Iubirea după 40 de ani


”Și a fi separat nu este ușor în această poveste de dragoste
Doi străini învață să se îndrăgostească din nou”

Ne știam de ceva timp, doar din corespondență. Mult timp. Ani. Vorbisem de sute de ori, mă certase, îl certasem, avusesem polemici zeci, plînsesem pe umărul lui, rîsesem împreună de spectacolul lumii. Cînd eram supărată, obișnuia să-mi spună să mă așez alături de el și să privesc apa. Apa duce tot, și supărări, și tristețe, și oameni răi. El își vedea de treabă, eu îmi vedeam de ale mele, totul era virtual, că nu se putea mai mult, distanța dintre noi era de netrecut și oricum, avea o viață complicată în care nu m-aș fi gîndit să găsesc loc.
Apoi, într-o dimineață rece de iarnă tîrzie am reușit și ne-am întîlnit. M-a sunat pe la ora 5 să mă întrebe ce fac, dacă sunt dispusă să dau cafeaua aia cu care-l amenințam de ani. Dormeam, dar da, eram dispusă. Să-mi spună unde e, ca să-l învăț cum să ajungă la mine, dar el ajunsese deja aproape, foarte aproape, așa că am sărit repede în pantaloni și-n hanorac, mi-am tras ghetele în picioare și-am fugit.
Străzile erau aproape pustii în dimineața de luni încă neîncepută, zgribulită ca un pui de vrabie adormit cu ciocul sub aripă. Eu eram caldă, după somn, aveam ochii tulburi și nu prea știam cît de departe-i pămîntul, călcam ca pe lună, de sus. Prin fața mea, cîte o mașină adormită ca mine tăia aerul gros în felii, semaforul se schimba impasibil la intervale fixe, rarii trecători se grăbeau către metrou cu gulerele ridicate. Erau mai adormiți ca mine.
L-am văzut de departe, era singurul care aștepta să se aprindă becul verde al semaforului în fața unui bulevard pustiu. Ducea o sacoșă grea în spate și venea agale, cu capul plecat, ca un soldat întors de la război cu ranița-n spinare. Părea că duce pămîntul pe umeri și vine să mi-l așeze mie la picioare. Era liniște în pasul lui de om hotărît să ducă la capăt ce și-a pus în gînd. Mi s-au muiat picioarele și mi s-au umezit ochii. L-am iubit înainte să ridice ochii să mă privească. I-am iubit pasul și hotărîrea cu care venea împovărat către mine.
N-a fost un clocot al sîngelui, cum mi se întîmplase altă dată, a fost o certitudine. O așezare în matcă a apei propriului meu eu, a minții, a corpului, a dorințelor mele. Am știut sigur că-l iubesc, că e al meu, în mine, ca un plămîn ce-mi impune să respir fără să fiu conștientă de asta, ca lumina ochilor. Am știut cum știu mamele să-și iubească pruncii mici, zbîrciți, murdari după orele în care s-au zbătut în chinurile facerii.
Și el a știut că vine să rămînă cumva în viața mea și să-i rămîn cumva în viața lui atît de complicată. Am trăit o viață în cîteva zile, cu rîs, cu povești, cafea, atingeri, iubire, libertate și vis. Apoi l-am lăsat să plece. Avea o viață mult prea complicată,
Nu poți pune o barieră iubirii după o anumită vîrstă. Nu poți spune ”tu ai trecut de 50 de ani, ești bătrînă, ai întrat la menopauză, te-ai îngrășat, ridat, trecut, trebuie să-ți crești nepoții și să-ți aduni trusoul de moarte de acum, te dor genunchii, inima, îți pierzi dinții, ai nevoie de doctor tot mai des,” Poți doar să trăiești fiecare clipă cu bucuria ei, sau cu tristețea ei. Să-ți iubești zilele și viața, să te iubești pe tine și să-ți acorzi libertatea să simți, să trăiești fără să te gîndești la anii care au trecut, la experiențe, la gura lumii. Viața nu se termină la 40, sau la 50 de ani pentru nimeni.
Eu m-am îndrăgostit de-un om într-o dimineață rece de primăvară. Căzuse bruma, cred, petice de apă luceau înghețate pe trotuar și nici măcar ciorile bucureștene nu se treziseră să plece după mîncare. Nu-mi mai aduc prea bine aminte amănunte din dimineața aceea, deși e atît de aproape, că aș putea să întind mîna s-o prind. Mai aveam puțin, prea puțin pînă schimbam prefixul și se împlineau doi ani de cînd îmi promisesem că n-o să-mi mai las inima să bată deloc, pentru nimeni. Însă planu-i plan și viața-viață.
Sigur o să vă întrebați dacă-l mai iubesc. Normal că da! Doar v-am zis că n-a fost clocot efemer. Va avea locul lui în casa inimii mele, indiferent ce se va întîmpla în viitor, așa cum toți oamenii pe care i-am iubit și-au păstrat locul în casa asta încăpătoare. Fiecare locul și amintirile lui, că i-am trăit pe fiecare-n parte, nu i-am adunat la mine-n suflet să-i arunc, ca să fac loc pentru alții. Eu n-am știut să mă îndrăgostesc cît o noapte de-amor, nu cît a ținut patul cîte unuia după care mi s-a aprins, vremelnic, sîngele, astfel încît să am gunoi de aruncat. Puțini, foarte puțini au intrat în camera aia secretă a inimii mele. Toți au rămas.
Iubirile nu sunt făcute să moară, sunt făcute să trăiască pînă la ultima ta suflare. Între timp, ne trăim fiecare viața cu bunele și relele ei, pentru că în timpul ăsta lung pe care l-am trăit am învățat că oamenii nu sunt proprietăți, nici nu pot trăi legați cu lanțul unul de celălalt și de piciorul patului. Sunt libertăți, sunt zbor din care se mai odihnesc din cînd în cînd la tine-n suflet.

Despre iubire


Cineva a zis odată că dragostea ține trei ani. A mințit, cu siguranță. De fapt, cred că mulți dintre voi s-au prins deja de asta.
Problema e că oamenii confundă dragostea cu îndrăgostirea, cu acea perioadă plină de dorințe și de clocot al sîngelui, în care nu vezi nimic în jur, nu-ți dai seama ce defecte are adoratul/a, îndepărtezi pe oricine nu îl/o adoră la fel ca tine. Perioada aia oarbă în care mintea e cel puțin amorțită și vorbește doar sîngele ce clocotește în vene. Nu inima, nu! Asta cu inima e o confuzie gravă. Atunci vorbește doar sexul, dorința de apropiere trupească, restul o veni pe parcurs, sau nu. Tare nestatorinică e îndrăgosteala asta. Te arde în stomac dacă el își aruncă măcar o privire la alta și faci scenarii nebunești în care o supui la chinuri de neimaginat pe inconștienta care ar vrea să-i vorbească. Unele rămîn obsedate toată viața (că gelozia e o obsesie, o boală mintală, totuși), altele se vindecă pe parcurs și l-ar da cu mîinile amîndouă, numai să scape de el. Ar plăti și recompensă.
Ei, perioada aia de îndrăgostire, frumoasă și înflăcărată ține puțin. Uneori doar pînă după prima întîlnire serioasă. Alteori, trei ani. Ăsta e maximul pentru un om tînăr, cu dorințe normale, în funcție de modul în care partenerul știe să întrețină flacăra. Apoi intervine rutina, obișnuința și jarul se domolește, se acoperă de cenușa arderilor ce-au fost.
Acesta e momentul de ruptură dacă, între timp, nu a intervenit dragostea adevărată, așezată, cea care-i mai presus de sex și frămîntare trupească.
Iubirea aia care te face să zîmbești cînd chipul lui îți vine întîmplător în minte, care te încălzește pe dinăuntru un pic altfel decît dorința sexuală. Nu te umezești gîndindu-te la ce și cum ți-ar trage-o, ci ți se umezesc ochii de drag doar simțindu-l aproape. Te face să-i iubești și neputințele așa cum îi admiri calitățile, te face să îi aduni șosetele fără să i le arunci în cap, să lași capacul de la toaletă pentru că știi că el are alte nevoi decît tine și divergența asta nu e un capăt de țară. Nici măcar tubul de pastă de dinți strîns de la jumate nu mai e un capăt de țară, îl aduni la un luc în fiecare dimineață și-ți permiți să-l înjuri în gînd cu drag ”f*tu-te iubire, cît de idiot ești de nu poți învăța atîta lucru?”. Dragostea te face să-i gătești felurile preferate, chiar dacă ție nu-ți plac sau nu-ți mai fac bine. Bucuria lui te încălzește. Te face să-i observi toate imperfecțiunile și să vrei să i le săruți. Un rid nou, fruntea mai lată, părul mai rar, barba albită, te doare cînd se îmbolnăvește, îți tremură inima să nu cumva…
E valabilă și reciproca, să știți, chiar dacă trăirile și conștiința sunt puțin diferite.
Ei, sentimentul ăsta nu moare odată cu dorința sexuală și nu migrează niciodată către alt potențial partener. Dacă e întreținut, durează o viață. Și dincolo de viață. Durează o viață și-o moarte. Nu-ți poți închipui nici moartea fără el, dacă chiar ai întîlnit persoana aia unică, sufletul pereche, întregul tău. Probabilitățile sunt mici, dar există. Bunica mea a suferit atît de tare după moartea bunicului că într-un an s-a topit pe picioare și am îngropat-o lîngă el într-un sicriu mai mult gol. Avea puțin peste 30 de kg, dar zîmbea. A murit cu numele lui pe buze.
Cînd oamenii nu se potrivesc e trist, că pînă și sentimentul ăsta minunat moare. Moare în chinuri. E o tortură pe care o suporți ani mulți, care te ucide și pe tine încet, te transformă, încît în momentul ruperii nu mai ești același om. Trăiești, ești un supraviețuitor, răspunzi la același nume, ai același înveliș, dar ești altul. Mai poți iubi, te mai poți îndrăgosti, normal. Niciodată la fel. Niciodată.
Doar îndrăgostirile sunt identice, astea sunt copiate la indigo. Iubirile sunt unice, n-ai să întîlnești două la fel. Fiecare are amprentele, trăirile, toleranțele și durerile ei. Ai cîte una pentru fiecare om din viața ta. Dacă ai înțelepciunea să accepți de la început că pot muri înaite de vreme, că nimic nu garantează ”pînă moartea ne va despărți”, ai șansa să fii fericită, trăindu-le, observîndu-le, gustîndu-le pe fiecare în parte și bucurîndu-te de fiecare zi ce trece mai bogată cu puțin din sufletul tău.
Îndrăgostiți-vă, oameni buni, dar nu rămîneți așa. Nu căutați doar efemeritatea clocotului de foc, îndrăzniți și mergeți mai departe, treceți de nisipurile mișcătoare ce mărginesc iubirea, îmbogățiți-vă. Pînă la urmă, cînd vine sfîrșitul, doar dragostea rămîne. O povestesc alții mulți ani după ce nu mai ești.
Neața
PS. Într-o altă dimineață o să vă povestesc cum e cu iubirile ce apar după 40 de ani.

aripi


cuvintele prindeau aripi
și dansau,
le plăcea seninul albastrului
din ochii tăi și zburau,
zburau departe,
ca ciocîrliile
în căutarea soarelui.
uneori, își ardeau aripile
în focul buzelor tale
și se-aruncau sinucigașe
în ceașca în care,
amară,
cafeaua aburea.
apoi se transformau în tăceri
și-nveleau gînduri
în cocon de mătase,
creșteau aripi,
să zboare iar către ochii tăi,
către buzele tale,
către inima ta.

poate


Îți vor lipsi, poate, cuvintele
înșirate cuminți pe coli galbene de timp
și cărțile ce dorm liniștite
pe rafturi albe de brad.
Îți vor lipsi, poate,
așternuturile tatuate cu corpurile noastre goale,
frămîntate și-adunate ghem
sub suflările obosite de-atîta iubit.
Îți vor lipsi, probabil,
nopțile cu lună și greieri
de la fereștile mansardei de sub nori,
acolo unde ți se părea că-s totdeauna
prea aproape de cer
și doar uneori suficient de aproape de tine.
Îți va lipsi cafeaua fierbinte cu caimac
ce umplea cu parfum amar răcoarea dimineții
și scutul sub care ascundeam tăcerile
cînd muzele-ți dădeau tîrcoale, nurlii.
Îți vor lipsi pantofii cu toc
aruncați în grabă pe covor
lîngă urma tălpilor tale goale
și sutienul atîrnat într-o rînă de-un sfeșnic
rătăcit pe noptieră,
lumina difuză din hol
și șoaptele apei pe sînii înfiorați, sub duș, îți vor lipsi,
poate, cînd visul se va întoarce în timp.
Poate ochii mei de iarbă îți vor lipsi,
poate buzele fierbinți,
poate palmele moi,
doar eu nu-ți voi lipsi niciodată, nicicînd
pentru că eu
nici n-am existat cu adevărat
decît în gînd.

Costică


De la poza asta au trecut 9 ani. El e Costică, mînzul care ne-a crescut pe toți. Mie mi-a crescut dragostea de cai și doi copii. La început au fost toți mici, copii cu bucurii de copil. Nu prea știai ce gîndește, el și mînz era atipic. Venea lîngă gard, și-apăsa cu fruntea în plasa de sîrmă, să-l pupe copiii. Erau mici toți pe atunci, el mînz, ei prunci care abia se țineau pe picioare. Și-a păstrat obiceiul toată viața. Mergea pe lîngă maică-sa în legea lui, cu gîndul dus departe și picioarele tîrșite prin praful drumului. Odată, Gheorghe, omul de casă al socrilor mei, a avut proasta inspirație să-l tragă de coadă. Credea că e atît de leneș, că nici măcar nu-și va trage coada din mîna lui. Era să rămînă fără dinți, cu rapiditatea cu care clipești. Atunci și-a cîștigat dreptul de a fi considerat un cal adevărat, nu o mîrțoagă. Nu-i plăceau bețivii, nu-i plăceau certurile, nu suporta să fie înjurat, nu suporta oamenii nervoși, nu-l suporta pe bărbatu-meu și-l mușca ori de cîte ori voia să-l pună-n ham. Iubea copiii. Cînd plecau la adăpat îl trăgeau lîngă poartă, se urcau pe grămada de lemne și-l încălecau singuri, fără șea. El aștepta cuminte să-i simtă în siguranță pe spinarea lui și se lăsa strunit de mînuțele lor mici. Îi purta ca pe-o comoară, cu grijă, să nu-i lovească. Ei erau mici, el crescuse mare și ciolănos, știa deja cît de grea e căruța plină, își cîștiga singur dreptul la porția de otavă.
După ce-am plecat noi l-a dat unor rude care-l legau să pască în curtea bisericii. Viața lui s-a schimbat radical dar, cumva incredibil pentru un cal, ne păstra și pe noi prin gîndurile care-l însoțeau tot timpul. Poza e făcută în 2010, la 5 ani după ce n-o mai văzuse pe fiică-mea. Erau în curtea bisericii, o petreceau pe ultimul drum pe soacră-mea. În ochii lui citesc și acum tot. O viață de om, o viață de cal, ce mai contează? O iubire pierdută.
Mi-e dor de el ca de copilul meu părăsit după o căsnicie ratată.
44821_143885865644786_3586511_n

nimeni, niciodată


Într-o dimineaţă,
cînd soarele va aprinde valurile,
am să te prezint mării.
Îi voi spune simplu,
uite, frumoaso, el e minunea
din viaţa mea,
ochii lui au culoarea adîncului tău
cînd eşti liniştită,
uneori,
privirea lui e ca oţelul ochilor tăi
în furtună,
pielea lui e ca mătasea valului tău
cînd soarele îl încălzeşte.
tu să mi-l cunoşti de-acum
şi,de va fi peste un timp
să vină la tine singur,
să-i săruţi blînd tălpile,
va şti că buzele mele
ţi-au împrumutat sărutul
pentru că nimeni,
niciodată,
nu m-a iubit ca el.

relativ


Îmi spui că dorul e relativ,
ceva ce nu se simte oricum.
Eu văd că te ingrijorezi dacă lipsesc
şi-ţi pasă dincolo de cuvinte,
de atingeri,
de tot ce uneşte în mod normal
doi oameni
și simt că,
de-ar fi să dispar,
ţi-aş lipsi aşa cum lipseşte
oxigenul în peştera pe care
o astupă stânca desprinsă din munte,
că m-ai dori şi-ai regreta
tot ce n-a fost
şi-ar fi putut să fie.
Ai trăi cu bune, cu rele,
te-ai bucura uneori,
te-ai întrista alteori,
ba poate că m-ai şi uita
un timp
când alte mâini te vor îmbrăţişa
şi altă răsuflare se va amesteca
vremelnic cu a ta.
Doar în nopțile cu lună plină,
când ai rămâne singur
cu sufletul tău
iar tăcerile-ți vor atîrna
de-atâtea cuvinte nespuse
te va durea absenţa mea
şi te vei intreba
până în ceasul de apoi:
ce-ar fi fost de-am fi fost noi?

blestem


să-ți sorb sărutarea
ca pe-o cafea amară
dimineața devreme,
să-ți mușc din buze
ca din pulpă de piersică,
să mă îndulcesc cu mierea
din fagurii cuvintelor cu care-ți
începi poveștile
să-mi curgă vara fierbinte
prin vene,
să mă încolăcesc liană
în jurul tău,
să mă hrănești cu viață
din viața ta
să mă adapi cu sînge
din sîngele tău
să mă topesc în ochii tăi
să crești ca iarba în ochii mei
să-ți bat inimă în piept
să nu poți trăi
să nu poți muri
fără ochii mei
fără gura mea
fără mîinile mele
fără dragostea mea.

sunt abur


Sunt abur risipit în pragul dimineții,
soarele mă destramă în mii de culori
și-n zborul albastru
mă zbat să le-adun
să nasc pentru tine un curcubeu,
dar visul îți zboară hoinar
spre o pădure verde de fag
ce freamătă viu în bătaia vîntului.
nici nu mă vezi,
nici nu m-auzi,
nu-mi simți nici sărutarea
umedă pe care ți-o fur
noaptea de pe buze
și iară m-adun lacrimă de rouă
să-ți sorb urma pașilor din iarbă
ca să pot renaște
în dimineața în care
poate-o să mă vezi,
poate-o să m-auzi,
poate-o să mă iubești
puțin,
cît un răsărit de soare
pe mare.

curcubeu-inte