aici,
în ochiul furtunii,
mai lasă-mă să-mi încarc ochii
de curgerea lumii,
mai spune-mi povești
pe care nu le-ai spus nimănui.
Oprește-te viață,
măcar un timp,
mai lasă-mi lumina ochilor
și bucuria răsăritului,
lasă-mi o ploaie ca-n alte veri
și-un curcubeu să mă înfășoare-n culori.
Oprește viață, măcar azi,
caruselul ăsta nebun,
închide-i gura
să nu mă înghită între două hohote de rîs,
apoi azvîrle-mă-n nori.
Mă voi întoarce călare pe-un fulger
să lovesc pămîntul cu sete
să-l despic în două ca pe un pepene răscopt.
Oprește-te viață, îți zic!
mai am ceva netrăit de trăit.
Pe fir
Treceau zilele una după cealaltă, cu repeziciune şi noi ne bucuram că trec, eram epuizaţi. Viitoarea mireasă avea mîinile plină de vopsea în ulei de-o culoare căcănie, frate-meu nu dormise de vreo trei zile, eu mă scurgeam prin noroaiele ce păreau că vor să ne acopere cu totul. Plouase toată săptămîna, sîcîitor, mocăneşte. Butoaiele de la streaşină erau pline cu apa verzuie în care se puiau în voie țînțarii, la uşă aşteptau înşirate cizme de cauciuc pline de noroi pînă la glezne, bucăţile de celofan ce acopereau covoarele nu mai aveau culoare. Să fi fost ora 7,30 cînd a oprit la poartă camionul cu remorca plină. Ajunsese cortul. Acasă nu eram decît eu cu viitorii miri. Trei Doamne şi toţi trei. Ne-am cam înverzit la faţă.
– Mă neică, lasă camionul aici să găsesc şi eu oameni să-l descarc, a zis cu jumătate de gură frate-meu.
Şoferul s-a uitat un pic chiorîş la el, s-a uitat apoi pe rînd la mine, la mîinile miresei şi-a aprobat.
– Caută frate, că te aştept. Vă ajut şi eu, că nu pot pleca fără camion.
Bun om, pîinea lui Dumnezeu. Da’ noi tot trei era, nu ne înmulțisem între timp. Pe cine să chemi, că era în mijlocul săptămînii, adică joi. Toţi erau împrăştiaţi pe la servicii, cu treburi, ca oamenii pe la țară, că dacă nici ei n-au ce face pe orice vreme, nu mai are nimeni.
– Eu îl sun pe Mărin, a zis frate-meu cu o jumătate de gură. Ia dă-l dracu’, trebuie să vină să mă ajute, că altfel toată ziua nu mai scap de el.
– Sună-l şi pe Gheorghe, am plusat eu, convinsă că două întrebări nu strică.
Gheorghe a venit bucuros, se plictisise de cînd stătea în casă şi aştepta să stea ploaia. A venit chiar şi Mărin. Ne-am făcut cinci. Tot era bine Și mai bine a fost cînd, de undeva, din neant, a mai răsărit şi tata cu un vecin cu nasul roşu. Noi, fetele, am ieșit din cărți. Bucuria noastră. S-au uitat ei la camion, l-au măsurat, i-au dat ocol şi-au scuipat în palme şi-au purces la treabă. Cît să le ia unor bărbaţi în putere să golească un camion de fiare? Puţin. Au terminat şi dacă au terminat s-au pus la scuteală să se cinstească cu o cană de vin.
După ce-au zvîntat cana de vin, tata s-a evaporat şi odată cu el a făcut paşi şi vecinul cu nasul roşu. Au rămas tinerii să sape gropi, să monteze stîlpi de susţinere, să întindă prelata, să monteze cortul. S-a agăţat fiecare de coada unei cazmale şi dă-i bătaie, că pînă seara mai e mult, dar şi muncă e destulă. Eeei, da’ nici de săpat gropi nu era floare la ureche! Au lucrat ei ce-au lucrat şi-au obosit.
– Luciii, e ceva de mîncare?, a strigat frate-meu dornic de pauză.
– E, cum să nu fie, doar gătesc de trei zile. Hai la masă.
N-au aşteptat să-i chem de două ori. Au rezemat repede cazmalele de gard şi s-au înfiinţat în bucătărie. Mai un pahar de vin, mai o glumă, mai o urare, s-a încălzit atmosfera şi s-a mai luminat puţin la faţă şi mireasa, că tare se ma înnegrise în zilele alea. Da’ şi băieţii s-au abţiguit şi s-au încălzit bine. Pas să mai vrea unul să iasă la găurit pămîntul!
– Hai mă, ce faceţi aici? Ieşiţi afară, că mă lipsiţi de aer, i-am alungat eu, delicat.
– Mai stai, fată, şi tu puţin, că nu dau turcii, m-a îndemnat frate-meu.
– Staţi aşa că suntem fraieri, a zis Mărin deodată şi s-a pleznit cu palma peste frunte. Băi, voi ştiţi că eu am burghiul din ăla de făcut gropi? Ce ne mai chinuim la cazma? Mă duc să-l iau. Aşteptaţi-mă că viu repede!
Bucuroşi, băieţii au chiuit.
– Bă, că proşti mai suntem! Hai, Mărine, du-te şi întoarce-te repede, că mai bem noi un pahar pînă una alta. Să nu stai cu grijă, bem unul şi pentru tine, ca să nu rămîi în urmă.
Mărin a rîs, şi-a luat căciula-n mînă şi-a fugit pe uliţă-n sus. Ca un făcut, pînă şi ploaia s-a plictisit să ţîrîie şi-a plecat către nord, împinsă de-un vînticel subţire. În urma ei cerul s-a spălat de nori şi-a ieşit un soare cald şi strălucitor, de-am zis că vine luna lui mai, nu mijlocul lui noiembrie. Parcă ne străluceau ochii mai tare, de speranţă. Uite frăţică, mai ţine Dumnezeu şi cu amărîţi ca noi!
-Hai noroc, Gheorghe!
-Hai noroc mă Titi, casă de piatră! Bea cumnată şi tu ceva cu noi, să aibă urătura efect.
– Du-te mă dracu’, că nu pun eu gura pe vin, l-a respins cumnată-mea, ofensată.
– Da nu-i nimic, îţi dăm o gură de ţuică, a rîs Gheorghe, fără ranchiună.
Mireasa s-a întors la vopsitul geamurilor, eu la cratiţele mele iar ei doi au ieşit să tăinuiască afară o ţigară şi să privească pe uliţă-n sus după Mărin care nu se mai vedea, nu se mai auzea. Timpul trecea în legea lui, că doar nu era să stea pe loc să aştepte după noi. Eu mă pregăteam să vîr în cuptor şarja a doua de cozonaci (urmau încă vreo zece şarje), spatele mă lăsase, călcîiele mă dureau. Am pus cozonacii la cuptor şi m-am aşezat să răsuflu cinci minute. Tocmai atunci a sunat telefonul. Am dat să răspund, dar frate-meu a ajuns mai repede lîngă telefon şi mi-a aruncat peste umăr.
– Răspund eu. Ăsta, siiigur e Mărin să-mi spună că n-a găsit burghiul. Să vezi ce-l dau dracu’ dacă-mi face asta.
Totuși, la capătul firului era mătușă-mea Mărioara, avea să se certe cu mine. Pe Mărin ia-l de unde nu-i, îl înghiţise pămîntul.
– Sună-l, mă Titi, tu. Vezi ce dracu face, o fi căzut în beci, că tot era încălzit.
S-a conformat Titi şi-a format numărul iar telefonul a sunat şi iar a sunat şi tot a sunat, în gol. Mărin, nicăieri. Efectul încălzitor al băuturii începuse să dispară şi băieţii se schimbau la faţă pe măsură ce enervarea creştea şi înjurăturile deveneau mai spumoase. Nu le venea neam să se întoarcă la săpat cu cazmaua, așteptau burghiul ca pe iacă-cui.
Frate-meu, tot mai nervos, nici nu mai punea receptorul în furcă decît pentru a întrerupe un apel ca să iniţieze altul. Mai avea puţin şi arunca cu aparatul de perete. În starea asta tensionată, pe cînd ridica receptorul după al şaselea apel, ca să-l iniţieze pe-al şaptelea, surprizăn-am mai venit ton, se auzea doar o respiraţi sacadată, undeva pe fir.
– Alooo!, a strigat Titi de-a răsunat holul. Alooo, e cineva acolo? Pune domne, dracu’, receptorul în furcă, vreau să vorbesc.
La capătul celălalt, ”domne” respira adînc și tăcea.
– Băi, ăsta, n-auzi să închizi telefonul? Alo!
– Alo, se aude gîfîitul de la celălalt capăt.
Frate-meu a devenit brusc atent.
– Mărine, tu eşti mă?
– Da, mă, io sunt!
– Au, fir-ai al dracu’, noi ne dăm de ceasul morţii aci că nu mai ajungi şi tu stai cocoţat pe firul de telefon, mă?, i-a revenit inima lui frate-meu și l-a luat la trei păzește, de ziceam că că se bat turcii la gura lui . Dă-te jos că viu peste tine şi te omor, auzi!
– Acuși ajung!, s-a conformat bietul Mărin și chiar a venit în fugă. Cîns s-a întors, avea o frumuseţe de cucui în frunte. Căzuse de pe fir.
Perseide
Am stat odată o noapte întreagă pe balconul unui hotel de pe malul mării, să văd perseidele. Jos, pe terasa restaurantului, era mare nuntă. Muzică la maxim, chiote, urlete, joc.
Din balconul meu vedeam parcarea hotelului îngrădită cu gard verde de sîrmă împletită și luminată a giorno. Era goală, doar vreo 3 mașini și-un paznic ce privea cu jind la cheful din restaurant. Mirosea înnebunitor a friptură de porc și-a sarmale.
Simțeam cum somnul îmi umblă prin măruntaie și-ncearcă să mă doboare, dar rezistam eroic, trîntită în balansoar, cu pătura înfășurată pe umeri și picioarele ridicate pe balustradă. Mă gîndeam la nopțile de duminică din copilărie, cînd mama cu tate ne încuiau în casă și plecau la nuntă iar eu așteptam pînă în crucea nopții să se întoarcă și să-mi aducă prăjituri. Cînd auzeam că scîrțîie poarta mă întorceam cu fața la perete și mă prefăceam că dorm. Mama venea și mă trezea ușor să-mi dea comoara mult așteptată, iar eu mă prefăceam buimacă, să nu-mi dau de gol bucuria cu care primeam în poală pachețelul parfumat. N-am mîncat nicicînd prăjituri mai bune ca fursecurile acelea cu untură tăvălite prin zahăr pudră, cu aromă de vanilie și un vag iz de litere de plumb imprimate pe hîrtie de ziar. Îmi venea să cobor să cerșesc și eu măcar o prăjitură, dar eram sigură că n-aveau nicidecum fursecuri cu untură în meniu.
Din muzică nu-mi aduc aminte mare lucru, doar toba care bătea sacadat ritmul cu ciocănelul în timpanele mele. La microfon se chinuia să mențină atmosfera încinsă oarece vedetă populară. Așteptam, așteptam și-mi adunam în gînd dorințe. Le așezam una lîngă alta, să le am la îndemînă cînd începeau stelele să cadă. Cîte una pentru fiecare stea și se anunța o ploaie de stele.
Nu mai văzusem o stea căzătoare de la nouă ani, din seara în care Doda mea făcuse un mic ocol cu ea să-mi dea de veste c-a plecat. Poate de aceea eram și-un pic nerăbdătoare, poate de aceea mă deranjau foarte tare felinarele aprinse ale parcării. Într-un tîrziu, spre 4 dimineața, muzica a tăcut brusc. S-a așternut o liniște ca-n ziua dintîi, înainte să te-ncăpățînezi să scoți capul în lume. Marea mîngîia țărmul cu șoapte în rest, nici măcar un greier nu mai scîrțîia din scripcă în iarba plină de rouă. Ochii îmi ardeau sub pleoape, cereau stingerea și fix înainte de-a ceda tentației să plec în pat, prin întuneric a trecut repede prima stea. Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc, îmi venea să-mi dau palme, să mă conving că nu dorm deja. M-am ciupit. M-a durut. Aș fi fugit pînă la baie să dau cu apă rece pe ochi, dar mă temeam că o pierd pe a doua și voiam să văd măcar una, una singură de care să agăț o dorință.
Nu m-am mișcat, am rămas acolo cu ochii în cercul de foc al somnului și-am așteptat. Următoarea a apărut după 10 minute și s-a stins la fel de rapid.
Era ciudat, veneau de undeva din dreapta, zburau razant către șirul de plopi din stînga și se stingeau încet înainte de-a le atinge vîrful. Aveau traseul stabilit și nici măcar una n-a fost suficient de rebelă să zboare invers.
După aceea au început să vină repede una după alta și nu le-am mai putut ține socoteala. Unele erau mari, aproape, altele atît de mici că păreau ace aprinse pe cer. Ace în carul cerului. La fel de repede se stingeau, de parcă nici n-ar fi fost.
Eram fascinată, nici să respir nu-mi venea. Într-un final, cînd întunericul a început să se dilueze, m-am ridicat și m-am dus și eu la culcare. Aveam inima plină de fericirea atîtor povești stinse-n vîrful plopilor. N-am apucat să-mi pun nicio dorință, le-am strîns chită și le-am luat pe toate cu mine în pat.
Am căutat și-n seara asta stelele căzătoare pe cerul Bucureștiului, dar luna e aprinsă fix deasupra capului meu și ochii nu-mi mai sunt în stare să distingă-n jurul ei stele care să tragă brazde în întuneric, iar aerul răcorit poartă miesme de gunoi, wc public, apă stătută, noroi fiert, smog, dejecții. Nu mai miroase a apă sărată și-a alge ca atunci, în balconul hotelului de pe malul mării și fierea mea încă face nazuri. Păcat, mi-ar fi plăcut să văd una, măcar una mică-mică. Aveam un mănunchi de dorințe să-i dau.