Nu mă iubi cum ai iubit
de-atâtea ori până la mine,
sădeşte-mă şi lasă-mă
să-ţi cresc în bătaia inimii.
Aş prinde rădăcini
şi ţi-aş umbri ochii răniţi
de lumina crudă a dimineţii.
Adapă-mă cu roua nouă a buzelor
şi-ţi voi veghea somnu-nsorit
în fierbinţeala albă a nopţilor.
Nu mă iubi cum ai iubit
alte femei cu sânii plini
şi coapse păcătoase.
Ajută-mă să mă nasc
din visele arse
în cercul de foc al fiinţei tale.
Uneori, parfumul pielii tale îmi rămâne
în palme.
Îl port ziua întreagă, mă mişc cu grijă,
să nu risc să-l pierd în vâltoarea orei şi,
din când în când,
îmi duc palmele la gură şi-l sărut.
Sunt zilele în care buzele-şi aduc aminte
de pielea-ţi moale
de sub lobul urechii stângi.
Îi sorb aroma bărbătească
impregnată cu mosc şi-un strop de tabac
şi-mi încarc plămânii pentru toate orele
ce vor veni goale,
fără tine.
La târgul ăsta de carte m-a cam trecut rândul. Câteva zile de concediu, drumuri şi puţină relaxare acasă au câştigat în faţa rafturilor pline de noutăţi. Aveam câteva lansări la care aş fi vrut să merg, dar s-or mai ivi ocazii.
Una din cărţile la lansarea căreia aş fi vrut să fiu prezentă e cea din poză. „Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, a domnului Cezar Pârlog. Mi-a plăcut că şi-a pregătit sacoul verde pentru ea şi se ştie că eu am o slăbiciune pentru verde.
Exact în ziua lansării citesc pe feisbuc bomba: cum că n-o mai recunoaşte, îi spune adio, că-i bolnavă, că s-a născut defectă. Ce-o fi păţit, mă întreb? A doua zi îi dedică un întreg articol. Cartea lui era autistă. Măi să fie! De toate am auzit, numai de cărţi care să se nască autiste, nu. Asta-i o provocare, sau ce? Ei, omul se plângea pe bune, deşi, cred că într-o oarecare măsură se şi alinta, sinceră să fiu.
Azi aşa, mâine aşa, ce-mi zic: „hai să văd cum e cu o carte autistă în bibliotecă”. N-am avut până acum decât cărţi bune şi cărţi proaste, enciclopedii, dicţionare şi alte alea fără boli care să le personalizeze. Şi-am luat-o.
Am intrat pe site-un editurii, am comandat-o, editura a contactat un porumbel să mi-o aducă. A ajuns la mine cam târziu, după ce m-am certat cu porumbelul că nu voia sub nicio formă să vină când îl aşteptam eu. Când a venit, în sfârşit, bosumflat, nu i-am dat nici doi bani bacşiş, să ştiţi.
Am deschis coletul, am smuls-o de acolo şi m-am apucat de citit. Vă închipuiţi cât de cuminte am stat eu zilele alea câte 10 ore cu nasul în facturi, extrase, chitanţe, avize,analitice şi alte alea? Nu vă închipuiţi. Pe cactuşi, fraţilor, pe cactuşi!
Am citit, am râs, m-am oprit, am citit din nou, am rămas pe gânduri, m-am gândit, iar am citit, iar am râs, iar am ridicat o sprânceană. Omul scrie bine. Bine-bine. Şi s-a gândit el aşa, că ar fi frumos ca cineva să deschidă un pic un creier să ne arate cam ce circulă pe acolo, cu ce se ocupă el creierul masculin în zilele lui bune şi în zilele lui rele. Pe lângă asta a mai servit şi-o porţie zdravănă de viaţă, de trăiri, de impresii. Sper ca Andreea, dacă există şi dacă citeşte, să nu fie foarte mică. Adică să înţeleagă şi să asimileze învăţăturile preţioase oferite de un autor de carte autistă. Primul autor de gen din istorie.
Cartea-i bună, chiar aşa, cu defectele de care autorul s-a temut. E uşor de descifrat, e plină de viaţă, e… De fapt nu mai spun nimic. Vă las pe voi să vedeţi cum e. Merită, vă asigur.
Sunt lacrimă pe obrazul trist
al toamnei.
M-am desprins greu,
când ceru-şi plecase pleoapele
peste albastrul senin al ochilor,
înrourându-i.
M-am prelins şi-am mângâiat blând
puful cald şi moale al unei gutui,
am vrut să-i fur aroma.
E crud-amară, încă nu vrea
să părăsească vara.
Am atins în treacăt bruma
unui bob de strugure,
am aburit ochii unei crizanteme
şi-am adăstat preţ de o sărutare
în palma unei frunze bătrâne,
obosită de-atâta tremurat
în dogoarea verii.
Aştept o adiere blândă
să mă zvânte.
Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.
Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.
Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.
De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu, de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.
Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.
Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.
Au trecut vreo patru zile până am reuşit să mă urc iar pe cisternă. Constructorii tot au folosit din apa ei şi credeam că o să-mi moară toţi peştii din lipsă de apă, stăteam ca pe urzici. Soarta mi-a surâs într-o dimineaţă. M-am trezit eu ameţită şi-n timp ce mă frecam la ochi mă miram de ce nu se aude nimic în jurul meu. Era atât de linişte că-l auzeam pe văru-meu Gigi cum se ceartă cu iapa în grajd. M-am dat eu repede jos din pat şi-am cotrobăit peste tot. În bucătărie muştele pluteau deasupra mesei pe care era un colţ de pâine acoperit cu un şervet alături de o farfurie în care mai era o bucată de brânză albă, rămasă de cu seară, o oală fierbinte era uitată pe aragaz, cu capacul pus, pe banda lipicioasă ce cobora din tavan bâzâiau doi ţânţari şi vreo şase muşte nefericite ce se lăsaseră ademenite de dulceaţa lipicioasă. Pe fereastră îl vedeam pe tataie, cocoşat, săpa gropi şi punea în fiecare câte un lăstar de viţă de vie, apoi le astupa la loc. Am ridicat capacul oalei, am dat de lapte proaspăt fiert şi mi s-a făcut foame. Am luat o cană, am cufundat-o în lapte şi caimacul, ca o bucată de mătase albă, s-a lipit de pereţii ei. L-am lins, mi-am rupt o coajă de pâine şi-am dat fuga în grădină, la tataie, cu cana de lapte într-o mână şi cu coaja de pâine în cealaltă. Laptele din cană se clătina şi dădea din când în când pe-afară iar eu mă opream şi mai gustam câte un pic, să nu mi-l înghită nisipul nesătul pe tot. Când am ajuns la tataie aveam mustaţă albă, mâna lipicioasă şi pată mare, umedă pe pantalonul de pijama.
Da’ sunt cuminte, mă bate ea aşa… că nu mă place.
Hai, du-te şi mănâncă la masă, că aici e murdar, tataie.
M-am luat şi-am intrat înapoi în bucătărie după ce-am băut pe nerăsuflate laptele din cană. Am trântit cana murdară pe masă şi-am ieşit afară în soare. O dimineaţă singură acasă nu era de ici de colo. Ţinta mea, cisterna cu apă. Am urcat pe ea şi-am dat o roată cu privirea peste curţile vecine şi pe uliţe. Pustiu. Mi-am făcut curaj şi am coborât pe scara îngustă din bare subţiri de metal, până am dat cu piciorul de apă şi m-am speriat. Am închis ochii şi-am afundat piciorul, apa îmi venea până la gleznă. Era călduţă şi piciorul meu o tulbura uşor iar micii viermişori şe agitau speriaţi. Pereţii metalici aveau o tentă roş-verzuie şi eu îmi închipuiam că sunt într-o peşteră cu pereţii toţi de aramă, ca pădurea din poveşti. Lumina pătrundea prin gaura rotundă din cer şi apa se juca cu lumini şi umbre pe pereţi. Am dat câteva ture dintr-un capăt în altul şi m-am plictisit că nici peşti nu am găsit. Nu e joacă de una singură, trebuia să mai am tovarăşi. Am ieşit şi-am strigat la Gigi, care alerga o mâţă trăcată prin curte.
N-a aşteptat să-i zic de două ori. A venit şi-am intrat împreună să explorăm cisterna, dar în doi am descoperit prea repede tot şi ne-am plictisit şi mai rău. Am ieşit să batem mingea. Soarele, urcat sus de tot pe cer, ne ardea în creştet. M-am întins pe spate, în nisip şi l-am privit printre gene, era departe, nene, pe cerul ăla albastru-albastru fără nicio scamă de nor. Când m-am ridicat vedeam în faţa mea doar pete de culoare roşii-verzui, ca-n cisternă. Aşa m-a găsit mama când a intrat pe poartă cu frate-meu în braţe – oarbă. M-a privit în treacăt, i-a răspuns lui Gigi la „săru’mâna” şi-a intrat în casă. Peste câteva minute mama s-a dus în grădina din spatele casei, la tataie şi timp ni s-a alăturat şi Titi cu nelipsita lui sticlă în braţe.
Titi a pus bot şi-a supt un pic din lapte.
Las-o dracu’, a continuat Gigi, că eşti băiat mare, râd fetele de pe uliţă de tine. Hai să-ţi arăt o peşteră. Bucuros, puştiul şi-a strâns sticla în braţe cu o mână, l-a luat pe Gigi de mână cu cealaltă şi-au plecat către cisternă, Gigi a încercat să-l ridice pe scară, dar ăsta micu nu era în stare să se ţină cu mâinile şi să urce, îl încurca sticla. M-am alăturat şi eu efortului comun, tot fără succes. Frate-meu ar fi vrut să-l luăm pe sus să-l urcăm. Ne-am dat bătuţi.
Du-te mă, prostule, cu sticla ta cu tot. Dă-o dracu dacă vrei să ne jucăm cu tine, i-a mai zis şi a întors spatele şi-a luat-o în fugă către casă. Frate-meu l-a blagoslovit „bla-bla, blu, brr”, l-a stropit cu salivă şi s-a dus în grădină după mama. Am rămas iar singură şi căldura era mare, ziua de vară lungă, până şi fluturii erau ascunşi pe sub frunze. M-am băgat şi eu la umbră şi-am început să sap o groapă ca să îngrop o rădaşcă neagră pe care o găsisem moartă cu o seară înainte. Mama a revenit din grădină cu o poală de cartofi şi-a intrat grăbită în bucătărie. Titi a alergat cu paşi mărunţi după ea şi s-a oprit în dreptul scării, a pus sticla jos, s-a aplecat, s-a sprijinit în mâini şi-a ridicat un picior să urce pe treaptă. În urcare a atins sticla cu talpa, a răsturnat-o şi ea s-a spart în cioburi multe şi laptele s-a revărsat alb pe trepte. Eu m-am ascuns mai tare şi-am uitat să respir, să nu creadă mama că eu am spart-o şi să mă bată. Am închis ochii, am aşteptat primul urlet care n-a mai venit şi i-am deschis la loc, curioasă. Ridicat în picioare pe scară, Titi privea de la înălţime efectele dezastrului comis. Mama a ieşit repede din bucătărie, alarmată de zgomotul de sticlă spartă, l-a întrebat blând ce face, el a ridicat spre ea ochii ăia mari, aurii şi i-a răspuns cu glas curat:
Dă-o dlacu’.
După ce s-a mai ridicat şi-a început să meargă singur, îl purtam după mine pretutindeni. Îl auzeam cum calcă des în urma mea, lipa, lipa, lipa cu picioarele lui mici şi grăsune. Nu suporta să fie luat de mână şi în general nu suporta să fie atins. Strângea tot timpul la piept, cu amândouă mâinile, o sticlă de o jumătate prevăzută cu o tetină de cauciuc fleşcăit, pe jumătate plină cu lapte, cu care avea o relaţie stabilă bazată pe dragoste necondiţionată. Şi când dormea trebuia s-o aibă alături, s-o mai mângâie din când în când în somn. Dacă nu avea sticla urla, nu neapărat şi când era goală, important era să existe şi să tragă din când în când câte o duşcă din ea. Dacă trăgea de prea multe ori aer, se oprea, o ridica în dreptul ochilor şi-o privea chiorâş de parcă ar fi vrut s-o întrebe ce-are de face pe nebuna şi nu-i administrează drogul preferat. O răsturna cu fundul în sus, scutura bine, apoi o lua lipa-lipa către bucătărie s-o pună pe mama să i-o umplă. Mama îi punea lapte până la jumătate el şi-o strângea din nou fericit la piept şi se întorcea tot lipa-lipa înapoi.
Într-o dimineaţă am rămas singuri acasă, doar eu cu el. Tata încălecase bicicleta şi plecase la serviciu, mama fugise până la o vecină cu treburi şi ne lăsase cu meseriaşul care meşterea la casă, tataie nu apăruse şi noi ne-am trezit stăpâni pe întreg teritoriul virgin pe care se ridicase casa noastră. Mai mult eu stăpână decât el stăpân, că pe vremea aia eram Don Quijote cu Sancho Panza, eu fiind Don, se subînţelege. Luam un băţ în mână şi purcedeam la cucerit teritorii noi printre beţe înalte de ştir şi lobodă înflorită, sau de flori galbene de coada vacii care mi se părea pe atunci cea mai frumoasă floare din grădină. E adevărat că grădina era doar un concept, nu exista în realitate decât o mare de nisip acoperit cu buruieni şi presărat din loc în loc cu grămezi de pietriş şi cioburi de cărămidă. La poartă era o cisternă mare, ruginită, pe care o ochisem de ceva timp şi abia aşteptam s-o explorez cu toată interdicţia pe care mi-o impusese tata sub ameninţarea bătăii.
Aveam o problemă cu autoritatea şi cu „nu ai voie acolo, iei bătaie”. Unde nu aveam voie însemna că era ceva extrem de interesant, numai bun pentru mine. Cum ocazia era perfectă, l-am luat pe puştiulică deoparte şi i-am zis:
-Titi, vino aici şi stai de pază. Eu mă urc să văd ce-i acolo sus. Uite, îţi dau băţul, dacă nu plângi. El s-a uitat la mine ca la sticla goală, dar n-a zis nimic. S-a aşezat cuminte pe o piatră şi şi-a făcut de lucru cu băţul meu. Eu am urcat pe scara improvizată până sus pe cisternă, şi-am privit prin gaura îngustă în ea. Era pe jumătate plină cu apă roşiatică în care se reflecta o rază de lumină şi înotau veseli viermişori. M-am ridicat entuziasmată în picioare, exact la timp ca s-o văd pe mama întorcându-se grăbită acasă. M-am coborât repede şi mi-am făcut un plan de bătaie pentru data viitoare când va fi să rămânem singuri acasă. Titi era încă pe piatră, săpa o groapă în nisip.
-Oau, Titi, sus sunt peşti mici-mici şi apă multă ca la Jii! Trebuie să te duc să vezi!
El m-a privit interesat cu ochii ăia ai lui aurii şi-a bolborosit cu entuziasm:
-Bla-bla,baaa, bruuuu!, ceea ce mi-am tradus singură că însemna „Hai să-mi arăţi.”
El a dat din mână şi s-a întors la groapa din nisip, eu am plecat să mă bat cu nişte beţe de lobodă şi să visez la expediţia viitoare din cisterna de apă. Trebuia visată întâi, ca să poată fi pusă în practică. Mama a intrat repede în curte şi la prins pe Titi exact când gusta dintr-un pumn de nisip, a văzut roşu în faţa ochilor şi-a urlat după mine.
Eram aici.
Erai la dracu’, de ce l-ai lăsat singur? Să vezi bătaia dracu’ ce-ţi dau dacă te mai depărtezi la mai mult de doi paşi de el, a continuat ea să mă ameninţe în timp ce-i băga puştiului degetele în gură şi-l obliga să scuipe nisipul pe care ăla voia neapărat să-l înghită, că-i descoperise un gust incredibil de bun iar eu mă gândeam cât de a dracu poate fi bătaia aia care mă va trimite cu siguranţă şi pe mine direct înapoi în coarnele dracului, de unde credea ea că mă întorsesem. Am tăcut mâlc şi m-am uitat urât la Titi. „Vezi tu ce-ţi fac, urâtule! Numai din cauza ta!” Mama a terminat să spele gura împuţitului cu apă, l-a pus jos, i-a vârât sticla în braţe, m-a tras de mână şi m-a aşezat cu forţa lângă el şi mi-a tras o scatoalcă după cap de mi-au dat lacrimile.
Să nu te mai mişti de aici că dracu te ia, m-a ameninţat din nou şi eu l-am dat dracu în gând pe dracul ăla ce aştepta neapărat să mă ia pe mine. Mi-am şters nasul cu mâneca şi l-am strâns de gât cu privirea pe Titi, care, aduna senin nisip în pumn şi se pregătea să-l bage din nou în gură. I-am tras una peste pumnul strâns, cu toată puterea mea şi m-au usturat degetele. El a urlat, m-a privit printre genele umede de parcă ar fi vrut să mă mănânce, a umplut repede pumnul cu nisip şi mi l-a aruncat direct în ochi. Acum plângeam amândoi, eu din cauza grăunţilor de nisip care mă înţepau, el de supărare. Mama a ieşit nervoasă din bucătărie, l-a luat repede în braţe şi mi-a mai tras o scatoalcă care m-a dezechilibrat şi m-a aruncat cu nasul în nisip, m-a tras apoi de mână de m-a ridicat în picioare şi mi-a mai tras două peste spate, să-mi ajungă. Asta l-a liniştit pe puştiulică care şi-a împrăştiat satisfăcut mucii pe amândoi obrajii şi n-a mai plâns. „Lasă, lasă, tu. De nu te-oi lăsa eu sus în apă să te mănânce peştii, să vezi!”, îl ameninţam în gând în timp ce mă adunam de pe jos şi-mi ştergeam lacrimile cu dosul palmelor. M-am uitat pe furiş în jur, să văd de asistă cineva la scenă. Nu era nimeni, aşa că m-am ridicat şi m-am aşezat cuminte, lângă gard, să-l aştept pe tataie să-i povestesc.
(Va urma)
Aveam 19 ani când am născut primul copil, într-o maternitate sordidă dintr-un orăşel de provincie. Fetiţa mea a fost vedeta maternităţii la vremea respectivă, nu doar pentru faptul că era cea mai frumoasă din toţi cei 40 de copii născuţi în câteva zile (o spuneau asistentele, nu doar cioara de mă-sa), că a luat nota zece la naştere şi părea un copil absolut genial ci şi pentru că a plâns trei zile de-a ridicat în picioare întreaga maternitate de 3 etaje înălţime şi câteva sute de metri lungime, cu toate lăuzele şi pruncii ei. Era neobosită zi şi noapte.
Mergeam la alăptat la ore fixe, cu program, în funcţie de numărul de pe mână- adică de momentul naşterii. Ne adunam câte douăzeci de mămici înghesuite într-o încăpere îngustă şi întunecată, ne aşezam pe scăunele scunde ca cele de grădiniţă şi ne chinuiam să ne facem răgăliile să înveţe să prindă sfârcul ţâţii în gură, treabă care, oricât ar părea de uşoară (mai ales pentru domni), ne dădea mari bătăi de cap.
Nimeni nu te învaţă cum să fii mamă, nimeni nu-ţi spune dinainte că începutul poate să fie un chin şi pentru mamă şi pentru copil. Atunci cu atât mai puţin – era, încă, epoca de aur în care femeile năşteau pe bandă rulantă şi grija cea mai mare era ca nu cumva să avorteze în timpul sarcinii. Eram toate, aşa cum scria pe banderola prinsă pe mână, doar nişte numere.
Cele care aveau la activ două-trei naşteri, erau deja obişnuite. Îşi luau copiii în braţe, îi puneau la sân şi în 10 minute pruncii lor aveau deja burta plină. Noi, cele mai tinerele şi fără experienţă, habar nu aveam cum să susţinem sânul ca răgălia să-l poată prinde. Părea să nu fie nimic mai simplu, mai ales când sânii picurau lapte singuri de prea plin. Eah. Dacă neicuşorul ăla mic era din cel mai pofticios, te descurcai cum te descurcai, dar, dacă era o divă în devenire, cu nasul pe sus ca fiică-mea, pas de reuşeşte ceva. Nu spun de durerile de sâni şi de sentimentul că monstruleţul din braţe, aşa gingaş şi plăpând cum părea, vrea să-ţi smulgă sfârcul cu totul şi să-l înghită, spun de nasul întors şi urlatul care-l însoţea şi care o enerva pe asistenta însărcinată cu învătarea noastră, până era în stare să ne pleznească. Din proaste, idioate, nesimţite şi alte apelative gingaşe nu ne scotea. Era la ordinea zilei geniala expresie „să te fuţi ai ştiut, acum te dai mironosiţă”.
Ei, fie-mea urla până o luam eu în braţe. Asistenta de la salonul de copii mă privea cu-n ochi critic, câş, ca o curcă ce se uită în lemne după un şobolan. „Vedeţi ca măcar de data asta să-i daţi şi ei ceva să mănânce, că mi-o aduceţi flămândă de fiecare dată!” Eu plecam ochii şi roşeam până în vârful urechilor „Ştiţi, nu reuşesc s-o fac să sugă”, bâguiam. „Cum să nu reuşeşti fetiţo, ce, eşti proastă? Îi bagi sfârcul în gură şi-l ţii acolo. Strânge şi tu de el, să-i picuri în gură câţiva stropi, să prindă gustul. Ia arată-mi sânii!” Desfăceam cămaşa şi scoteam un sân umflat, cu sfârcul roşu, dureros. „Hmm, păi normal! Ia uite ce ţâţe ai, cum să poată copilul să sugă din ele? Nu ai sfârc deloc, cum te-o fi făcut mă-ta aşa. Va trebui să-ţi cumperi pompă să te mulgi, ăsta nu e sân de alăptat.”, iar eu mă simţeam vinovată că mama m-a născut aşa, defectă, fără sfârcuri de alăptat.
Sincer, vedeam şi eu sânii celorlalte mămici cu sfârcuri sănătoase, umflate şi areole mari, cafenii. Mie mi-era ruşine să scot sânul între atâtea femei dotate, mă întorceam cu spatele la ele, să nu cumva să râdă de mine. Asistenta trăgea de câteva ori cu duşmănie de el, până reuşea să scoată câţiva stropi de lapte şi mie îmi dădeau lacrimile de durere, apoi îmi dădea pachetul urlător în braţe. Fie-mea, imediat ce se simţea în braţele mele tăcea ca prin farmec şi de data asta îmi dădeau lacrimile de drag. Vezi măi, cum mă recunoaşte el puiul meu necăjit…
Mă aşezam pe scaun şi încercam să-i vâr sânul în gură. Pas de reuşeşte. Răgălia dormea ca un porcuşor în paie, numai că nu sforăia. O trăgeam de năsuc, de urechiuşe, o scuturam, îi deschideam gura cu forţa, orice efort era zadarnic. Venea asistenta, o lua în braţe, începea să urle. „Uite dragă, că se trezeşte, pune mâna şi dă-i să sugă că e moarte de foame! Nu te duce capul nici atât?”, urla la mine şi în sala de alăptat se făcea linişte. Simţeam privirile dezaprobatoare ale mămicilor de lângă mine, le auzeam gândul ce mă judeca şi-mi venea să intru în pământ. Îmi luam hotărâtă pruncul înapoi şi mă chinuiam iar, timp în care ea adormea la loc. După 20 de minute când trebuia s-o dau înapoi şi asistenta o cântărea, îmi venea din nou să intru în pământ. Nu supsese aproape nimic. După aceea ore în şir mă chinuiam să mă mulg într-o sticluţă cu biberon, ca să poată fi alăptată artificial.
În ziua în care ne-am externat o asistentă mai bătrână m-a lămurit ce avea fata de nu sugea. Avea limba prea scurtă şi nu putea apuca sfârcul, trebuia să i se taie de sub limbă, dar nu avea cum să mă ajute, musai să mă fi întors după alte trei zile. Mi-am luat mândra în braţe şi mi-am dus-o acasă, aşa, cu limba ei scurtă. Bărbatu-meu, grijuliu, m-a îndesat în microbuzul din gară şi m-a cărat după aceea per pedes până acasă, să mă menţin în formă. În garsoniera noastră dragă, îi aranjase un pătuţ din două scaune tapiţate, cu spătar, pe care împăturise o pătură cadrilată de lână şi un cearceaf alb.
Fata mi-a dormit în braţe tot drumul. Am aşezat-o în pătuţul improvizat şi-am purces la paza ei. N-a mişcat de la ora 12,30 ziua, până a doua zi la ora 10,30, dimineaţa, iar eu n-am închis ochii şi-am amorţit cu picioarele sub mine, pe covor, cu ochii fixaţi pe ea, pregătită s-o alăptez la primul ţipăt. Ba, la un moment dat am început şi să plâng cu sughiţuri, convinsă fiind că i-am făcut ceva şi nu o să-şi mai revină. Mă temeam că din secundă în secundă o să înceteze să respire şi o să moară acolo, în încăperea aceea mică şi sărăcăcioasă, pe un pat improvizat din scaune tapiţate. A doua zi a început coşmarul pentru amândouă.
Ai făcut tu cafea?, întreabă mama din dormitor.
Fata intră în bucătărie să ia un şervet cusut de mână cu maci mari şi roşii pe care-l are moştenire de la bunica. Vrea să acopere cu el faţa de melamină albă a mesei din balcon. Ţine ca decorul să arate familiar, să o facă pe mama ei să se simtă acasă.
Sinceră să fiu, da. Acasă nu te dai jos din pat până nu-i simţi aroma, zice mama şi zâmbeşte în colţul gurii, fără să-şi mişte capul de pe pernă. Aroma proaspătă a cafelei ajunge acum până la ea şi-i face nările să freamăte.
Clara se întoarce în balcon cu o tavă de inox pe care a aşezat ibricul din care cafeaua abureşte aromat de sub caimacul gros, un pahar cu frişcă şi două ceşti roşii cu buline albe, fiecare pe farfuriuţa ei. Aşează uşor tava pe masă, atentă să nu verse cafeaua, apoi se îndreaptă de spate, îşi apucă buclele rebele cu amândouă mâinile, le răsuceşte şi le prinde cu un ac lung, la ceafă.
Cum pot să nu mă bucur când mă răsfaţă, în sfârşit, cineva şi pe mine. Dacă ştiam că de asta e nevoie, mă îmbolnăveam de mai multe ori, adaugă femeia cu o veselie forţată.
Hai, nu fii răutăcioasă! Ştii bine că altfel nu ai sta la mine. Vin să te ajut să te ridici?
Dacă vrei…
Aşează pe şezlongul mamei o pernă moale şi o pătură groasă şi se îndreaptă către dormitor. Pe drum culege o pereche de papuci pufoşi, brodaţi cu flori de cireş şi-i aşează, cuminţi, lângă pat.
De câte ori te-am chemat să te muţi la mine şi n-ai vrut să vii? Tot timpul ai găsit scuze, totdeauna aveai ceva urgent de făcut acasă.
Mama se agaţă din nou de gâtul ei şi Clara icneşte uşor când o ajută să se ridice în picioare.
Ei, ştii tu că-mi place mie să stau închisă între pereţi, măi mamă. Mie îmi place libertatea, aerul de acasă, să aud privighetoarea dimineaţa în grădină, nu bubuiturile oraşului.
Te-a deranjat zgomotul, nu? Se sparge strada, e o defecţiune la Apa Nova, s-a spart o conductă şi e inundaţie în dreptul boutiqului de la parter, la scara 1. O să se termine curând şi o să fie linişte. E o zonă liniştită, o să vezi, nici copii nu sunt prea mulţi să le auzi ţipetele. Un cartier de babe, cum zicea Mircea, mai zice în şoaptă, ca pentru sine şi-şi trece repede limba peste buze. Mama se face că nu aude ultima frază şi încearcă să se indrepte de spate. Fruntea îi transpiră de efort şi de durere. Locul operaţiei arde.
Ai grijă la prag, te rog. Ridică piciorul şi păşeste peste el, să nu te împiedici. Mama o ascultă cuminte, ridică întâi piciorul drept şi păşeşte uşor peste prag. Aduce cu greu piciorul stâng, se loveşte cu degetele de lemnul înalt, geme uşor şi se sprijină cu toată puterea de fiica ei.
Mă deranjează mai mult liniştea când tu eşti plecată. Îmi ţiuie urechile şi mă apasă pereţii. Când ai de gând să te măriţi?
Fata îi aşează cu grijă perna la spate, îi pune pătura pe genunchi şi împinge ceaşca aproape de ea.
Da, te rog. Pune-mi două linguriţe.
Tânăra se apleacă peste masă, pune două linguriţe de frişcă în cafeaua mamei şi amestecă repede cu linguriţa spuma dulce în lichidul amărui. Mama ridică ceaşca, suflă uşor în ea, soarbe o gură şi se lasă pe spate, satisfăcută.
Clara îşi aprinde o ţigară. Soarbe încet din cafea, apoi din ţigară şi priveşte în gol, peste balcon. În părul ei castaniu se joacă o rază de soare şi-i dă reflexe ruginii. Mama o priveşte cu drag şi continuă discuţia, deşi ştie că va ajunge s-o supere în final şi rezultatul va fi acelaşi ca de fiecare dată.
Mamă, tu nu te-ai mai săturat de discuţia asta? Nu putem să ne bem pur şi simplu cafeaua, fără să ne împungem reciproc? Ce câştigi dacă mă enervezi în fiecare dimineaţă?, încearcă fata să pună capăt discuţiei.
Şi ce-ai să faci la bătrâneţe, când o să rămâi singură şi părăsită de toţi? Spune-mi şi mie, ce-ai să faci? Cine o să stea cu tine, cine o să-ţi facă un ceai când te îmbolnăveşti? Ia spune-mi.
Te-ai gândit că poate eu nu-mi doresc copii?, răspunse, nervoasă, Clara. Poate că vreau altceva de la viaţă, nu să stau să alăptez, să schimb scutece, să miros a lapte acru şi-a vomă de copil mic. Oamenii pot să viseze şi fără să se încadreze neapărat într-un tipar, mamă. În definitiv, tu ce vrei de fapt? Să mă vezi neapărat măritată, sau să mă ştii fericită?
Hai că asta-i bună, continuă cu încăpăţânare, mama. Vreau să te ştiu fericită, la casa ta, cu familia ta. Toţi verii tăi au copii, sunt împliniţi. Tu ai dat an după an şi nu te-ai ales cu nimic. Vezi că eu sunt cu un picior în groapă, nu vreau să te las singură.
Clara trage cu sete din ţigară şi tace. Suflă fumul ce se împrăştie în rotocoale albe peste flori, mai soarbe o gură de cafea, îşi ia ceaşca şi pleacă în bucătărie. Aşează ceaşca în chiuvetă, dă drumul la apă, se propteşte cu mâinile pe marginile blatului de marmură neagră şi-şi ţine respiraţia să-şi oprească un ţipăt. Răsuflă adânc şi-şi trece uşor cu degetele peste sânul drept, unde nodulul pe care l-a descoperit acum două luni, doare. De dimineaţă, la duş, îi descoperise un frate mai mic.
Amăgiri 