Mi-am făcut o cafea amară, ca în fiecare dimineață în care mi-e un pic mai bine. Am turnat-o în cana de la Cluj și-am liniștit-o cu un strop de lapte.
Sorb din ea cîte o gură mică și mă gîndesc că diminețile n-au fost niciodată prietenele mele, nici măcar în copilărie. Totdeauna, trezitul devreme mi-a dat greață și dureri de cap insuportabile. Doar în verile în care aveam voie în vale, la Maica, mă trezeam singurică la ora 5, să apuc să duc eu gîștele la Jieț. Apa mă fascina pe atunci, era mai bună ca somnul. Și bobocii verzui cu mame protectoare.
Mă trezeam singură, că altfel nu mă trezea nimeni. După ce-i îndopa cu păsat, Maica deschidea porțile mari și-i lăsa liberi. Înarmat cu-n ciomag cît toate zilele, Taicu îi aștepta în mijlocul uliței, se ținea la ei să nu se împrăștie care-ncotro, apoi îi mîna ușurel către Jii. Nu s-au gîndit nici măcar o dată să-mi tulbure somnul ca să duc gîștele, cum făceau alți copii din vecini. De-asta mi-era tot timpul grijă și de cum auzeam primii pași pe-afară, ciuleam bie urechea și săream din pat să nu cumva să plece gîștele fără mine.
Îmi plăcea să îmbrac fustele maicii, care bătea bine peste sută. Avea niște fuste largi, de finet colorat, pe care i le făcea Dădica. 1,5 m de finet tivit pe margine, cu o betelie prin care băga un șiret ce se lega într-o parte. Simplu ca ”bună dimineața”. Eu eram o răgălie de cel mult 32 de kg udă. Mă vîram în fusta aia cu totul și strîngeam bine șiretul, pînă simțeam că nu mai are unde se duce, apoi îl mai înfășuram o dată peste betelie, să nu pierd fusta pe drum. Legam strîns și gata, aveam o fustă pînă-n pămînt de care eram mîndră nevoie mare. Îmi prindeam repede părul cu un elastic (cu pieptănul nu mai dădea, că nu aveam timp), îmi puneam o agrafă în frunte, să nu-mi intre bretonul prea mare în ochi, încălțam papucii obținuți dintr-o pereche de sandale vechi cărora le tăia tata bareta și fugeam cît mă țineau picioarele în uliță. Nici măcar cu apă pe ochi n-aveam timp să dau, ieșeam așa, cu ochii cîrpiți de somn, cu coada strîmbă și papucii lipăind după mine. Cînd ajungeam lîngă Taicu gîfîiam deja.
– Ho, mă taicule, că nu dau turcii! De ce te-ai trezit așa devreme?
– Să duc gîștele.
– Păi, e frig, mă tăicuță, du-te și mai dormi un pic, că le duc eu.
Mă pocnea plînsul.
– Dar vreau să le duc eu!
– Bine, bine, nu plînge. Du-te și ia-ți o nuia, că nu le poți mîna altfel.
Culegeam repede o nuia din grămada de lîngă gard și-mi mai treceam mîna prin păr cît așteptam. Maica-și făcea cruce cînd dădea cu ochii de mine.
– Fă, iar îmi murdărești fusta și-ți încing curul! Tu nu te uiți la tine cînd ieși din casă? Te-ai văzut cum arăți?
Îmi aruncam repede ochii pe mine în jos și mă declaram mulțumită. Mi se părea că sunt o prințesă, eram, de fapt, doar un pui de bogdeaproaste. Parcă mă adunasem direct din șatra de cărămidari de la marginea satului.
– Las-o, Mărioară, că acu dă apă la boboci. O iau cu mine.
– Păi, da, Costică. Tu cîntă-i în strună de fiecare dată, că nu mai alegem nimic din ea. Ne rîde satul cînd o vede așa pe uliță. Fugi, fă și îmbracă-te cum trebuie.
– Sunt îmbrăcată bine.
-Ei, să dea dracu să-mi vii cu fusta noroită acasă, că pe tine te pun s-o speli și de n-oi spăla-o bine, să vezi ce-ți dau!
– N-o noroiesc, strigam din mers, de teamă să nu ajungă să pună mîna pe mine, să mă întoarcă din drum. Noroc că nu se punea la mintea mea.
O luam în urma gîștelor, cu nuielușa în mînă. În fruntea convoiului erau bobocii care lipăiau repede din piciorușe și mai culegeau cîte un fir de iarbă printre picături. După ei se legănau lipa-lipa gîștele, cu ochii-n patru, să nu pățească odorii ceva. Gînsacul venea la urmă, sîsîindu-mă cînd și cînd, să mă atenționeze că nu-i de joacă cu el, dacă se supără. Eu, mîndră în urma lor, mă mai frecam din cînd în cînd la ochi să-mi limpezesc privirea. După mine Taicu, cu cocoașa în spinare, cornul pe piept și ciomagul pe umăr.
– Neața, nea Costică! Plecași la treabă? mai întreba cîte o vecină de peste gard,
– Neața, neața! Plecai taică, ce să fac!
– Pe mîndra asta o iei cu mata? Ce-o treziși de-acum, nu vezi ce somnoroasă e?
– Las-o că se trezește ea cînd o băga picioarele-n Jii. Crezi că io o dau că forța jos din pat?
Avea dreptate. Ulița se oprea și ne lăsa fix pe malul Jiețului. Bobocii scuturau din aripile mici și-o luau la fugă în apă, gîștele dădeau glas, își întindeau aripile și zburau după ei iar papucii mei prindeau viteză și se opreau abia în nisipul de sub apa limpede de la mal. Printre picioarele mele se încurcau mormolocii. Apa era rece, aburea în dimineața răcoroasă de vară, iar eu mă trezeam instantaneu.
Mă întorceam acasă cu fusta udă în care adunam jumătate din nisipul uliței. Maica se făcea că nu mă mai vede, avea deja ceaunul prins în cîrlig și focul făcut în vatră. Pregătea masa.
Acum nu mă trezesc cu adevărat pînă seara, cînd începe de fapt ziua mea.
Lună: mai 2020
popa
Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.
dor de ducă
Muncesc. Mult. Uneori vă invidiez pentru pauza de covid. Sunt seri în care sunt atît de obosită, că nici nu mai văd și-aș mai citi, sunt atîtea lucruri pe care nu le știu, atîtea povești pe care trebuie să le aflu.
Uneori mă uit la pozele pe care le postați și mi se face dor de drum. Mă gîndesc că-mi trece timpul muncind și-ajung să mor fără să fi apucat să-mi încarc ochii cu toată frumusețea acestui pămînt și creierul cu tot ce trebuie știut. Pentru geamăna din mine e ca și cum aș fi trăit degeaba.
Și iară îmi aduc aminte de bunicii mei care au trăit o viață întreagă într-un perimetru de cel mult 20km pătrați. Pentru ei, un drum la Craiova, la spital, a fost ca un drum pe lună.
Și totuși, tălpile lor cu călcîie crăpate, au făcut înconjurul planetei de mai multe ori. Pas cu pas. Cu cobilița în spinare, sau desculți, pe lîngă boi. Atîrna mamaie coșurile cu răsaduri de cobiliță, o ajuta tataie să și-o pună pe umeri și pleca în crucea nopții la tîrg, la Bechet, să le vîndă. Pe jos pleca, 7 km cu cobilița în spinare. Cînd nu mai suporta durerea pe umăr, o răsucea și-o trecea pe umărul celălalt. N-o dădea jos, că era greu s-o urce la loc singură. La întoarcere nu-i mai era așa grea, că erau coșurile goale și oricum o obligau ai mei să mai ia rata, să se mai odihnească și ea. De multe ori nici nu mai dădea pe la noi, pleca pe jos direct înapoi, acasă, să economisească banii. Nu erau mulți, cît putea să coste rata pe 7 km, peste 2 sate? Dar pentru ei erau enorm. Un an întreg le-a luat să strîngă ban pe ban 150 de lei, jumătate din valoarea ceasului pe care mi-l doream. I-au strîns într-o batistă și cînd s-a făcut suma s-a urcat tataie în car și-a venit într-o duminică să-i pună pe masă. ”Uite, tată, de la mine atît, mai puneți și voi jumate și=i luați fetei ceas”. Și mi-au luat, iar eu am fost atît de fericită cum nu mai fusesem pînă atunci. Fericirile erau atît de mici și intense pe vremea aceea! Nu mă despărțeam de el decît noaptea în somn, pînă cînd s-a gîndit o fată din cămin să mă despartă de el de tot și mi l-a furat.
Nora lor venea din Basarabia ocupată, dar pentru ei putea să vină de la capătul pămîntului, că tot la fel de departe era. Între Lișteava și Bechet erau granițele nemarcate ale vieții lor.
Au știut unde le e casa, unde le sunt pămînturile, via, grădina, Jiețul, viii, morții, biserica. S-au iubit, s-au veselit, au plîns și-au suferit acolo, între acele granițe fără bornă kilometrică. Au plecat pe ultimul drum la fel ca bunicii, copiii și părinții lor, cu picioarele înainte, în carul tras de boi. Tot în trei răscruci s-au oprit de și-au adunat pașii, tot în cimitirul din spatele bisericii s-au așezat la odihna veșnică.
Iar eu vreau să-mi adun pașii și de pe vîrf de munte, și din adînc de mare, și din înaltul cerului de s-ar putea, atîta dor de ducă am.
Baba
Ultima dată, am dat de ea răsturnată într-un șanț. Era toamnă tîrzie și eu eram în unul din puținele momente de liniște, acasă. Mergeam cu tata la casa bunicilor și el îmi povestea de unul, de altul, ca omului înstrăinat de prea mult timp. Am trecut de ea, n-am văzut-o. Tata m-a tras de mînecă.
– O văzuși, taică?
– Pe cine să văd?, am întrebat uimită și-am întors capul.
– Pe babă-ta Velca.
– Unde e?
Priveam în jur dar nu reușeam să văd, mă uitam doar la înălțimea ochilor mei, convinsă că ar trebui s-o văd pe drum, nu căzută într-o rînă pe o margine de șanț.
– Ei, lasă, mai bine că n-ai văzut-o, a zis tata și-a dat să plece mai departe, dar mie nu-mi venea să plec. Atîta dor îmi stîrnise de timpurile și oamenii de odinioară, că aș fi vrut neapărat s-o întreb de sănătate. Într-un final, am zărit-o și inima mi-a tresărit. Am crezut că-i moartă. M-am apropiat și mi-am dat seama că gemea ușurel. Era plină de noroi pe haine, pe mîini, pe față. Bătrînul baston lucios, veșnica ei boată în care se sprijinea și cu care se apăra de cîini, odihnea la vreo doi metri distanță.
M-am aplecat și-am prins-o de mînă, s-o ajut să se ridice. S-a trezit ca dintr-un somn adînc și m-a privit cu ochi bătrîni tare, apoși, cu pleoape roșii, fără gene. S-a scuturat, să-și elibereze mîna. Atunci i-am vorbit.
– Hai, babo, hai să te ajut să te ridici. Nu te speria, nu-ți fac rău.
A tesărit cînd mi-a auzit vocea și-a podidit-o plînsul.
– Las-o, tată, te chinui degeaba. Nici nu mai știe de capul ei, nu mai recunoaște pe nimeni.
Nu voiam s-o las. Voiam s-o ridic, s-o curăț, s-o feresc de ochii și de gura satului. Îmi părea că toată copilăria mea se zbate acolo, îngenuncheată în șanțul plin de noroi. Copilăria mea pierdută și înlăcrimată.
– Hai babo, hai. Ușurel. Hai că te țin bine, nu-ți dai drumul.
Se chinuia să se ridice și un picior încălțat cu papuc de gumă îi tot aluneca pe marginea șanțului de nu reușea să-și îndrepte genunchii vechi și imobili. Pînă la urmă am reușit s-o aduc pe verticală, dacă spatele ei înțepenit la aproape 90 de grade însemna verticală. Am sprijinit-o și-am condus-o pînă la prima bancă. Acolo a oftat, a vîrît mîna de pergament negru în buzunar și-a scos de acolo o batistă murdară cu care și-a șters cu putere ochii și nasul. Apoi m-a privit din nou și lacrimile i-au curs iar pe obraz.
– Hai, nu mai plînge, te rog. Spune-mi ai nevoie de ceva? Să te duc acasă?
A dat energic din cap. Nu voia acasă. Era uimită și fericită că cineva îi dădea atenție. Toată viața tînjise după atenție.
Cînd a plecat de la noi și s-a angajat femeie în casă la familia Birtu, s-a rupt ceva în ea. Nu știu cît de rău s-au purtat oamenii aceia cu ea, știu că de atunci a început să bea și toată seninătatea țărăncii cuminți și curate pe care o cunoscusem, dispăruse sub aburii alcoolului.
Plîngea mult, nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu o bucurie senină, fără lacrimi. Venea în vizită și plîngea de la poartă. Ieșeam să vorbesc cu ea, plîngea și-mi pupa mîinile. Copil o uram, că mă băloșea toată. Plîngea și acum iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce poate face bătrînețea dintr-un om. Sau poate singurătatea. Sau indiferența celorlalți. Marginalizarea. Totdeauna a fost a nimănui.
– Da tu, cînd ai venit, maică? m-am trezit că întreabă din senin, semn că nu era chiar așa de rătăcită cum îmi spunea tata.
– Acum două zile, babo.
– Și stai mult pe la noi?
– Nu stau, plec sîmbătă.
– Ei, ce să-i faci, copilul meu, trebuie să te duci. Noi rămînem în urmă.
I-am adus sacoșa soioasă în care se vedea niște mîncare, primită probabil de pomană. I-am cules și bastonul și i l-am rezemat de bancă.
– Zi-mi, babo, ce să-ți dau? Cu ce pot să te ajut?
– N-ai cu ce, măicuță, n-ai cu ce să o ajuți tu pe baba, scumpa mea, fata mea frumoasă și bună. Plîngea și-mi pupa mîinile, ca odinioară, cînd venea să-i scriu scrisorile către soră-sa. Ce să mai faci tu pentru baba asta căzută? Nu mai pot, mamă, nu mai pot. Mai bine-aș muri. Mai bine m-ar lua Dumnezeu să mor.
– Hai, babo, lasă jelitul, a certat-o tata. Nu mai știi decît să te jelești, dar de băut tot bei. Ia nu mai bea să nu mai cazi în șanț, să vezi că e mai bine.
A tăcut baba. Am tras mîna, am scos din geantă o bancnotă și i-am întins-o.
– Ia, babo. Să ai de pîine.
– Îuu, săru-mîna, mamă! Săru-mîna, hohotea și-mi pupa mîna, să mi-o albească. Tu ești copilul meu, tu ești fata mea bună dintotdeauna. Luci a mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă!
Mi-am tras mîna și-am plecat cu capul plecat, pe drumul meu.
– Stricași orzul pe gîște, tată. O să-i bea și pe ăștia, tot nimic nu se va alege de ei.
– Știu, tată. Dar rămîne bucuria ei.
– Da, rămîne bucuria. Ce să-i faci, taicule, așa e bătrînețea. Ce femeie a fost și ce-a ajuns. Tot satul rîde de ea.
Satul. Nici că mai avea altă treabă satul. Doar să se îndrepte rîzînd către groapă.
A fost ultima dată cînd am văzut-o. Primăvara următoare n-a mai prins-o. A înghețat peste iarnă, într-o noapte geroasă și-au dus-o oamenii de milă, au îngropat-o într-o margine de cimitir. A venit, în sfîrșit, timpul să nu-i mai fie grea singurătatea.
Pe numele meu
Aș fi vrut să te strig, să-ți arăt
ce frumos se reflectă nopțile în apa ochilor mei,
cît de viu e orașul din mine
cu toate ferestrele luminate
în fiecare seară.
As fi vrut să te chem
dar îmi intrase un nor negru
în ochiul drept iar gîndul
mi s-a întunecat și te-am uitat.
Te chem, uitatule,
numele meu te-mbie,
cum ademenește flacăra fluturii albi
în nopțile de vară,
poate-mi răspunzi înainte de răsărit.
Mi se zbate viața în piept,
pasăre-albastră cu aripi de sticlă
și eu nu mai știu cum să-i dau drumul
să zboare, căci gîndul meu întunecat
a rătăcit numele tău.
Amăgiri 