Lună: aprilie 2016

de

De Paşti


Ne trezeau dimineaţa la 3 jumate, ne îmbrăcau frumos, cu haine noi, se primenea şi tata, ne lua de mână şi pleca cu noi la biserică. De la noi până în vale, la biserică erau cam 3 km pe care-i parcurgeam pe jos, tata la mijloc, noi ţopăind pe lângă el, să ne încălzim. În dimineaţa aia eram fericită, aveam ştrampi albi şi sandale noi, cu două numele mai mari. Flendureau în picioarele mele, dar erau noi şi tare mândră eram de ele. Ştrampii noi erau o minune ce nu ţinea mult, până la prima căzătură în genunchi. Oricât mă feream, nu reuşeam să-i ţin întregi până seara.
-Tată, de ce nu l-am salutat pe nea Mărin?
– Că noi n-am luat Paşti, nu suntem martori.
– Martori la ce?
– La Înviere.
Drumul până la biserică era împărţit în două. Pe o parte ne duceam noi, cei încă neluminaţi, pe partea cealaltă se întorceau cei ce luaseră deja lumină şi paşte. Ei, luminaţii se fereau să meargă prea aproape de noi, deşi în restul timpului eram cei mai buni prieteni, de parcă le-ar fi fost teamă să nu se molipsească de întuneric de la noi. În dimineaţa cea mai plină de lumină şi de pace din an, noi treceam unii pe lângă alţii ca nişte străini.
Abia aşteptam să ajungem la biserică, să stăm la mica slujbă de paşte.
– Cristos a înviat, striga preotul.
– Adevărat a înviat, răspundeam noi în cor, de trei ori.
Mulţumit, popa ne miruia, luam bucăţica de prescure cu vin şi plecam înapoi cu lumânarea aprinsă.
De data asta mergeam noi încrezuţi, fără să-i băgăm în seamă pe întârziaţii ce treceau pe lângă noi. Erau neluminaţi, nu apucaseră să fie martori la Înviere. Noi mergeam preocupaţi, purtând lumânarea cu grijă, ca nu cumva să se stingă până ajungeam acasă. La mine ţinea până la primul liliac înflorit.
Atunci i-o pasam lui frate-meu şi-l rugam pe tata să mă ridice în braţe să rup flori şi tata, singura dată în an, se punea la mintea mea şi-mi umplea braţele cu liliac. Sarcina luminii aprinse le revenea lor din momentul acela. Dacă bătea vântul şi le stingea, ne opream până ne ajungea din urmă primul luminat.
– Cristos a înviat, neică!
– Adevărat a înviat, nea Viţule! Ţi se stinse lumânarea.
– Aha, dă-mi şi mie lumină.
– Ia colea. Tata aprindea lumânările cu grijă şi omul îşi lua la revedere.
– Hai să trăieşti, nea Viţule. Mă grăbesc că mă aşteaptă Măria.
– Hai să trăieşti, neică.
Ajungeam acasă şi mama ne aştepta în prag. Între timp făcuse paturile, curat, băgase tava cu friptură la cuptor, măturase pe la poartă.
Dădea repede cu apă proaspătă pe ochi, se întorcea la răsărit, îşi făcea o cruce largă, mânca bucăţica pe paşte, lua lumânarea şi-o băga în casă. Mă elibera şi pe mine de povara liliacului, apoi punea colacii pe masă, să împartă.
Nu vă spun Cristos a înviat, n-am fost martoră la înviere, încă. Vă urez să aveţi o noapte magică, aşa cum era noaptea de Paşti în copilăria mea şi ziua de Paşti să vă fie veselă, cu soare şi bucurii.
de

Slăbiciunea-6 -Priveghiul


  • Brrr, da frig al dracu e aici. Nu putură, fă, să bage şi ele ceva în priză, să facă un pic de căldură pentru lume? Cine dracu stă să-ngheţe aici o noapte întreagă dacă se zgârcesc aşa?, s-a scuturat, nemulţumită, Ioana lu Pătru.
  • Taci, fa Ioană. Taci că mă duc şi aduc ibricul de ţuică fiartă, să vezi ce te-ncălzeşti acu! Pân’ la ziuă tragem şi-o horă, că şi-aşa-i plăcea lu Mărin să joace. Tot timpul era cu hora înainte şi ce mândru era cu mâna pe sus, cu cojocelul în umeri, căciula pe-o sprânceană şi spatele drept. Al dracu’, Mărine, că toate muierile oftau după tine şi-şi bestemau norocul.
  • Hai Matildă, du-te mai repede, lasă vorba, că-ngheţai de tot. Zico, ce faci, fă, mai trăieşti? Mă miram io unde te pierdui şi tu profitaşi de ocazie să rămâi singură cu Mărin. A dracu chelea pe tine, toată viaţa ai alergat după el.
    Zica, baba care moţăia singură lângă mort, s-a trezit şi-a răspuns nervoasă.
  • Uite cine vorbeşte. Ai, fă, da tu care legai basmaua la spate, luai sapa pe spinare şi plecai fuga la grădină de câte ori îl vedeai că trece noaptea la udat? Te crezi deşteaptă, ai? Credeai că lumea nu-şi dă seama ce vrei tu?
  • Şi ce, fă? V-am luat faţa? Dacă trecea omul pe drum şi se uita peste gard să mă cheme, să zic nu? Fluiera şi-mi făcea cu ochiul, uite-aşa-mi făcea inima, s-a pocnit Ioana de câteva ori cu pumnul în piept.
  • Ioană, tu eşti nebună. Ce vrei să spui acu’, că Mărin s-a dat la tine şi tu n-ai zis nu?
  • Fă, dacă ar fi zis hai, n-aş fi zis nu în veci. Câât am aşteptat io să mă cheme. Da m-aş fi dus, să ştiţi, cu toată inima m-aş fi dus.
  • Dă-te fă, dracu. Şi cu Măria ce-ai fi făcut? Cum să te duci cu bărbatul muierii?
  • Iote-aşa! Ce treabă avea Măria cu ce făceam noi? Că doar nu i-l luam de tot. Îl încercam şi io de câteva ori acolo şi-i dădeam drumu’ să se întoarcă acasă. El scutura pălăria şi pleca fluierând acasă, io îmi aşezam şorţu şi mă duceam la al meu, mânca-l-ar viermii.
  • Ha-ha, că de te-ar fi aflat Gheorghe, ar fi măturat uliţa cu tine. El ştia, fă, la cine visezi tu?
  • Ie-te-te, că el avea nevoie să ştie la cine mă gândesc io. El gâfâia deasupra mea şi io mă visam pe fân proaspăt cosit cu Mărin.
    Matilda a deschis uşa cu cotul şi-a umplut încăperea cu parfum de ţuică fiartă.
  • Ha, hahahahaha, ha, afurisită muiere-ai fost! Ai fă, dar lu’ popa la spovedit i-ai spus ce prostii îţi treceau prin cap?, a continuat Zica s-o tachineze pe Ioana.
  • Ete, na, parcă trebuie să ştie popa tot. Dă-ncoa ceaşca aia să beau o gură, că voi vă încălzirăţi râzând, daţi-vă dracu, da io îngheţai de tot. Îmi răci gura să vă spun snoave să râdeţi. Mărine, na mă, gustă şi tu dintr-o ceaşcă cu mine, acu’ când pleci, dacă tânăr şi-n putere n-ai vrut nici de-al dracu. Te-ai ţînut mare. Uite cum râd nebunele astea de leşină. Ce-aveţi, fă? Voi aţi fi fost uşă de biserică, n-aţi visat în viaţa voastră la altul? Ai, Zico, tu numai la Ion al tău te-ai gândit, că te bătea prea bine când venea beat de la cârciumă.
  • Mai tăceţi dracu’, babelor. Se aude râsul din drum şi-acu vine nebuna de Stela peste noi şi ne dă afară că nu-l respectăm pe tac-su., s-a răţoit Matilta.
    Râsetele au amuţit pentru o clipă. Toate babele au tăcut şi-au sorbt cu grijă din ţuica fierbinte. Ioanei i-au dat lacrimile şi-a început să jelească.
  • Mă, Mărineeee, mă, unde pleci mă? Cum te gândişi să ne laşi şi să pleci tocmai acu’, când să trăieşti şi tu bine? Te dusăşi după Mihai al meu, mă. Ne lăsaşi singure pe lume, măă, toată munca ta o lăsaşi, măă.
  • Taci, fă, ce-ţi veni? Bea mai puţin, că-ncepuşi să vorbeşti prostii, a repezit-o Zica.
  • Ia, jăleşte-l tu că eşti mai cu moţ, dă-te dracu. Măriţă, jăleşte-l fă şi tu. Ce stai acolo ca muta-n păpuşoi?!
    Paşi grei s-au auzit pe aleea din faţa casei. Babele au tăcut,  uşa s-a deschis şi-a intrat fratele mortului, Andrei. Bătrân, cocoşat, cu mers greu, poticnit, obrajii cu riduri adânci, sprijinit într-un baston solid din lemn de corn, omul a înaintat sfios şi-a aprins cu mâini tremurânde o lumânare la capul fratelui său.
  • Te duseşi, Mărine, neică! Plecaşi tânăr şi mă lăsaşi în urmă pe mine, să mă chinui io. De ce n-o trimisă-şi neică la mine, că io nu mai am pentru ce să trăiesc. Muierea mi-a murit, băiatul mi-a murit, i-am dat pământului tot ce-am avut mai drag. Stau ca huhurezul singur toată ziua şi-mi doresc să mor mai repede şi moartea veni să te ia pe tine, fratele meu. S-o fi trimis la mine, Mărine.
    Vorbea cu mortul cu glas stins, moale, ca şi cum acesta l-ar fi auzit.
    Muierile, amuţite, l-au privit sfioase. Tot satul ştia cum şi-a-ngropat Andrei, într-un an şi muiere şi copil şi noră şi nepot. Toată veselia li s-a stins.
  • Ia, neică Andrei, vino şi stai colea, pe scaun. Aşa-i viaţa, mă, nu te poţi pune curmeziş. Pleacă ăla de-i vine rândul, nu plecăm când vrem noi. Ia o gură de ţuică să te întremezi un pic.
    Bătrânul a respins ceaşca aburindă şi rămâne proptit în bastonul ţeapăn, cu capul în pământ şi căciula în mână. Plângea încetişor fără lacrimi. Flacăra lumânărilor a tremurat şi încăperea s-a umplut de miros de ceară topită amestecat cu ţuică, cu tămâie şi cu moarte.  Ghemuită pe scaunul ei, Ioana a început să cânte încetişor, doar pentru ea: „Zorilor, zorilor, voi surorilor”.
de

Slăbiciunea -5


  • Tăticule! Ce faci, bre? Hai de scoate colo un ibric de ţuică să fierbem, să bem şi noi, că-mi e sete şi frig de pe drum!
    În bătătura, prin ceaţa ce se tot aşeza valuri-valuri, doar tăcerea i-a răspuns. În grajd calul fornăia pe nas, în cocină porcii se înghionteau unul pe altul încercând fiecare să intre la mijlocul grămezii să se încălzească, curcile îl priveau când cu un ochi când cu celălalt, curcanii se înfoiaseră şi gâfâiau ţanţoşi, încercând să-l impresioneze. Lupu dădea din coadă şi sărea bucuros în lanţ, dar nicio mişcare de om nu se simţea.
  • Bă, tăticule, bă! Pe unde eşti de nu răspunzi?
    Tot strigând a intrat în curtea animalelor. A aprins becul în grajd şi l-au întâmpinat doar vaca mugind, la poarta din vale uliţa era pustie iar oilem în ţarc, rumegau liniştite, cu capul în jos. Doar undeva, aproape de iesle, berbecul împingea cu coarnele în ceva întins pe jos. De curiozitate, Dorel a deschis poarta şi s-a apropiat cu sfială de berbec.
  • Stelicăă! Fa, Stelă! Mămiicăă! Ieşiţi afară.
  • Ce-ai, Dorele, eşti nebun? Ce strigi în halul ăsta, să te audă satul?
    _ Hai afară, că tăticu e mort în bătătură.
  • Îuuuu! Ce zici tu acolo, Dorele? Ce zici?
  • N-auzi , fă, eşti surdă? Hai dracu’ncoa, că tac-tu e ţapăn. Hai să-l luăm de-aci că îl face praf berbecul ăsta.
    _ Vai de viaţa mea, la ce venii io acas? La ce nu ajunsăi mai devreme, să-l fi scăpat pe taica? Muuuumăăăă, tu stai liniştită în casă şi taicuţul e mort pe bătătură. Săriiţi, lume, că muri taica!
    Măria s-a clătinat de parcă ar  fi lovit-o cineva cu leuca în cap. Pământul a părut că se învârteşte mai repede şi preţ de o secundă cerul s-a întunecat cu totul iar ea s-a prăbuşit tremurând lângă pat. Fetele, speriate au ţipat. Cu lumânarea în mână, Sanda a aleargat în casă la timp s-o vadă pe mă-sa prăbuşindu-se pe podea, poarta de la drum s-a deschis şi vecinele au dat năvală  cu broboada pusă peste gură,  Vasile de peste drum a intrat în curte cu furca în mână.
  • Ce faci, mămicăăă? Te găsi leşinatul acu’?  Şi voi ce-aveţi de ţipaţi aşa? Potoliţi-vă şi stropiţi-o cu nişte apă rece. Turnaţi pe ea până-şi revine şi urcaţi-o în pat.
    Afară, oamenii s-au mobilizat cum au ştiut mai bine. O babă a adus o oală pe care a umplut-o cu nisip şi a aprins o lumânare la colţul casei,  Dorel cu încă doi vecini au ridicat corpul ţeapăn şi l-au adus în casă, de sub coastă, de la izvor, au urcat în grabă alţi săteni. În curtea plină oamenii comentau cu glas scăzut teribila întâmplare şi muierile jeleau, speriate de moartea care se abătuse pe la ei tocmai acum când toată lumea era ocupată cu pregătirile pentru Crăciun. În casă, întins pe pat, Mărin privea, uimit, în tavan, cu ochii larg deschişi.
    Revenită în simţiri, Măria se jelea cu glas stins, lângă pat.
  • Mă, Mărine, omul meu, cum plecaşi, mă, fără să-mi spui un cuvânt? Aşa mă iubişi tu pe mine, Mărine, de te gândişi să mă laşi singură pe lume? Pentru ce să mai trăiesc io? Cui mă laşi, Mărine, cui mă laşi, tu, omul meu bun? Doamne, de ce nu mă luaşi pe mine, că tot mă-ncerci de-atâta timp?
    La uşă, femeile plângeau de mila ei şi-a nepoatelor care i se agăţaseră de poale. La căpătâiul lui Mărin a apărut o lumânare mare, de mort. Aşezată pe marginea patului, o bătrână se chinuia să-i acopere ochii cu două monede. Pleoapele nu voiau deloc să stea închise şi monedele zburau de pe ochii deschişi. Încăpăţânată, baba insista iar şi iar. Mortul înţepenise cu picioarele crăcănate, cu un genunchi adus către piept şi degetele chircite în dreptul inimii iar oamenii se certau încercând să găsească soluţia cea mai bună de a-l îndrepta ca să aibă loc în sicriu şi să poată fi înmormântat creştineşte.
  • Fă, o chemă cineva pe Măriţa să-l tămâie?
  • Pe popa îl chemarăţi?
  • Trimite mă, Dorele, muică, un copil să-i bată clopotul la biserică!
    Toţi aveau câte un sfat de dat, câte o sugestie de făcut. În timpul ăsta fetele stăteau îmbrăţişate într-un colţ, înspăimântate, Măria urla pe bătătură şi-şi smulgea părul din cap,  Mărin, plin de balegă şi noroi, zăcea pe pat, baba de la capul lui, căpoasă, se chinuia să-l facă să ţină ochii închişi. În toată nebunia asta, Stela s-a scuturat o dată şi a început să strige.
  • Fă babelor, voi toate  sunteţi nebune? Ce-aveţi cu tăticu de-l chinuiţi în halul ăsta! Să-i facă cineva baie.
  • Da’ cine, muică?
  • Voi, cum cine? Că doar n-aţi vrea să-l spăl io! Hait, care ştiţi c-aţi mai spălat morţi, spuneţi ce vă trebuie, că vă aduc. Pe urmă vă aduc hainele să-l îmbrăcaţi şi să-l mutăm pe masă până vine Dorel cu coşciugul.
  • Da de unde vine Dorel cu coşciugul? Nu-l faceţi şi voi ca toată lumea în vale, la Stan al popii?
  • De la oraş, cum de unde!?  Io-i iau lu taica tron de-al bun, nu placaj de la Stan al popii.
    Într-un final, în crucea nopţii, Mărin stătea întins pe masă în camera bună, îmbrăcat în costumul lui de zile mari, cu cojocul de oaie pe umeri şi căciula astrahan pe cap, cu mâinile pe piept şi ochii, în sfârşit, închişi. Pe sub bărbie avea trecută o batistă care era legată cu nod în creştetul capului şi pe ochi stăteau acum cuminţi monezile de 5 lei. Două şiruri de scaune, puse de-a stânga şi de-a dreapta, îşi aşteptau păzitorii. O singură babă ştirbă moţăia uşor pe un scaun.
    La bucătărie muierile se călcau în picioare să păzească ibricul de ţuică fiartă care nu se golea şi se umplea pe măsură ce obrajii lor se roşeau.
    Niciuneia nu-i venea să se ducă să privegheze în casa rece ca gheaţa. Stela cocea gogoşi să aibă pentru cei ce vor veni la priveghi, Dorel renunţase cu regret la ţuica fiartă, se urcase în maşină şi făcuse drumul înapoi, la oraş, după coşciug iar Măria şedea pierdută pe un scaun, cu coatele sprijinite de un colţ de masă şi ofta adânc din când în când.
  • Muumăă, ieşi, fă, afar’ de-aci şi du-te de scoate ce trebuie pentru mâine, că acu’ se face ziuă!
    Cum mă-sa părea că nu aude nimic, Stela a lăsat gogoşile, a luat-o de mână şi-a împins-o către uşă.
  • Adormişi, fi-ţ-ar somnu’al dracu să-ţi fie, i-a aruncat, printre dinţi.
    Bătrâna, smulsă brusc din starea de prostaţie în care căzuse, s-a împiedicat şi s-a prăbuşit în braţele soră-sii care şedea liniştită lângă uşă.
  • Fă, Stelică, tu eşti nebună? Ce-ai cu ea, ce-ţi făcu?
  • Ia mai taci, mamă Ioană, că din cauza ei muri taica. De ani întregi nu ştie decât să se vaite: au, mă doare capul, au mă dor picioarele, au mă doare curu. Acu’ nu te mai doare, mumă, nimic? Na, că rămâseşi singură, eşti fericită?
  • Îîuu, Săndică, mumă, nu te credeam aşa. E mă-ta, fă, te-a făcut şi te-a crescut, dă-te dracu. Te-a făcut huidumă, n-a dormit nopţile să-ţi facă ţie zestre şi să te ţină la şcoală, ţi-a crescut fetele, nenorocito şi tu ce faci? Nu-ţi e, fă, frică de Dumnezeu, să vorbeşti aşa, cu păcat?
  • Să se ducă să pună mâna să pregătească toate cele iar tu, mamă Ioană, să taci, că habar n-ai. Mai bine murea ea.
  • Ptiu, să-ţi fie de cap, nebuno. N-am crezut că eşti aşa, fără suflet în tine.  Cu ce ţi-au greşit ţie, fă,  oamenii ăştia, de le spurci până şi moartea? Io nu ştiu cu cine-ai semăna tu, da-n neamul nostru nu te-arunci deloc. Hai Mărie să scoatem din ladă ştergarele şi să le punem lumânări. Las-o pe nebuna asta că i-au plecat minţile cu sorcova.
    Bucătăria s-a golit brusc de babe, care, cu capul plecat, au ieşit tăcute şi s-au postat în camera rece, lângă mort.
de

Slăbiciunea -4


În casă, moleşită de căldură, cu o durere mare în ceafă, Măria şi-a pus un pic capul pe pernă şi-a închis ochii. Nici o umbră nu i-a întunecat gândurile, în afara durerii ce-i devenise chiriaş permanent. În sobă ardea vesel focul, pe plită fierbea bolborosind oala cu sarmale, pe margine stătea la cald cana de ceai din care să se încălzească Mărin când o să termine treaba. Miroasea a pâine proaspătă, sarmale, cozonac dospit şi-a Crăciun.
O maşină a oprit într-un târziu la poartă. Din ea au coborât vesele două fete blonde, cu ochi mari şi zâmbete luminoase. Au deschis poarta cu zgomot şi au alergat fericite pe alee. Câinele a lătrat vesel în lanţ. Când au ajuns la uşă şi-au scuturat încălţările cu zgomot şi au strigat:
– Maamaaiiieee! Taataaiiieee!
Bătrâna a auzit şi s-a trezit speriată. „Au venit copiii şi eu n-am terminat nimic!” De emoţie a apuca-o tremuratul. S-a ridicat cu greu de pe pernă şi a ieşit să-şi întâmpine odoarele.
– Da, maie, scumpele mele! E aici măiţa voastră!
_ Săru’mâna, mamă! Gata pregătirile?
– Aproape, muică! Aproape! Ajunserăţi şi voi! Hai să vă-ncălziţi un pic c-oţi fi osteniţi de pe drum!
– Acuşica, să descărcăm şi noi bagajele. Da tata unde e?
– Era pe bătătură pe la oi, făcea un pic de curăţenie.
Stela îşi aruncă ochii peste gard. Bătătura e goală.
– Nu se vede.
– O fi plecat cu gunoiul. Căruţa este?
– Da, e. Lasă că-l găsim noi! Hai Dorele să descărcăm porbagajul.
Dorel se conformează. Nu înainte de a-i da un îndemn soacrei.
– Mămică, vezi de pune şi mata să fiarbă nişte ţuică de-aia de-a bună, de-a pus tataie deoparte astă-vară. Mi-e sete!
Adevărul e că i se cam uscase gâtul de când nu băuse nicio înghiţitură de alcool. Până nu şi-au luat maşină abia îl aduna nevasta de prin şanţuri. Când s-au văzut cu maşina în faţa blocului, femeia i-a spus scurt:
– Din momentul ăsta, dacă mai bei, te-ai lins pe bot de tot. Ori te cuminţeşti, ori te las în şanţ. Eu nu voi pune în veci mâna pe volan să te aduc acasă.
Dorel nu a fost prost s-o asculte din prima. A dat din cap, a mormăit un „bine, bine” şi a doua zi s-a prăbuşit într-o margine de dâmb, undeva în drum spre casă. Acolo şi-a petrecut noaptea. Dimineaţa, când s-a trezit, nu mai avea nici pantalonii, nici pantofii, nici paltonul. Era plin de noroi din cap până în tălpi şi îngheţat bocnă.
Când a ajuns acasă, a bătut la uşă până au ieşit vecinii de l-au potolit şi-au rugat-o pe Stela să-l primească, luându-şi ei angajamentul că avea să fie ultima oară când Dorel venea beat acasă. Ea a deschis, el a intrat, a făcut o baie şi s-a băgat în pat. S-a trezit la spital, după o săptămână. Singur. Făcuse aprindere la plămâni de la noaptea petrecută în frig. S-a întors acasă mai slab cu zece kg şi palid ca un mort. Stela s-a pus în în faţa lui cu toate cele 120 de kg şi mâinile în şold şi l-a întrebat:
– Mai bei?
– Mă. muiere, tu ce vrei să spui io acu? Că nu mai beau în viaţa mea nimic? Ştii bine c-ar fi minciună.
– Bine. Ai voie să bei acasă, câte un pahar pe seară şi doar dacă beau şi eu cu tine. În cârciumă nu mai ai ce căuta.
Dorel era prea slăbit în momentul ăla să se certe cu ea. A dat din cap, resemnat. A mai zăcut o săptămână în patul din dormitor, străin în propria casă.
O singură dată a încercat să-i tragă o bătaie, să-l ştie de bărbat. A reuşit să-i dea vreo doi pumni. Ea s-a smucit, a dat cu el de perete, i-a înfipt mâna în gât şi l-a ţintuit acolo până a început să se zbată ca un pui de găină. Era să facă pe el. Zdrahoana nu zicea nimic, doar îl fixa cu privirea, strângea degetele ca pe o menghină în jurul gâtului lui şi-l fixa cu ochii pe jumătate închişi în timp ce din colţul gurii îi curgea un firicel de sânge şi locul unde el o lovise cu pumnul începea să se umfle şi să se învineţească. Parcă era hotărâtă să-l bage cu totul în zidul de beton şi să-l uite acolo. I-a dat drumul brusc, el s-a prăbuşit pe podea şi ea i-a mai tras un picior în boaşe.
– Data viitoare te omor.
Atât i-a spus, iar pe el l-au trecut fiori reci pe şira spinării.
Doar la socru-său îşi mai permitea să bea şi el liniştit. Ştia că, de faţă cu bătrânul, Stela nu va zice nimic.
De aceea era şi aşa vesel când se grăbea să descarce porbagajul şi să plece în căutarea socrului, cu care să se cinstească şi el ca omul, după o prea lungă abstinenţă.

Va urma

de

Uneori


Uneori,

parfumul pielii tale îmi rămâne în palme.

Îl port aşa ziua întreagă,

mă mişc cu grijă,

să nu cumva să-l pierd în vâltoarea orei

şi,

din când în când,

îmi duc palmele la gură să-l sărut.

Îl sorb să-mi încarc plămânii

pentru toate orele

ce vor veni, peste zi, goale,

fără tine.

 

de

Slăbiciunea -3


Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. A trecut ca o boare neagră peste sat.

Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea, mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge, în joacă, în palmele lui. Berbecului îi plăcea joaca şi  atunci când omul nu-l băga în seamă,  venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie frumoasă între ei, încă de pe vremea în care mielul cu pete negre pe bot, abia fătat, era să îngheţe, iar Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă, să-l încălzească lângă plită. Mielul s-a încălzit şi i s-a făcut foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor şi lui Mărin i-a plăcut atât de mult încrederea asta a lui, că mielul a scăpat de cuţit.

Fluiera încet, în timp muncea de zor, nasul i se roşise de frig, mâinile bătătorite înţepeniseră, urechile-i îngheţaseră, dar se încălzea cu gândul nepoatele pe care le aştepta cu nerăbdare, trebuia să apară din clipă în clipă, să petreacă Crăciunul împreună. Abia aştepta să le vadă intrând pe poartă şi să-i sară în braţe. Se gândea şi la Stela, fata lui ciolănoasă, cu faţa aia tăiată în linii drepte, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Nu-i părea rău că a avut doar o fată, căea a făcut cât doi băieţi la un loc şi când a fost să se mărite l-a ascultat, a luat bărbatul pe care el i l-a ales şi i-a făcut  două nepoate după care era topit.

O singură grijă îi întuneca fruntea: Măria.  Abia aştepta să apară Stela, să discute cu ea. Avea de gând s-o pună  să-şi ia concediu la vară, să vină să aibă grijă de gospodărie,  ca ei să poată pleca la băi, la Techirghiol. Voia s-o ducă pe Măria  să vadă marea. Îşi pusese în gând să treacă pământul pe numele ginerelui şi el să păstreze doar o văcuţă, zece oi, un porc, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajungea cât au muncit, era timpul să se mai şi răsfeţe, că nu se ştia cât le-a mai rămas. să mai muncească şi copiii, că-s tineri şi-n putere.

Ceaţa se vărsa valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi aşeza ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare i-a trecut ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. S-a oprise, a privit speriat în jur şi-a încearcat să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte i-a trecut o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasa peste sat. „Ce mama mă-sii e asta?” Lângă el, oile rodeau liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă ieşea în abur pe nări şi umezea lemnul ieslei ce-ngheaţa aproape instantaneu. Berbecul îl privea cu atenţie. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncănea, speriată, o cioară.

Cocoşat de durere, bărbatul s-a lăsat atunci uşor într-un genunchi, şi-a apăsat tare cu mâna locul dureros din piept. Inima i se zbatea să iasă afară, picioarele-i îngheţaseră şi-i înţepeniseră, aerul nu-i ajungea. A deschis larg gura, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii , dar ei refuzau să se mai mişte. Corpul i s-a înmuiat şi omul a căzut pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care  vedea umbra întunecată a morţii şi-i simţea răsuflarea îngheţată pe faţă. Întunecată, moartea a întins mâna şi l-a atins, furându-i sufletul. Bătrâneţea putea să-şi frece mâinile de acum, prietena ei, Moartea se ţinuse, încă o dată,  de cuvânt şi venise să-şi ia tainul. Lui Mărin i-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi prin minte o întrebare fără răspuns: „Cui rămâne Măria mea?”

Va urma

de

Slăbiciunea -2


  • Păi ce faci, mumă? N-ai luat pastilele astea, pentru ce ţi le-am adus? Am dat banii pe ele degeaba?, o întreba, revoltată, fata.
  • Ia, am uitat să mai iau… Mai aduceţi-mi şi voi aminte, mumă, că io-s bătrână şi mai uit.
  • Cum să-ţi aduc aminte? Să te sun în fiecare dimineaţă când mă trezesc să-ţi spun să iei pastilele? Le ai lângă mata, aici, pune-le lângă pat să nu le uiţi.

  • Iote, le pun, nu mă mai certa. O să le iau!

Lua două-trei, apoi iar uita. Le arunca fiică-sa, pe rând şi-i aduceau altele care aveau aceeaşi soartă.

Hârca de bătrâneţe ce coborâse atât de brusc pe umerii Măriei îşi râdea de toţi aşa cum voia. Se distra, bătea din palme şi râdea pocnindu-se cu palmele pe genunchi, ca un şmecheraş. Măria nu-şi mai dădea seama cât de rău ajunsese, Mărin devenise ursuz, nervos, veşnic nemulţumit, tinerii nu ştiau între ce obligaţii să se mai împartă.

Asta până când moartea a trecut în zbor peste casa lor. Era grăbită, fugea cu poalele-i negre în vânt, să preia sufletul unui copil abia născut. Nu apucase mititelul nici să ia două guri sănătoase din aerul acestei vieţi, să-şi fi umplut plămânii. A plecat aşa, însetat de viaţa ce nu l-a vrut. La întoarcere o aştepta în poarta de tablă ruginită Bătrâneţea Măriei.

  • Bună ziua, Moarte, a salutat, politicoasă.
  • Bună ziua, bună ziua! Da ce stai, fa, în poartă? Te-ai plictisit deja, vrei să pleci?

  • Te aşteptam pe tine, Moarte. Fată, sinceră să fiu, nu prea mă mai amuz ca la început. Prea au devenit ăştia resemnaţi cu toţii. Ce-ai zice să verifici lista aia, nu poţi face loc pentru încă un suflet? Plătesc bine, ştii şi tu că nu-ţi rămân niciodată datoare.

  • Hai că o să mă uit şi-ţi fac şi hatârul ăsta, dacă pot. Acum rămâi cu bine, că am o livrare urgentă de făcut.

    • A zburat grăbită moartea, şi-a frecat mâinile bătrâneţea. Ştia ea ce ştia, că moartea se ţinea tot timpul de cuvânt. Dacă-i promisese, atunci se va întoarce, cu siguranţă.

    • Va urma-

     

    de

    Slăbiciunea -1


    Deşteaptă şi parşivă, bătrâneţea a năvălit peste Măria, ca un câine de pază ce se fereşte de lovitura directă  şi muşcă de picior pe la spate tocmai când omul crede c-a scăpat de el. A trecut ca o boare prin crengile caisului de lângă fântână, s-a-nvârtit de două ori pe lângă casă şi i s-a aşezat pe umeri. A prins-o nepregătită şi i-a pus piedică. Era gata-gata să cadă în nas, noroc că avea paşii mărunţi, a jucat un pic pe loc, cu mâinile fâlfâind în aer şi-a scăpat.

    • Ai, fă, grijă, că-ţi spargi dracu’ capul! Nu mai ştii să mişti picioarele, ce mergi de parcă eşti împiedicată?, a râs Mărin în gura mare.

    Ea s-a enervat atunci pe Mărin. Ce, asta era de râs? El nu s-a-mpiedicat niciodată în viaţa lui? Lasă că-l vede ea când n-o mai putea! O să-l lase să strige la ea din vârful patului că moare de sete şi-o să se prefacă surdă.

    Apoi, s-a mai împiedicat o dată. Trecea dintr-o cameră în alta, grăbită că trebuia să plece la câmp şi-un preş i-a pus piedica. S-a întins atunci cât era de lungă direct pe burtă. Buuff şi auu! Şi-a julit nasul şi-a umblat cu el aşa, plin bube, două săptămâni. Toată lumea o oprea pe drum.

    • Ce faci, Mărie, unde plecaşi? Ce-ai păţit la nas, cum l-ai rupt în halul ăsta?

    • Ietete, m-am îmbătat şi io şi-am căzut în nas, ce-aveţi voi? Îi repezea şi oamenii tăceau.

    După încă o lună parcă nu-i mai părea glumă. Se pricopsise cu o durere de cap ce n-o lăsa în pace nici zi, nici noapte. Până la urmă a acceptat să meargă la doctor la oraş. A ajuns la policlinică într-o dimineaţă, pe la 10. A trecut pe la copii şi-a luat cu ea un nepot. Să nu fie singură. Parcă se simţea stingheră. Nu mai fusese la doctor de ani întregi.

    Când a chemat-o asistenta înăuntru şi copilul a rămas afară s-a simţit pierdută, apoi s-a bucurat că nu a fost şi copilul să audă ce prostii i-a spus doctorul ăla. Ea a intrat, s-a apucat să-i povestească ce şi cum şi el, nici una nici două,  a trimis-o la psihiatru.

    • Păi cum, domn doctor, io-s nebună? Ce vorbă-i asta?, a apucat ea să întrebe cu glasul gros, împiedicat, de fiecare zi. I se părea o mare nedreptate.

  • Mamaie, te duci unde-ţi spun eu. Nu e nebunie, e altă boală, mai gravă. Dacă n-o tratezi n-o să mai ştii nici cine eşti, i-a răspuns serios medicul. Măria a luat hârtia din mâna lui şi-a ieşit afară.  În trei minute era din nou lângă nepot, purtând trimiterea în mâna ca pe o bucată din giulgiul lui Iisus. Nu ştia dacă să plângă sau nu, ştia doar că ea nu-i nebună.

  • Păi doar atât ai stat, mamaie?, a întrebat, mirat, copilul.

  • Ia dă-l alimănitului, mumă! Hai acasă că n-am nimic!

  • Păi şi de ce ţi-a dat reţetă?

  • Nu e reţetă, e trimitere. Las-o încolo.

    • Au plecat. S-a dus la Mărin al ei şi i-a povestit din fir-a-păr toată  păţania, ce-a zis nebunul ăla de doctor care nici măcar n-a avut răbdare s-o asculte, ce-a făcut ea, cu ce spaimă a rămas.

    • Fă, Mărie, bine-ai făcut. Auzi ce doctor turbat, cum să ai încredere în el? Lasă, fomeie, că facem o cură de ceaiuri şi le zic io copiilor să-ţi mai ia neşte vitamine de-alea. Că ai văzut ce bine ţi-au făcut! Nu te mai duci niciunde. Uită-te la Miţa procuroarei cum umblă bezmetică pe străzi şi boscorodeşte cu pietrele pe drum. Tu eşti ca Miţa? Stai, fă, liniştită, că nu-i ce zice el! Taci din gură, că că n-avem noi nevoie de doctori să ne spună c-am îmbătrânit la bătrâneţe!

    Nu s-a mai dus, a rămas acasă. Mai lua câte o boabă de algocalmin, mai vitamine aduse de copii, mai ceaiuri. Adunau toată vara ierburi de pe câmp. Dimineaţa când se trezeau puneau oala de 2 litri pe foc pentru primul ceai al zilei. Adăuga în el şi tei, şi mentă, şi cimbrişor, şi gălbenele, şi coada calului. La grămadă, acolo. Îl beau amândoi în loc de apă. Când veneau copiii făceau două căni. Să ajungă. Şi-au mai trecut vreo doi ani aşa.

    Aproape că şi uitase ce-i zisese doctorul ăla. Doar din când în când mai tresărea când îi trecea aşa, ca-n vis, prin faţa ochilor, trimiterea către psihiatrie. Atunci o trecea un fior rece pe spinare şi se cutremura. Pe urmă se lua cu munca şi viaţa de zi cu zi şi uita.

    Dar timpul trecea şi bătrâneţea asta se instalase comod la Măria. Degetele începuseră să capete noduri dureroase, picioarele nu mai voiau s-o poarte. Era în stare să se împiedice şi de-un fir de nisip. Când mergea pe drum o lua tot către dreapta. Nu-i vorbă, tot ţanţoş călca, tot cu spatele drept şi privirea vulturească în faţă era chiar dacă nu mai putea să vadă mai departe de doi metri în faţă. Ştia să distingă oamenii după voce şi nu voia să se dea bătută, deloc. Nu voia şi pace! Şi totuşi… de la un timp  sapa-i părea grea în spate. Când punea oblanicul pe cap să aducă sacul cu dudău la găini, icnea. După aia, până seara nu mai era bună de nimic.

    Începuse să mai uite. Nu uita cine este, sau ce-a făcut luna trecută, uita ce-a făcut acu’ două minute. Punea oala pe foc şi se ducea la beci să ia legume să pună-n ea. Până ajungea la uşile beciului, uita de ce-a plecat de lângă plită. Stătea prostită în faşa uşilor de scândură vopsite frumos în roşu, încercând să-şi aducă aminte ce caută acolo. Se încrunta, îşi muncea creierul, nu găsea răspunsul şi se agăţa ba de o oală lăsată aiurea-n potecă, ba de-o buruiană ce trebuia smulsă, ba pleca pe bătătură să dea la porci, se urca după ouă, se mai certa cu câte o găină, mai vorbea cu ea însăşi cu voce tare, ca şi cum gândurile n-ar fi căpătat înţeles decât trecute prin filtrul urechii. Nici nu-şi dădea seama că o pot auzi şi alţii. Când se întorcea în bucătărie o lua de la capăt. Câteodată ferbea carnea şi ea nu mai apuca să pună ce trebuie în oală.

    Apoi a venit somnul. Ar fi dormit zi şi noapte şi cu cât dormea mai mult, cu atât mai obosită era. Ajunsese bietul Mărin să muncească singur. Măria lui, când o căutai, era în pat. Se mai enerva el, mai înjura, că de, om din carne şi oase era şi el şi obosea şi-i era greu de unul singur, dar de părut rău tot îi părea. Din când în când le mai spunea copiilor:

    • Mai luaţi-i, mă tată, nişte boabe de-alea de întărire. Nu mai poate, mă, deloc! Mă uit la ea cum şovăie şi mi se rupe sufletul! Cine-a fost muierea mea şi ce-a ajuns! A lăsat-o puterea de tot! O pierdem, tăicuţule, şi ce mă fac eu fără ea?!

  • Hai, mă tată, s-o luăm cu noi, s-o mai ducem la spital. Să mai facă nişte analize.

  • Lasă spitalul, n-are nevoie decât de un pic de ajutor. E sănătoasă în rest, doar putere nu mai are, răspundea repede şi cu teamă, Mărin.

    • Copiilor li se făcea milă de el, când îl vedeau cum se întuneca şi se făcea tot mai mic pe măsură ce-şi scotea la lumină gândurile. În momentele acelea părea şi el bătrân. Umerii i se aplecau şi ridurile-i săpau şanţuri adânci în obraz. Îşi înghiţeau, atunci, vorbele şi-i aduceau Măriei vitamine de tot felul, suplimente alimentare, tot ce aflau c-ar face bine la slăbiciunea aia a ei. Ea le lua când apuca, când îşi aducea aminte, dacă-şi aducea aminte.

    Va urma.

    de

    Sfârşit de drum


    Stăteam acolo sub coroana rotată a părului din mijlocul curţii, pe o margine de pat cu saltea de cârpe, sub ploaia de săgeţi otrăvite şi nu mă puteam gândi la nimic. Capul îmi zvâcnea, urechile-mi erau pline de vârtejul sângelui ce-ar fi rupt barierele să iasă afară la aer şi în mintea mea se învârtea o singură întrebare: Ce caut eu aici, între oamenii ăştia?

    Noaptea se lăsase calmă peste sat şi-şi trimisese stelele să acopere oboseala zilei. Toată suflarea dormea, doar ei trei stăteau ca nişte păsări de pradă deasupra mea şi înfingeau pumnal după pumnal în inimă cu vorbe grele, dureroase. Îmi simţeam obrazul fierbinte, dureros, amorţit, urechea stângă pulsa încinsă şi ei întindeau mâinile, gesticulau, se împingeau unul pe celălat, se întreceau care să apuce să-mi arunce mai multe acuze, să mă murdărească mai tare, să mă rănească mai de moarte.

    Optsprezece ani. Îi aveam în palmele bătătorite şi mă uitam la ei ca la nişte străini care-mi vindeau minciuni. Optsprezece ani din viaţa mea, un mănunchi de zile chinuite adunate într-o tinereţe pierdută pentru totdeauna alături de acei oameni-ulii ce-mi ucideau acum sufletul şi-mi arătau poarta.

    Ce era să mai fac eu atunci cu tinereţea aia palidă şi epuizată de muncă şi prea multe griji? O priveam cu milă şi o vedeam cum moare în palmele umflate. Nu eram în stare să îi aprind nici măcar o lumânare, nu puteam să vărs nici măcar o lacrimă pentru ea, chiar dacă ochii imi ardeau usturător sub clocotul lor.  Câtă risipă de zile şi nopţi, câte vise ucise în faşă!

    Ce căutam eu acolo, între şerpii aceia cu ochi injectaţi şi gurile negre larg deschise prin care-mi şuierau blesteme şi jigniri? Cine mai eram eu? Ce lanţuri mă ţineau ţintuită pe marginea aia de pat, sub ploaia de lovituri şi vorbe cu lama ascuţită?

    Abia mă trezeam după un somn de moarte ce mă cuprinsese cândva, demult, când nimic nu prevestea norii negri ce aveau să mă ucidă. Cum de-am găsit puterea să-mi şterg ochii şi păşesc mai departe, an după an, lângă un om care acum se uita la mine desfigurat, cu ură şi ridica mâna să lovească iar şi iar- a câta oară? Am ridicat ochii şi totul mi s-a părut străin. Tot ce clădisem în tinereţea ucisă era inutil.

    Într-un colţ de scară, pe treptele reci de ciment stăteau tăcuţi copiii, cu ochii în pământ. M-am uitat la mâinile lor firave, la fel de bătătorite ca ale mele, la umerii căzuţi ce purtau cruzi şi neputincioşi o povară mult prea grea şi m-am cutremurat. Cu ce-au greşit ei să suporte aşa ceva? De ce îi chinuiam şi ce viitor îi aştepta acolo?

    M-am agăţat de ochii lor larg deschişi ce priveau goi în întuneric încercând să-şi înăbuşe plânsul şi mi-am adunat puţinele puteri, încă o dată. M-am ridicat, picioarele îmi tremurau şi m-am clătinat. I-am luat uşor de mână şi i-am trimis la culcare. Nu m-au privit. Erau supăraţi pe mine, pe lumea toată. Aveau dreptate, eu eram vinovată de tot ce li se întâmpla. Eu ar fi trebuit să deschid ochii şi să văd demult hăul deasupra căruia îi ţin suspendaţi şi paralizanta lor teamă.

    Am ridicat ochii şi le-am privit tatăl. Pentru prima dată în optsprezece ani am văzut un străin hidos pe care-l dispreţuiam. Şi am ştiut că trebuie să plec. Era linişte adâncă în mine, ca-n ochiul tornadei, când totul în jur se învârte ameţitor, doar tu ai senzaţia că trăieşti într-o altă dimensiune înconjurat de toate acele obiecte zburătoare.

    Am strâns pumnii şi mi-am promis atunci în prezenţa milioanelor de ochi ce ne priveau din cer că nimeni, niciodată, nu o să ne mai facă se ne simţim atât de mici şi neputincioşi ca atunci. În acel moment am luat buretele şi am început să şterg încet, meticulos, tot ce scrisesem în cartea vieţii alături de omul care-mi era duşman şi care ştiuse să mă mintă ca nimeni altul.

    M-am întors şi am intrat în casă după copii. Au mai trecut câţiva ani până am încuiat uşa de tot şi am lăsat trecutul în urmă, însă  sufletul, eliberat,  mi-a plecat de acolo în acea noapte senină şi caldă de toamnă.

    de

    Cu sufletul meu


    M-am trezit într-o zi de luni. A fost o trezire bruscă, crudă, cu lumină puternică ce-mi rănea ochii.
    Am privit în jur de parcă aş fi fost pe altă planetă. În jurul meu, oamenii îşi vedeau de treburile lor cotidiene. Natura îşi vedea de treburile ei milenare, soarele strălucea, copacii înfrunzeau, melcii îşi puneau căsuţele la adăpost pe scoarţa lor zgrunţuroasă, salcâmii înfloreau, albinele bâzâiau încărcate de polen, fluturi albi se alergau îndrăgostiţi prin iarbă, Dunărea strălucea, tulbure, în soarele dimineţii.
    Puteam spune că era dimineaţa perfectă într-o lume pe care, până atunci, doar o visasem, fără s-o cunosc cu adevărat. Mai răzbătuseră până la mine câteva secvenţe, când şi când, flash-uri prinse cu colţul ochiului şi întipărite pe retină.
    Dimineaţa aia era, totuşi, nou-nouţă, scoasă din cutie, abia desigilată. Strălucea de proaspătă. Doar eu eram veche şi străină în ea şi-o priveam cu neîncredere şi uimire, de parcă nu mai prinsesem dimineţi însorite în viaţa mea. Mi-era caldă peste oboseala veche.
    Am păşit cu grijă pe străzi, m-am aşezat pe o bancă de lemn în parcul pe care paşii mei îl străbătuseră grăbiţi ani la rând, am privit copiii jucându-se urmăriţi de privirile vigilente ale bunicilor, am ascultat zumzetul oraşului, mi-am vărsat sacul cu lacrimi -l-am scuturat bine, până s-a desprins şi ultima-, am ascultat ultimele bârfe, necazuri, poveşti spuse cu voce scăzută, confidenţe, am cutreierat magazine, m-am prăbuşit pe un fotoliu de nuiele, sub o umbrelă, pe o terasă întinsă pe stradă, am băut o gură de apă şi-am respirat adânc.
    Eram eu, cea veche, invizibilă, într-o lume cunoscută şi totuşi prea nouă.
    Atunci am realizat că, indiferent ce-aş vrea să fac, pot face, fără să mă intereseze ce spun ceilalţi, ce gândesc, cum interpretează gesturile mele, pentru că viaţa mea e doar a mea. Abia atunci am simţit că-s liberă să simt şi să acţionez cum îmi dictează conştiinţa şi, paradoxal, m-am prăbuşit. Trebuia să reînvăţ să merg, uitasem paşii, tot sprijinindu-mi acţiunile de părerile altora.
    Azi sunt altcineva. Poate că greşesc de multe ori, poate-s prea deschisă şi prea independentă, poate par exagerată unor ochi neavizaţi. Eu doar încerc să iau din viaţă bucurii mărunte şi să dau mai departe din ele.
    Nu mai las pe nimeni să-mi influenţeze destinul. Am ridicat un gard despărţitor care opreşte la o oarecare distanţă pe oricine-ar încerca să pătrundă mai adânc în viaţa mea. Deocamdată trec printre oameni ca un fluture negru ce atinge cu aripa câte un umăr, în treacăt şi zboară mai departe.
    Oamenii încă mă mai judecă, încă mai încearcă să-mi măsoare bătăile inimii, să-mi ghicească gândurile, să-mi catalogheze gesturile. Oamenii, cu existenţele lor mărunte şi limitate, nu ştiu că un fluture trăieşte în 24 de ore cât ei într-o viaţă şi moare fericit pentru că şi-a împlinit menirea.
    Au trecut doi ani. Şi nu-mi pare rău.