Ultima dată, am dat de ea răsturnată într-un șanț. Era toamnă tîrzie și eu eram în unul din puținele momente de liniște, acasă. Mergeam cu tata la casa bunicilor și el îmi povestea de unul, de altul, ca omului înstrăinat de prea mult timp. Am trecut de ea, n-am văzut-o. Tata m-a tras de mînecă.
– O văzuși, taică?
– Pe cine să văd?, am întrebat uimită și-am întors capul.
– Pe babă-ta Velca.
– Unde e?
Priveam în jur dar nu reușeam să văd, mă uitam doar la înălțimea ochilor mei, convinsă că ar trebui s-o văd pe drum, nu căzută într-o rînă pe o margine de șanț.
– Ei, lasă, mai bine că n-ai văzut-o, a zis tata și-a dat să plece mai departe, dar mie nu-mi venea să plec. Atîta dor îmi stîrnise de timpurile și oamenii de odinioară, că aș fi vrut neapărat s-o întreb de sănătate. Într-un final, am zărit-o și inima mi-a tresărit. Am crezut că-i moartă. M-am apropiat și mi-am dat seama că gemea ușurel. Era plină de noroi pe haine, pe mîini, pe față. Bătrînul baston lucios, veșnica ei boată în care se sprijinea și cu care se apăra de cîini, odihnea la vreo doi metri distanță.
M-am aplecat și-am prins-o de mînă, s-o ajut să se ridice. S-a trezit ca dintr-un somn adînc și m-a privit cu ochi bătrîni tare, apoși, cu pleoape roșii, fără gene. S-a scuturat, să-și elibereze mîna. Atunci i-am vorbit.
– Hai, babo, hai să te ajut să te ridici. Nu te speria, nu-ți fac rău.
A tesărit cînd mi-a auzit vocea și-a podidit-o plînsul.
– Las-o, tată, te chinui degeaba. Nici nu mai știe de capul ei, nu mai recunoaște pe nimeni.
Nu voiam s-o las. Voiam s-o ridic, s-o curăț, s-o feresc de ochii și de gura satului. Îmi părea că toată copilăria mea se zbate acolo, îngenuncheată în șanțul plin de noroi. Copilăria mea pierdută și înlăcrimată.
– Hai babo, hai. Ușurel. Hai că te țin bine, nu-ți dai drumul.
Se chinuia să se ridice și un picior încălțat cu papuc de gumă îi tot aluneca pe marginea șanțului de nu reușea să-și îndrepte genunchii vechi și imobili. Pînă la urmă am reușit s-o aduc pe verticală, dacă spatele ei înțepenit la aproape 90 de grade însemna verticală. Am sprijinit-o și-am condus-o pînă la prima bancă. Acolo a oftat, a vîrît mîna de pergament negru în buzunar și-a scos de acolo o batistă murdară cu care și-a șters cu putere ochii și nasul. Apoi m-a privit din nou și lacrimile i-au curs iar pe obraz.
– Hai, nu mai plînge, te rog. Spune-mi ai nevoie de ceva? Să te duc acasă?
A dat energic din cap. Nu voia acasă. Era uimită și fericită că cineva îi dădea atenție. Toată viața tînjise după atenție.
Cînd a plecat de la noi și s-a angajat femeie în casă la familia Birtu, s-a rupt ceva în ea. Nu știu cît de rău s-au purtat oamenii aceia cu ea, știu că de atunci a început să bea și toată seninătatea țărăncii cuminți și curate pe care o cunoscusem, dispăruse sub aburii alcoolului.
Plîngea mult, nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu o bucurie senină, fără lacrimi. Venea în vizită și plîngea de la poartă. Ieșeam să vorbesc cu ea, plîngea și-mi pupa mîinile. Copil o uram, că mă băloșea toată. Plîngea și acum iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce poate face bătrînețea dintr-un om. Sau poate singurătatea. Sau indiferența celorlalți. Marginalizarea. Totdeauna a fost a nimănui.
– Da tu, cînd ai venit, maică? m-am trezit că întreabă din senin, semn că nu era chiar așa de rătăcită cum îmi spunea tata.
– Acum două zile, babo.
– Și stai mult pe la noi?
– Nu stau, plec sîmbătă.
– Ei, ce să-i faci, copilul meu, trebuie să te duci. Noi rămînem în urmă.
I-am adus sacoșa soioasă în care se vedea niște mîncare, primită probabil de pomană. I-am cules și bastonul și i l-am rezemat de bancă.
– Zi-mi, babo, ce să-ți dau? Cu ce pot să te ajut?
– N-ai cu ce, măicuță, n-ai cu ce să o ajuți tu pe baba, scumpa mea, fata mea frumoasă și bună. Plîngea și-mi pupa mîinile, ca odinioară, cînd venea să-i scriu scrisorile către soră-sa. Ce să mai faci tu pentru baba asta căzută? Nu mai pot, mamă, nu mai pot. Mai bine-aș muri. Mai bine m-ar lua Dumnezeu să mor.
– Hai, babo, lasă jelitul, a certat-o tata. Nu mai știi decît să te jelești, dar de băut tot bei. Ia nu mai bea să nu mai cazi în șanț, să vezi că e mai bine.
A tăcut baba. Am tras mîna, am scos din geantă o bancnotă și i-am întins-o.
– Ia, babo. Să ai de pîine.
– Îuu, săru-mîna, mamă! Săru-mîna, hohotea și-mi pupa mîna, să mi-o albească. Tu ești copilul meu, tu ești fata mea bună dintotdeauna. Luci a mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă!
Mi-am tras mîna și-am plecat cu capul plecat, pe drumul meu.
– Stricași orzul pe gîște, tată. O să-i bea și pe ăștia, tot nimic nu se va alege de ei.
– Știu, tată. Dar rămîne bucuria ei.
– Da, rămîne bucuria. Ce să-i faci, taicule, așa e bătrînețea. Ce femeie a fost și ce-a ajuns. Tot satul rîde de ea.
Satul. Nici că mai avea altă treabă satul. Doar să se îndrepte rîzînd către groapă.
A fost ultima dată cînd am văzut-o. Primăvara următoare n-a mai prins-o. A înghețat peste iarnă, într-o noapte geroasă și-au dus-o oamenii de milă, au îngropat-o într-o margine de cimitir. A venit, în sfîrșit, timpul să nu-i mai fie grea singurătatea.