Deceniul 90 — 1000 de gânduri


Dacă vă interesează istoria și vreți să înțelegeți măcar puțin din cine și ce au fost strămoșii noștri, vă recomand să vă abonați la blogul de mai jos. Autorul nu se lasă influențat de toate poveștile fantasmagorice despre daci, ci cercetează și vorbește în urma unor ani de studiu îndelungat al fenomenului, ca arheolog, istoric și inițiator al unei trupe de reenactment destul de cunoscute și apreciate și în țară și peste hotare. Scrie bine, scrie cursiv, pe înțelesul tuturor și, pe deasupra, mai e și prietenul meu 🙂 Asta ca să am și eu cu ce mă lăuda.
Ah! și pe deasupra s-ar putea să mai aveți norocul să vă delectați și cu fotografie și versuri de calitate. 

Anul 1990 a lăsat istoriografia românească profund derutată, cam la fel cum s-ar fi simțit un copil abandonat într-o gară. Pe de o parte chingile politicului au dispărut și istoricii s-au văzut liberi să cerceteze și scrie cum cred ei de cuviință, iar pe de alta s-au văzut conectați la un flux atât de mare […]

via Deceniul 90 — 1000 de gânduri

Casa de nebuni


De cînd cu iarna asta grea toată casa e în răscoală. Cînd mă întorc seara acasă nu mai recunosc nimic, Kara a făcut peste zi paturile praf, toate pernele, cearșafurile, păturile, pilotele sunt adunate morman în mijlocul patului. Sub ele se odihnește la căldură telecomanda, sau o jucărie.
Puță a învățat că în coșul de hîrtii de lîngă birou găsește jucării și-l răstoarnă. Găsesc toate hîrtiile înșirate prin casă. Intru în casă, scot fum pe nas, flăcări pe urechi și săgeți din ochi, îi cert de la un capăt la altul, îi înjur și-i pun la colț. Kara lasă capul în jos, pune coada între picioare și pășește ușuurel, pe vîrfuri. Dispare din raza mea vizuală pentru un timp. Puță-și pune coada pe spinare și-mi întoarce curul, pășește îngîmfat către birou. Îl doare la bască. Doar Suri tremură pe calorifer și se roagă în gînd ca ăștia doi să ia bătaie.
Mă schimb și aranjez patul. Kara mai bagă din cînd în cînd capul pe ușă să vadă, mi-a trecut nebunia? Puță se așează pe coadă și mă privește curios-amuzat cu ochii lui imenși, albaștri. Așteaptă.
Ridic coșul și-adun hîrtiile de pe covor. Mă întorc cu spatele și-n secunda următoare coșul e răsturnat și animalul scotocește grăbit după hîrtia preferată. Strig la el, ia repede cocoloșul în gură, fuge și lîna îi tremură cînd mișcă repede picioarele lui scurte și puternice.
Kara își arată nasul, încă spășită, pe mine mă bufnește rîsul și s-a dus naiba toată disciplina.
Cățelușa consideră că a trecut furtuna și sare fericită să mă lingă pe mîini, Puță mă privește amuzat cu ochii ăia perfect rotunzi și plimbă cu laba cocoloșul de hîrtie, doar biata Suri oftează tristă și-și întoarce privirea către bezna de afară. Ce să faci? N-ai ce să faci. E greu să fii singura ființă serioasă și rațională într-o casă de nebuni.

Dor


Mi-e dor de prima zi de vacanţă, când soarele încălzea nisipul până ne ardea tălpile şi cireşii ne zâmbeau de sub toate crengile cu luciu de cireşe coapte şi macii ne îmbiau dintre spice de un verde pal de grâu. Mi-e dor să mă pot trezi odihnită şi plină de viaţă dimineaţa devreme, cât roua încă nu s-a ridicat de pe firele de iarbă, să alerg desculţă după bobocii de gâscă către apa Jieţului şi să-mi înmoi tălpile în apa lui curată întru botez de dimineaţă. Să mă spăl pe ochi cu apă rece şi proaspătă din fântână, ca nu cumva să risc ca odată ridicat soarele pe cer să mă spurce, Doamne fereşte, pupăza.

Mi-e dor să-mi aruc ochii roată peste grădini, să văd cum căldura ridică în abur lin roua dimineţii, să punem masa la umbra boltei de viţă vie, cu brânză de capră, pâine coaptă în ţest pe frunze verzi de nuc şi roşii proaspăt culese din grădină, să ne adunăm cu toţi pe lângă masă, veseli şi fericiţi, fără griji şi nervi, cu ochii plini de frumuseţea zilei de vară.

Mi-e dor de poveştile tatei şi de râsul molipsitor al mamei, de cântatul cocoşilor pe gard şi laudele găinilor pe cuibar, după ce-au făcut ou, de zumzetul albinelor prin florile grădiniţei. Mi-e dor de verde crud, de lucernă proaspăt cosită, de grădină fremătând de viaţă, de boboci de raţă alergând veseli să mănânce lintiţa proaspăt adunată cu minciogul de pe baltă, de pui orbi de pisică căutaţi şi adunaţi din cotloane greu de imaginat pe unde îi ascundea mama lor grijulie, de căţei graşi cu picioare scurte şi codiţă veselă, de iezi jucăuşi căţărându-ni-se în spate, de zbor săgetat de rândunică aşteptată de pui, cu ciocuri larg deschise, în cuiburi zidite deasupra uşii din verandă sau sub streaşina grajdului, de Dunărea pe malul căreia sălciile îşi apleacă creanga până sărută apa.

De flori de tei mi-e dor, de claca gureşă la tecuit de făsui, de mere verzi de sân’Petru, de pere tari, de caise cu puf auriu,  de cărţile copilăriei, de uliţa cu râset de copii şi picioare neobosite ce aleargă după minge sau după cărăbuşi cu aripi verzi în prag de seară, de porumb cu dinţi de lapte fiert în oale pântecoase, sau copt în spuza focului aprins în mijlocul drumului să alunge tânţarii şi să însoţească poveştile şi jocurile copilăriei, de cântatul greierilor la lumina lunii şi strălucirea milioanelor de stele în negura cerului.

Mi-e dor să râdem isteric speriaţi de câte un liliac orbit de lumina crudă a flăcărilor, de teamă să nu ni se încurce în păr. Auzisem noi că nu-l mai poţi scoate de acolo decât cu foarfeca  şi ne vedeam veşnic pleata ciuntită strâmb în funcţie de gheruţele ascuţite încurcate în el.

Mi-e dor de vacanţă, de mine, de o viaţă tihnită demult apusă, de bunicii mei care nu mai sunt, de o lume ce-a dispărut odată cu copiii din noi, de vigoarea şi curăţenia copilăriei fără nici o grijă. Totul e viu în minte şi mă îmbie să mă întorc mereu în locuri ce mi-au fost atât de dragi. Nu mai sunt nici copiii uliţei, nici focurile în răscruci, nici tihna de odinioară, mai e doar bolta de vie la umbra căreia încă mai punem masa, rândunici negre cu coada-n furculiţă şi-un gard bătrân, putrezit de vreme, aplecat sfios spre pământ. Farmecul a rămas ferecat undeva în amintire.

 

Iluzie


Să nu te-ncrezi
în ochii mei înstelaţi.
Sunt Fata Morgana, plutesc
ca o umbră-n deşert
şi-ademenesc cu oazele mele-nverzite,
călători cu buzele fripte
de arşiţă.

Să nu te laşi ademenit
de cântecul meu de lebădă.
Pe-un mal de Rin
sunt Lorelei, glasul meu
minte marinari încercaţi,
orbiţi de strălucirea de aur
a părului meu.

În gura-mi cu râuri de miere,
să nu crezi.
Mii de poveşti izvorâte pe rând
din buze de fragă, frâng noapte de noapte
voinţa regelui ce altfel
ar fi ucis-o pe Seherezada
după 1001 de nopţi.

Să nu crezi
în fiinţa mea de lumină şi fum.
Eu nu exist,
sunt doar o iluzie menită
s-ademenească,
prin vise de dor.
călători rătăciţi prin viaţă.