Nimeni să nu aștepte de la mine nimic,
nici măcar eu nu mai știu să aștept,
mă iau așa cum mă nasc în fiecare dimineață devreme,
cînd mă trezesc după coșmar
și scap de apele învolburate ale nopții.
Nimeni să nu aștepte de la nimeni nimic,
suntem doar stropi din minunea acestui pămînt
ce trece în fiecare zi pe sub furcile caudine ale răsăritului
care din neant se-adună rază cu rază
pentru noi, cei ce încă mai deschidem ochii
dimineața devreme.
Lună: iunie 2019
oameni
Oamenii se leapădă de oameni
ca de o haină veche,
nefolositoare.
Uneori îi uită într-un colț
cum agață haina în cui,
poate-poate o mai folosi-o vreodată
iar haina așteaptă cuminte,
adună praf, îmbătrînește
și moare roasă de molii,
tăcută și uitată în cuiul ruginit.
Ca omul ce-așteaptă un semn.
Alteori,
alteori deschid ușa larg
și omul apucă să îmbrățișeze
alți oameni, înainte
să se destrame ca paltonul
ce-și adună peticile putrede
sub vreun cățel înfrigurat.
Oamenii sunt slabi de înger,
se lasă duși de val,
de ce văd,
de ce aud,
de alți oameni
și se leapădă de iubiri îmbătrînite
cînd se schimbă moda
și altele zîmbesc proaspete
în zori,
doar pe mine mă dor și acum peticile
pe care le-am lăsat amanet
în alți oameni,
prin timp.
această ultimă cafea amară
Hai să bem în doi această
ultimă cafea amară.
Uite, ne așezam la masa asta rotundă
și scoatem pe rînd toate nimicurile
pe care le-am adunat prin buzunare,
cum își scot copii bilele colorate
pe care le cîștigă la joc.
Lasă-mă să scot eu
prima batistă albastră.
Nu te uita că e uscată,
poartă în ea toate valurile
mării de lacrimi plecate
să te caute prin lume,
scoate și tu scrisorile
cu hîrtia îngălbenită de vreme
și hai să facem schimb.
Ia tu marea cu lacrimile,
dă-mi înapoi dragostea cu scrisorile
și iartă-mă că n-am știut
să scriu mai frumos
iubirea asta.
Povestea rudarului
Ion era un rudar bătrîn ca vremea, nu mai știa nici el cîți ani avea. Cioplea linguri de lemn din lemn moale, de salcie, de salcîm. Uneori, doar uneori, făcea și cîrpătoare, dar rar de tot, dacă te rugai mult de el, că avea nevoie de un anumit lemn și el era bătrîn și prăpădit, nu putea să-și taie singur, trebuia să ceară de la alți rudari care erau mai în putere ca el. Iar rudari, oameni și ei, nu prea-i dădeau, trebuia să se roage mult de ei. Aveau și ei familii de hrănit.
Ion avea o casă, pe-un ogaș. O casă începută și neterminată, cu ochi orbi în loc de ferestre, cu tencuiala căzută pe ici, pe colo. Cînd se apucase de ea era tînăr, avea muiere și cred că-și visa o familie numeroasă. Între timp muierea-i murise, neamurile-l uitaseră iar el rămîsese singur să îngrijească de-o fată. Fata lui, Ioana să-i zicem, era cam întîrziată. Mare, lălîie, cu dinți mari și rari,ședeau hainele pe ea ca dinții în gura-i mare și veșnic rînjită. Rîdea din orice, și dacă-i arătai un deget o apuca o veselie de o adunai de pe jos, după ce te molipseai și tu de rîsul ei și nu știai cu care mînecă să-ți ștergi lacrimile și cu care mînă să te ții de burtă.
Ioana era veselă, desculță și flămîndă. Tot timpul ronțăia cîte ceva, de la poame verzi, la mămăligă rece, buzunarele ei erau burdușite cu de-ale gurii.
Ei, pentru toate ale gurii, bietul Ion, bătrînul, cioplise la linguri toată viața și cu toată munca lui nu reușise să scape de sapa de lemn în care-și proptea anii. Nu reușea și pace.
Mai scăpam din cînd în cînd cu cîte ceva de-ale gurii în poală pe la el și atunci se bucura și rîdea ca un copil cu gura știrbă și găunoasă. Dacă-i scăpam și-o sticluță de vin pe lîngă colțul de pîine, era în stare să stea-n genunchi să-mi pupe mîinile. Nu-l lăsam, dar mă așezam un pic pe prispa de pămînt bătătorit să mai ascult la povești. Și-mi povestea de tinerețea lui furtunoasă și de muiere lui frumoasă pe care o furase într-o noapte de la socru-său de la Melinești, de cum veniseră rudarii s-o ia, dar el nu le-o mai dăduse, o ascunsese într-o șură și pusese paie pe ea. L-au bătut rudarii atunci de l-au lăsat lat, dar ea n-a ieșit de sub paie să se ducă cu ei, a tăcut mîlc pînă cînd i-a auzit c-au dat colțul. Abia cînd n-a mai auzit niciun murmur a coborît și l-a oblojit pe bărbatul ei.
Eu căscam gura la cuiburile de ciori din salcîmii ce-nconjurau căsuța din ogaș și-mi imaginam cum coborau rudarii care cu topoare, care cu bîte, să-l bată pe flăcăul ce le pîngărise neamul.
Ioana hoinărea ca mai tot timpul, pe aiurea, prin sat. Se lipea de cîte o poartă și nu pleca de-acolo pînă nu se îndura gospodina să-i strecoare ceva de pomană. Lua repede bucatele din mîna muierii, șoptea un bogdeaproste cu capul în pămînt și-o zbughea către casă. O auzeam cum aleargă pe uliță zdup-zdup-zdup, se cutremura pămîntul sub tălpile ei goale. Cînd se apropia de casă domolea pasul, În dreptul porții se oprea, se ridica pe vîrfuri și trăgea zăvorul, apoi intra liniștită pe poartă, cu zîmbetul larg și limba strecurată printre dinții rari.
– De unde vii, fa, ușarnico?, o lua Ion la întrebări.
– Ia, de colea, răspundea ea evaziv și se așeza lîngă mine să-mi arate ce primise.
– Ioano, de ce nu intri tu direct în curte, de stai să deschizi poarta și s-o închizi de fiecare dată?
– Ia, da di șe-avem poartă? Nu să intrăm pe ea?
Era logic, de ce altceva ar fi avut oamenii poartă? Doar gardul le lipsea definitiv, dar nu conta. Ei știau că-n dreptul porții se termină curtea, era normal să tragă zăvorul să iasă în drum, așa cum normal era să te așezi cuminte și să strigi la poartă cînd vii pe la ei, nu să intri ca pe moșia ta la ei în curte.
Baghera
Căldura din ultimele zile m-a pus la pat și uite că încă nu mi-am revenit pe deplin, deși mă străduiesc și să trag de mine, că mîine e abi vineri și trebuie să fiu aptă să mai supraviețuiesc o altă zi în cuptor. Nu știu cum, dar trebuie, prea depind multe suflete de rezistența și existența mea.
Plouă ușurel, din cînd în cînd fulgeră, apoi aud cum tunetul zguduie geamurile de la mașinile parcate pe lîngă bloc. S-a răcorit puțin, se simte cum intră aerul primenit pe geamurile larg deschise, dar nu reușește să scoată cu totul aerul fierbinte adunat la etaj. Dezavantajul de a avea doar acoperișul deasupra capului.
Baghera mea privește strada dintre ghivecile de flori. Din cînd în cînd se oprește și-și curăță sistematic blănița. E o maidaneză, o pisică de rasă comună, europeană, culeasă anul trecut din curtea IOR2, pe unde rătăcea flămîndă și foarte gravidă la cel mult 7 luni. A fost o eroină. A știut să vină să ceară de mîncare, să se gospodărească singură pe timpul sarcinii și să nască doi puiuți pe care i-ar fi apărat cu prețul vieții. A știut cînd să tacă și cînd să vorbească, și mai ales cui. Pînă la urmă s-a ales cu o căsuță și cu un om dispus să-i asigure un trai decent, hrană zilnică, apă și un adăpost pe vreme rea.
Din cînd în cînd tînjește după libertatea de odinioară. Atunci se duce la ușa de la intrare, se ridică în două lăbuțe și încearcă să descuie. A fost atentă și s-a prins că la asta folosesc cheile uitate în broască. Normal că nu reușește și mă roagă cu glasul ăla mic să-i deschid. I-am deschis de cîteva ori. A ieșit pe hol și-a așteptat cuminte la ușa de pe palier, poate-poate vine cineva să-i dea drumul pe scări. M-am dus și-am adus-o înapoi. S-a resemnat. Cred că își dă seama că afară nu mai există decît în caz excepțional, dacă eu nu mai sunt. Sau dacă niciuna din noi nu mai poate plăti rata. E o supraviețuitoare, totuși și sunt convinsă că nu i-ar lua mult să se obișnuiască și în cazul ăsta extrem.
În felul ei felin și independent, mă iubește. Îmi răspunde cînd îi vorbesc, vine în fugă cînd o chem, se tolănește lîngă mine cînd lucrez, îmi fură nimicurile de pe birou cînd are chef de joacă și n-o bag în seamă, se lipește de mine cînd mi-e rău. Aș putea spune că-i dependentă de prezența mea și n-aș greși prea tare, în definitiv, toate animalele devin dependente de prezența mea, după un timp. Azi nu mi-a fost bine și nu s-a urnit de la picioarele mele.
Nu are decît blănița de pe ea pe care o curăță obsesiv de cîte ori crede că s-a murdărit. A făcut doi pui care nu-și mai amintesc cu siguranță de ea. Ea își mai aduce aminte din cînd în cînd, tresare și fuge la fereastră cînd aude pe afară plîns de pisoi. La un moment dat mă distram punîndu-i filmulețe cu pui de pisică. Devenea brusc atentă și alerga să vadă ce se întîmplă, cine și de ce plînge. Era nedumerită că nu descoperă și dădea ocol laptopului, cu frustrarea mamei care știe că-i sunt puii în pericol și nu ajunge la ei. Apoi m-am liniștit, mi-am dat seama că distracția mea e un chin pentru ea. Poate că am avea ceva de învățat dacă suntem puțin atenți la animalele noastre.
Acum plouă și ea urmărește stropii ascunsă printre ghivecele de pe balcon. Din cînd în cînd, cîte o vrăbiuță coboară razant să se scalde în jgheabul plin și parcă-parcă s-ar duce s-o ajute. Stropii de ploaie se sparg tăcuți de barele de metal iar ea îi urmărește atentă cum se împrăștie pe geam. E fascinată de apă, ar sta minute în șir să o privească cum curge și de-aș lăsa-o, cred că ar intra cu mine și la duș.
Mă gîndesc că îmi seamănă, într-o oarecare măsură. Poate că animalele știu să-și aleagă oamenii potriviți, atunci cînd sunt lăsate să aleagă. Doar oamenii reușesc extrem de rar să-și aleagă oamenii potriviți.
Oricum
De n-ai să mai suni cîndva,
eu voi tăcea,
voi ști că ești fericit
și fericirea te-a făcut
să mă uiți.
De n-am să-ți mai răspund
să știi că nu mai sunt,
mă vei găsi sub rădăcini,
la umbra unui salcîm.
Să nu plângi, ce rost ar fi,
oricum tu știi
că între tine și Dumnezeu
sunt eu,
sufletul tău.
La ștrand
A adus-o în buzunar. Era cît codița unui iepuraș de pluș cu pete, unghii lungi ca niște ace, urechi mici-mici, ochii rotunzi rimelați, pernuțe roz și pete rotunde pe burtică. Păr nu prea avea, dar de-ar fi avut ar fi arătat ca un minunat ghepard cenușiu împreunat cu un tigru bengalez în miniatură. Ea dormea într-un buzunar, o seringă de plastic plină cu lapte de o culoare maronie în celălalt buzunar.
A întins repede mîna și mi-a vîrît-o sub nas.
– Uite mami ce frumoasă e, vezi, vezi?
– Văd, mamă, e ca un șobolan! Unde-i e mama?
– N-are. Sunt 4 frați, i-a găsit un coleg într-o pungă aruncați în ploaie. Atunci nu avea ochi, acum are deja o săptămînă, i-a deschis!
– Și ce facem, mami, cu ea?
– O creștem, mi-a zis dintr-o suflare.
– Cum, mămică? Asta are nevoie de lapte de la mama ei, nu poate mînca singură. Cum s-o creștem?
– Îi dăm cu seringa, uite, m-a învățat Bogdan! Bogdan era colegul de-i găsise. M-am uitat la ea cum o întoarce cu cracii în sus și i-a apropiat seringa de gură. Arătarea s-a zbătut puțin, a prins seringa cu toate lăbuțele și a început să sugă cu poftă.
– Vezi? Nu e fascninată?
Era atît de entuziasmată că-i străluceau ochii verzi și i se accentuaseră pistruii pe nas.
-Văd, îmi place, e drăguță, dar nu putem să-i dăm lapte din care bem noi, mămică, nu e bun. Eu nu știu cum se face laptele pentru ea.
Am luat-o în mînă, am mîngîiat-o puțin pe burtica umflată și-a început să toarcă. M-a topit.
– Hai că încerc s-o cresc și pe ea cum te-am crescut pe tine. Pe atunci habar n-aveam că era lapte special pentru pisoi, încă nu se dezvoltaseră pet-shopurile ca acum și sinceră să fiu nici banii nu ne dădeau afară din casă, abia venisem în București, stăteam cu chirie, aveam multe cheltuieli pe care să le acopăr singură. I-am îndoit laptele cu ceai de mentă pînă cînd a crescut puțin mai mare de-a început să mănînce singură. Cînd îi era foame avea un țignal de scula în picioare blocul pînă la etajul 9, cînd era sătulă era iepurașul pe baterii duracell, nu obosea niciodată. N-a crescut ca din apă, era tot o răgălie cu burtica mare, poate pentru că avea părul foarte-foarte scurt. Parcă era îmbrăcată în piele vopsită, nu cu blăniță, ca orice pisicuță. Ne-a intrat pe sub piele imediat.
Era vară, soare, cald, vreme incredibilă de plajă așa că ne-am făcut noi planul să mergem la plajă în duminica următoare, numai că fiu-meu plecase pentru cîteva zile iar noi nu ne înduram să lăsăm răgălia singură în casă. Avea trei săptămîni de cînd era la noi.
Ne-am codit un pic, nu voiam nici să rămînă una acasă să plece cealaltă singură la ștrand, pînă la urmă ne-am hotărît. Am împachetat prosoapele de plajă, am luat apă, fructe, am îmbrăcat costumele de baie pe sub haine și-am pus pisica deasupra, în sacoșă.
A fost cuminte, n-a dat niciun semn pînă am plătit biletele și-am trecut de poartă, dormea legănată pe prosoape. Cum am ajuns la șezlonguri și-am pus sacoșa jos, cum au apucat-o urletele. Își făcuse fata siesta, voia mîncare. Noi nu luasem nimic, dar nimic pentru ea. Am mutat-o din brațele mele în brațele fiică-mii, am încercat s-o mîngîiem, s-o păcălim, pas de-o liniștește, urla de parcă voiam s-o jupuim de vie, de se uita tot ștrandul la noi.
Pînă la urmă mi-am călcat pe inimă, m-am dus la grătarul de unde fumul înnebunea corpurile încinse și unde curgea berea în valuri, am stat la coadă și-am cumpărat un mic. L-am rupt bucățele și i-am dat fiarei. O jumătate de mic a halit. Lua bucățica de carne din mîna mea de parcă nu mîncase nimic de cînd o făcuse mă-sa și mă mîrîia amenințător dacă încercam s-o fac să înghită mai încet. S-a săturat, s-a întins pe mijlocul șezlongului și și-a făcut siesta de parcă acolo era locul ei și nicăieri în altă parte n-ar fi dormit mai bine. Eu a trebuit să-mi întind prosopul alături, pe pămînt, să nu deranjez diva.
A fost cea mai mișto zi de plajă. La plecare fiică-mea deja îl agățase pe Don Juan-ul ștrandului, cel care știa să sară artistic în apă și să-și etaleze mușchii de mureau fetele toate după pătrățelele lui. Numai el nu a reușit s-o agațe pe ea.