bunici

de

Masa cu trei picioare


-Las-o fa, Mărioară, muică, de ce te superi tu că merge la ăia, nu sunt şi ei ai noştri?
– Mamă, te rog să taci! Ştiu eu ce fac. Ăia nu au nici ce pune pe masă şi ea… ce, la mine nu are ce mânca?
– Las-o, muică, aşa-s copiii. Le dau eu un kil de făsui să bage în oală, să nu simtă. Cât să mănânce un pui de patru ani, fa? Nu te gândeşti si tu că-i rupi sufletul?
– Nu mai are ce căuta acolo, punct. Și mata să-ți vezi de treabă, să nu te bagi. Ei comedie!
Nici pâs n-a mai zis mamaie. A ieșit repede afară cu colțul basmalei pus peste gură. Avea ochii roșii, am văzut-o eu cu coada ochiului, din colțul de pedeapsă. Nici nu s-a uitat la mine și mie-mi vine acum să bat din picior și să sar cu pumnii la tanti asta grasă și rea. Mă ustură ochii și-mi ard obrajii și urechile de rușine.
Dar ce-am făcut? De ce-i atât de supărată pe mine? Doar m-am jucat cu verișorii mei cei buni. Așa a zis mama, că-s și ei la fel de buni ca Sanda și Marian. Păi, dacă ei nu se joacă cu mine, atunci cine? M-am dus cu mamaie şi tataie la vie, îmi place să merg pe câmp, așa scap de răutăţile şi loviturile Sandei pentru câteva ore. Mi-e acru între atâtea lacrimi şi ură, nu mai vreau să stau ghemuită într-un colt până îmi pleacă batalioane de furnici prin picioare. N-am mai râs de nici minte nu mai știu. Înainte mai plecam cu tataie la grădină, dar nu mai am voie nici acolo, de când a venit tanti după noi și l-a certat pe tataie.
Bietul tataie, n-avea nicio vină. Uda răsadurile, cobora cumpăna cu găleată în gropan, umplea două căldări mari cu apă, apoi le punea pe straturi. Eu ședeam cuminte lângă gropan, pe ciuci ședeam. Nici papuceii nu-i murdărisem, nici rochița n-o pătasem. L-a certat pe bietul Tataie, tii ce l-a certat, de-au auzit vecinii de peste pod și el a plâns, l-am văzut eu. Cică nu avea destulă grijă de mine şi puteam să cad în gropan. Cum să cad? Nu mi-a spus mie Tataie până unde pot să mă apropii să privesc broaştele ce sar în apă? Îmi plăcea şi mie să stau să privesc la el cum scoate apă şi cum se înclina cumpăna. De un capăt atârna o funie cu găleată, de celălalt un pietroi cât mine de mare și găleata are nişte pietre legate de ea, dar sunt muuuult mai mici. Tataie spune că trebuie să atârne greu, să se scufunde găleata. Când voia să scoată apă, tataie trăgea de sfoară şi găleata cobora cuminte în gropan. De câte ori se apropia de gropan, broaştele verzi ce se încălzeau la soare săreau speriate în apă, ieșeau din nou când trecea pericolul, desi erau fraiere, că tataie nu le făcea nimic, nu le călca, ce, toată lumea știa că e mare păcat să le calci, atunci se mânie Dumnezeu şi dă ploaie cu piatră îngheţată, iar dacă le iei în mână te umpli de bube pe mâini. Se fac mâinile urâte şi nimănui nu-i mai place să te atingă.
Uneori îmi vine să cred că tanti e bărbatul în casă. Ea e cea mai mare, de două ori cât nea Florea şi vorbeşte mult, totdeauna supărată. Mă mai uit din când în când să vad când începe să-i crească mustaţă ca lui tataie, da pe furiș mă uit, că dacă mă prinde, aia sunt.
Ieri, când tataie punea boii la car să plece la vie, am plâns o jumătate de oră pe lângă el să mă ia. Până la urmă m-a urcat şi pe mine în car, cu mamaie cu tot, că a insistat mamaie, altfel nu mă lua. Ce, se pune el cu nebuna care-l face de râs? Da’ mamaie nu se teme așa, ba uneori se mai rățoiește și ea când se enervează tare-tare.
-Ia-o Lisandre, i-a zis lui tataie, ia-o, că dacă se plictiseşte o ducem la Adelina, să se joace cu ăia mici și tataie n-a mai zis nimic, doar mi-a făcut loc în car.
– Cea, Bălan, a zis ușurel și l-a mângâiat pe Bălan cu vârful biciuștii, de jos, de pe lângă car, că așa-i tataie, nu urcă niciodată în car, merge tot pe lângă boi.
– Tataie, matale nu te urci în car? Nu te dor picioarele?
– Nu taicule, stai cuminte acolo, lasă că tataie merge pe jos.
– Da nu ted or picioarele, tataie?
– Nu mă dor, tăicuțule.
Așa zice tot timpul, că nu-l dor, dar eu știu că minte, îl aud în fiecare seară cum se plânge când se urcă în pat, da-i e milă de boi, să nu le fie greu. Îi ducea de lanţ, altoind uşurel când pe unul, când pe celălalt. Nu dă taiaie să-i doară, doar ca să-l asculte… îi mângâie, pe înţelesul boilor.
Via e departe, la marginea satului. Acolo s-au adunat toate viile, una după alta, care pitită după gard, care umbrită de nuci. A noastră nu are decât doi duzi la cap. Nu are gard, îi erau de ajuns parii pe care se urcă toţi lăstarii.
Mamaie lega lăstarii de par, se apleca și aduna cu mâinile amândouă lăstari din toate părţile. Când îi prindea pe toţi, îi înghesuia pe capătul parului, ridica mâna, lua ața din gură, apoi lega bine, cu două noduri, să nu se desfacă la primul vânt. Apunca apoi secera de pe umăr și harșt, tăia dintr-o mișcare toate vârfurile. Un timp mi-am făcut de lucru pe lângă ei, am carat frunze la boi, am zgârmat cu bățul în mușuroaiele de furnici și le-am scos ouăle afară, furnicile m-am înțepat și m-a durut, am plans.
Pe urmă n-a mai fost așa ușor, mă dureau picioarele, mi s-a făcut sete de-a trebuit tataie să se ducă la car să aducă troaca cu apă, apoi s-o ducă înapoi și iar s-o aducă, setea copiilor nu trece așa cu una cu două.
-Du-o la Adelina, Lisandre, s-a plictisit şi de-acum nu mai facem nimic dacă o ţinem după noi, a zis mamaie și eu abia așteptam s-o aud că-mi zice să plec.
M-am prins de mâna lui tataie și-am plecat printre vii.
Verii mei sunt doar un pic mai mari ca mine și nu-s așa înțepați ca Sanda, îmi seamănă, umblă desculți, sunt murdari pe la gură și aleargă cât e ziua de lungă după un cerc gol.
-Adelină, a apucat să zică tataie, dar mătușa nu l-a mai lăsat, că i-a luat repede vorba din gură.
-Lasă tată, stai liniştit. Am eu grijă de ea, ți-o dau deseară întreagă acasă. Gabi, Costelee, luați-o și pe asta mica cu voi. Și-am plecat cu ei doi să alerg după curcani pe bătătură. Mi-a plăcut tare cu ei doi.
Gabi e doar cu un an mai mare ca mine. Costel e bărbatul în casă, de câte ori striga tanti Adelina, el sărea repede s-o ajute. Îi aducea crengi, coceni, făină, dădea la pui, punea apă la animale.
Mătușa făcea mămăligă şi fierbea oala de făsui în mijlocul bătăturii, pe pirostrii. Când a terminat de gătit, a chemat-o pe Gabi să pună masa. Gabi a alergat într-un suflet, a luat masa rezemată de perete și-a așezat-o direct acolo, lângă foc. Masa lor e scundă, făcută special în ţara piticilor, are trei picioare şi e rotundă. Lângă ea a pus scăunele la fel de mici, ca pentru noi.
Tanti Adelina a pus o strachină mare cu făsui în mijloc, a răsturnat mămăliga, a tăiat-o felii cu ața și ne-a dat la fiecare câte o lingură în mână. Eu nu am vrut să stau la masa, că mi-era rușine și mă gândeam că o să mă certe tanti, dar ei au zis că nu mănâncă fără mine. Nu era să-i las nemâncați, nu? Am pus mâna pe lingură și-am luat și eu din strachina de făsui. Bun a fost, așa bun cum n-am mâncat niciodată. Strachina s-a golit imediat și mătușa a mai umplut-o o data. Zâmbea și mă tot ăndemna să mănânc mai mult, să nu termine verii mei tot înainte să mă satur eu. Mi-a plăcut asta, că zâmbea.
Ne-am umflat burțile și-am trecut iar la joacă. Nici nu știu când a trecut timpul și-a strigat mamaie la poartă. Eram ca un pui de lele, plină de praf și toate cele, dar eram fericită, le-am și promis că mă întorc și a doua zi.
-Mamaie, am mâncat ciorbă cu lingura din strachina de lemn și am stat la masa cu trei picioare, aia rotunda. Noi de ce nu avem masă din aia mica și rotunda? Nu-mi face și mie tataie una? Și vreau și castron de lemn, ca al lor. Îmi faci tataie?
– Ei au, vai de capul lor, a clătina mamaie din cap. Doar atâta au.
– De ce mamaie?
– Dacă sunt săraci, muică, vai de ei, abia au ce pune pe masă. Mănâncă toţi dintr-un castron de lemn.
-Mamaie, dar ei nu sunt supăraţi că sunt săraci. Râd mult, nu ca noi.
Atât am vorbit pe drum, nimic mai mult.
Mamaie nu m-a certat, doar mi-a spus și așa am aflat și eu ce înseamnă să fii sărac. Nu mi s-a părut un lucru rău. Dacă ești fericit, ce contează că ești sărac? Mie îmi pune tanti în farfurie doar ciorbă cu carne și tocăniță, dar mănânc tot cu nodul în gât și mi-e teamă să nu dau un strop pe jos, să nu mă certe. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu băgată ca tanti și ca Sanda care mă ciupe de-mi dau lacrimile.
Da, dar acasă ne aştepta tanti cu o falcă în cer şi una în pământ. Nu am mai apucat să mai zicem nimic.
Acum eu sughit de plâns într-un colt și aștept să fiarbă apa să-mi facă baie, mamaie şi tataie îşi înghit amarul dincolo, în camera lor și tanti pune piciorul în prag.
– Nu v-o mai las, o s-o prostiţi de tot. Din seara asta doarme numai cu mine, voi nu sunteţi în stare să puneţi la punct un plod răsfăţat.
– Tataie, dar eu nu vreau să mă culc în casa mare, vreau să dorm aici, cu voi.
-Du-te cu tanti-ta, tăicuţule, nu mă mai amărâ şi tu, mergi acolo şi culcă-te cu domnii, lasă-ne pe noi în sărăcia noastră.
Mă doare inima și cred că o să mor de supărare. Eu vreau să fiu săracă ca ei, nu vreau cu domnii în casa mare.

de

Slăbiciunea -3


Şi s-a întors moartea într-o iarnă, pe la Crăciun, aşa. A trecut ca o boare neagră peste sat.

Tocmai ce tăiaseră oamenii porcii de ignat, cârnaţii atârnau cuminţi unul lângă altul pe culme, la uscat, şuncile se macerau în borcanele cu sare şi usturoi de belşug, sarmalele fierbeau la foc domol, cozonacii se coceau în cuptoare, colacii râdeau aurii în târne, aşteptând să fie împărţiţi, copii suflau pe geamuri făcând cercuri mari de abur pe care le curăţau apoi cu degetul, aşteptând să ningă ca să poată lustrui tălpicile săniilor pe coastă, satul se pregătea de sărbătoare. Era aşa o tihnă mare şi-o voie bună cu miros de fum alb de brad şi ţuică fiartă pe plită, amestecate cu mâini îngheţate, behăitul oilor din târlă, mugetul vacilor ce-aşteptau să fete cu ugerele fierbinţi pline de lapte, căciuliţe şi veste de lână, broboade trase peste ochii şi gurile bătrânelor ce-şi iţeau capetele pe după garduri când trecea pe drum câte o jună cu genunchii roşii la vedere. Până şi bătrâneţea Măriei adormise la căldurică, pe cuptorul încins.

Mărin îşi făcea de lucru prin târla oilor. Le curăţa ieslea, mai striga la câte o oaie, le căuta ugerele pe sub lâna lungă, să vadă când o să fete, se contra cu berbecul. Îi plăcea să-l ţină de coarne şi să-l simte cum se încordează şi-mpinge, în joacă, în palmele lui. Berbecului îi plăcea joaca şi  atunci când omul nu-l băga în seamă,  venea prin spate şi-i trăgea câte un cap în turul pantalonilor. Mărin râdea şi-l înjura în glumă, iar berbecul mai lovea o dată. Era o prietenie frumoasă între ei, încă de pe vremea în care mielul cu pete negre pe bot, abia fătat, era să îngheţe, iar Mărin l-a învelit în cojoc şi l-a luat în casă, să-l încălzească lângă plită. Mielul s-a încălzit şi i s-a făcut foame. Cum Mărin stătea pe marginea patului cu saltea de paie, s-a dus la el şi-a început să-i sugă din dimia pantalonilor şi lui Mărin i-a plăcut atât de mult încrederea asta a lui, că mielul a scăpat de cuţit.

Fluiera încet, în timp muncea de zor, nasul i se roşise de frig, mâinile bătătorite înţepeniseră, urechile-i îngheţaseră, dar se încălzea cu gândul nepoatele pe care le aştepta cu nerăbdare, trebuia să apară din clipă în clipă, să petreacă Crăciunul împreună. Abia aştepta să le vadă intrând pe poartă şi să-i sară în braţe. Se gândea şi la Stela, fata lui ciolănoasă, cu faţa aia tăiată în linii drepte, de seamănă mai mult cu un bărbat decât cu o femeie. Nu-i părea rău că a avut doar o fată, căea a făcut cât doi băieţi la un loc şi când a fost să se mărite l-a ascultat, a luat bărbatul pe care el i l-a ales şi i-a făcut  două nepoate după care era topit.

O singură grijă îi întuneca fruntea: Măria.  Abia aştepta să apară Stela, să discute cu ea. Avea de gând s-o pună  să-şi ia concediu la vară, să vină să aibă grijă de gospodărie,  ca ei să poată pleca la băi, la Techirghiol. Voia s-o ducă pe Măria  să vadă marea. Îşi pusese în gând să treacă pământul pe numele ginerelui şi el să păstreze doar o văcuţă, zece oi, un porc, calul şi grădina din vale, din marginea satului. Le ajungea cât au muncit, era timpul să se mai şi răsfeţe, că nu se ştia cât le-a mai rămas. să mai muncească şi copiii, că-s tineri şi-n putere.

Ceaţa se vărsa valuri-valuri peste bătătură, peste curcile zgribulite, peste om şi aşeza ace mari, albe de chiciură pe garduri, iesle, în lâna oilor, pe sprâncenele şi barba bărbatului. Un frig mare i-a trecut ca un fior pe spate şi-o durere ascuţită prin piept. S-a oprise, a privit speriat în jur şi-a încearcat să respire repede, să-şi acopere durerea aia ca o gheară înfiptă în piept. Prin minte i-a trecut o spaimă şi-un gând îngheţat ca ceaţa ce se lasa peste sat. „Ce mama mă-sii e asta?” Lângă el, oile rodeau liniştite capetele subţiri şi moi ale cocenilor golaşi. Răsuflarea lor caldă ieşea în abur pe nări şi umezea lemnul ieslei ce-ngheaţa aproape instantaneu. Berbecul îl privea cu atenţie. Undeva, în văzduh, ascunsă în ceaţă, croncănea, speriată, o cioară.

Cocoşat de durere, bărbatul s-a lăsat atunci uşor într-un genunchi, şi-a apăsat tare cu mâna locul dureros din piept. Inima i se zbatea să iasă afară, picioarele-i îngheţaseră şi-i înţepeniseră, aerul nu-i ajungea. A deschis larg gura, să-l soarbă cu sete, să-şi umple plămânii , dar ei refuzau să se mai mişte. Corpul i s-a înmuiat şi omul a căzut pe o parte, privind cu ochi fixi un petec lăptos de cer pe sub care  vedea umbra întunecată a morţii şi-i simţea răsuflarea îngheţată pe faţă. Întunecată, moartea a întins mâna şi l-a atins, furându-i sufletul. Bătrâneţea putea să-şi frece mâinile de acum, prietena ei, Moartea se ţinuse, încă o dată,  de cuvânt şi venise să-şi ia tainul. Lui Mărin i-a trecut prin faţa ochilor întreaga viaţă şi prin minte o întrebare fără răspuns: „Cui rămâne Măria mea?”

Va urma

de

Dimineaţa pe răcoare


  • Mamaie, merg şi eu cu matale la târg mâine.
  • Ba, muică! Cum să mergi că e departe, mânca-o-ar mama, că mă omoară mă-ta.
  • Hai, mamaie, că nu zice nimic. Cum să se supere pe matale? Şi nici nu o să ştie, eu nu-i spun.
  • Păi cum să nu ştie când mergem la târg la voi? Nu ne vede şi pe noi lumea, nu te cunosc oamenii? Se duce mamaie singură şi-ţi aduce alviţă. Stai cuminte cu tataie-tău.
  • Nu, nu şi nu. Merg şi eu, altfel nu mă mai culc cu matale. Și nici nu mai vorbesc cu matale, să știi.
    Obosită, bătrâna-şi trece palmele peste faţa mică şi moale, îşi trage basmaua pe ochi şi se întoarce către bunicul  ce mustăceşte în colţul lui. Omul se opreşte din cioplit şi-şi priveşte nepoata cu ochii strălucitori. Zâmbeşte pe sub mustaţă. E mândru de ea.
  • Mai zi şi tu, Lisandre, n-o vezi că mi se urcă-n cap?
  • Ce să-i zic? Ia-o şi pe ea, dacă vrea fata. Lasă că e mânz tânăr, nu simte drumul. Iei şi tu apă cu tine, ia şi nişte poame că i-o veni foame. Să-i iasă drumul pe urechi.
    Bunica oftează.
  • Hai că mă ajutaşi pân’ la genunchiul broaştei! Hai, fa, că te iau, dar să dea alimănitu’ să nu mă asculţi, că nu te mai aduc înapoi! Te las acolo, aşa să ştii!
    Atât i-a trebuit nepoatei, că a şi început să sară într-un picior şi să cânte.
  • Bine, sunt cuminte, sunt cuminte, sunt cuminte! Mă duc cu mamaie la târg, mâine mă duc cu mamaie la târg, uraaa!
    Speriate, raţele măcăne şi fug care-ncotro dând din aripi.
    În dimineaţa următoare, cât nu se luminase încă de ziuă, bătrâna se apleacă uşor şi mângâie părul copilei. Îi şopteşte încet, cu sfială, de parcă n-ar vrea totuşi s-o trezească.
  • Hai puturosule, mai mergi cu mine?
  • Mmmm… sigur!
  • Atunci scoal-te, că ne apucă n’amiaza pe drum. Hai, fuguţa să te speli şi să te îmbraci.
    Fetiţa deschide ochii cu greutate. Patul o ademeneşte cu aşternuturile moi, dar mirajul drumului o atrage mai tare. Se ridică, merge lângă fântână, face palmele căuş şi dă pe faţă cu apa rece pe care bunica i-o toarnă în pumni.Târnele cu răsaduri aşteaptă aşezate frumos, lângă scară, pregătite de cu seară. Cobiliţa se odihneşte peste eie şi bătrâna e deja îmbrăcată de plecare. Se apropie de icoană, se închină larg şi şopteşte în grabă o rugăciune. Fetiţa se strecoară tiptil afară, cu sandalele în mână.
  • Unde pleci împieliţato, aşa? Nu-ţi faci cruce?
    Surprinsă, copila tresare şi-şi face repede trei cruci, şoptind în barbă Tatăl nostru.
  • Mamaie, da’ de ce trebuie să ne facem cruce?
  • Să ne ferască Dumnezău de rele, muică. Să nu ne iasă urâtul în cale şi să ajungem cu bine la târg. Ai să mă uit, te-ai încălţat bine? Uff, iar ai luat sandalele pe dos! Când o să înveţi să te’ncalţi sîngurică? Uite, asta e stânga, merge în piciorul stâng şi asta e dreapta, se duce în dreptul. Aşa, vai de păcatele mele, că m-ai ostenit deja!
  • Mamaie, da care-i dreptul, care-i stângul?
  • Păi nu-ţi arătai,ce mai întrebi?
  • La matale de ce sunt pe dos?
  • Off, mă mănânci. Hai să mergem că ţ-oi spune altădată. Lisandre, ieşi să-mi ridici cobiliţa că-s gata de drum. Să dai apă la viţel.
    Îmbrăcat doar în cămaşă şi izmene, moşul iese din casă, pune mâna pe cocobiliţă şi i-o ridică bătrânei pe umăr.
  • Lasă-mă tu pe mine, că ştiu şi singur ce am de făcut. Tu să ai grijă de mânzul ăsta să n-o calce vreo maşină şi să nu te-mpiedici în gumarii ăia, că uite cum liorpăie.
  • Cum liorpăie, tataie?
  • Păi nu-i auzi cum fac când pune pasul? Zîci că’s nemâncaţi de-o lună.
  • Şi gumarii mănâncă?
  • … ‘tu-ţi paştele tău de copil. Hai, plecaţi odată că ajunse soare sus de când mă bateţi la cap. Ioană, să ai grijă de fată, auzi?
    Portiţa scârţâie şi se trânteşte în urma lor. Fetiţa mai priveşte o dată înapoi, cât să mai prindă cu coada ochiului cămaşa albă a bunicului rămas în poartă. Coşurile atârnă greu pe umărul firav al bunicii care oftează, se opinteşte şi schimbă cobiliţa de pe un umăr pe celălalt, învârtind-o uşor, prin spate, fără să o dea jos.
  • Te doare, mamaie?
  • Mă doare, muică.
  • Dă să mai duc şi eu.
  • Du-te pe tine tu, că târnele-s grele, le duc eu. Ai grijă pe unde calci, să nu-mi faci vreo boacănă să fiu nevoită să te car şi pe tine.
  • Biineee…
    Drumu-i lung şi pustiu. Dintr-o margine de zare soarele se ridică încet şi albeşte ziua. Prin casele de pe marginea drumului se simte vânzoleală, în curţi raţele măcăne, vrăbiuţele se ceartă, rândunelele săgeată cerul şi trec razant peste creştetele călătoarelor. Într-o salcie cântă o privighetoare. Alături, pe un stâlp de telegraf bate toaca o barză.
  • Mamaie,  uite barza.
  • O văd, muică, o văd.
  • N-o vezi, că nu te uiţi la ea. Uite-o!
  • Lasă că eu văd şi fără să mă uit la ea.
  • Ai mai mulţi ochi?
  • Da, am unu’n creştet.
  • Şi vezi cu el?
  • Văd, vezi bine că văd.
  • Da cum vezi, că ai cârpă pe cap.
  • Iote-aşa! Multe mai vrei tu să ştii. Văd şi copii boţani ca tine care iau bătaie de la Dumnezău.
  • Da eu nu-s boţană, mamaie.
  • Ei, muică… tu eşti mama lor. Hai, vino-aproape că se aude cursa şi dă peste tine. Mergi colea, pe lângă mine, cuminţică, cum te-am învăţat.
    Picioarele li s-au îngreunat de drum, soarele arde în ceafă şi setea le usucă gura. Lângă o portiţă un cârd de gâşte şi-au scos bobocii la plimbare.
  • Mamaie, uite boboci.
  • Văd, mamaiţă. Ai grijă să nu te ciupească gâscanul. Nu te da aproape de el, vino lângă mine. Ia spune-mi ţi-e foame?
  • Nu mi-e foame.
  • De parc-ai spune vreodată. Da sete-ţi este?
  • Da, mi-e sete.
  • Hai că vine o fântână acu’ şi oprim să bei apă.
    Fântâna are margine înaltă de ciment şi ciutură în capăt de cumpănă. Bătrâna apucă ciutura şi o coboară adânc, în fântână, apoi trage prăjina afară şi cumpăna se înclină invers. Apa e rece ca gheaţa. Fetiţa bea cu înghiţituri mari.
  • Ho, omul lui Dumnezău, că nu dau turcii. Bea puţinică, să nu ţi se facă rău. Stai să beau şi eu şi mai bei dupe aia. Ai cu muica, că e soarele sus şi mergem degeaba la târg, pleacă toată lumea până ajungem noi.
  • Mai e mult, mamaie?
  • Mai e, muică. Suntem abia-n Ostroveni. Te dor picioarele?
  • Nu mă dor. Hai să mergem, că eu sunt voinică.
  • Aşa te vreau.
    După câteva zeci de metri, copila se opreşte din nou.
  • Mi-e cald, mamaie.
  • Dă flanelul jos şi rămâi în rochiţă. E mai bine acu’?
    -Da, e bine. Hai mai repede, să mai prindem lume-n târg.
  • Păi hai. Mergi cuminte pe lângă mine şi nu mai vorbi, să avem spor.
  • Dacă taci ai mai mult spor?
  • Da, normal.
    Merg un timp în tăcere. Bunica îşi trage basmaua  pe ochi. Calcă cu grijă pământul, de parcă i-ar cere iertare. Copila aleargă pe marginea drumului când înainte, când înapoi, vânează fluturi şi adună mănunchi flori de ochiul boului. Se vede strălucind acoperişul de la baza de cereale. Creşte cu fiecare secundă şi paşii încep să li se intersecteze cu ai altor oameni grăbiţi, plecaţi cu treburi la târg.
  • Bună dimineaţa, daică Ioană!
  • Bună dimineaţa, muică!
  • Ce faci, plecaşi cu mânzul după matale?
  • Păi, mai avui scăpare cu ea, muică? Trebui s-o iau cu mine! Să vezi când o afla mă-sa, parcă mi-e şi frică să dau ochii cu ea.
  • Lasă daică, ce-o să-ţi facă? Aşa-s copiii, au putere. stai liniştită. Ăştia-s mai în putere ca noi, că-s nemunciţi. Ai, că de când te-aşteaptă ale Mască, de trei ori dădu ocol târgului, cică i-ai promis nu-ş ce răsad de ardei.
  • Acu’ ajung şi-aşez şi eu marfa. Ce să fac, dacă avusăi coadă după mine, nu putui ajunge denoapte.
  • Lasă că nu-i târziu nici acu dacă e cu voie bună.
    Târgu-i plin de lume pestriţă. Unii caută, alţii strigă, râd, fac glume, târguiesc, se tocmesc. Peste toţi soarele de iunie prinde putere  şi fumul micilor se aşterne înecăcios peste toată omenirea strânsă laolaltă. Bătrâna găseşte un loc şi-şi întinde răsadurile spre vânzare. Oamenii se adună în jurul ei şi o perioadă, nu se aud decât cererile lor. Copila stă deoparte, aşezată pe ciuci, cu genunchii îmbrăţişaţi. Ochii, sticloşi de oboseală, se închid.
  • Ce faci, mamă, aci? Ia iute, e şi mândra asta cu mata?
    Vocea mamei răsună supărară şi-n jurul lor se face linişte. Bătrâna-şi şopteşte în barbă: „Hait’ că ne-a prins. Să vezi acum scandal.” Îşi drege glasul şi răspunde.
  • E şi ea cu mine, aha. Nu mai avui scăpare de ea. De ieri mă tot bate la cap s-o iau, s-o iau şi alta nu. Şi-o luai, ce să fac? Şi ta-tu zîse că e mare, poate să ducă. Uite-ne, ajunsărăm cu bine.
    Nervoasă, tânăra gesticulează şi o săgeată cu privirea pe bunică.
  • Fa mamă, eşti bătrână şi nu te duce capul deloc. Nu puteai s-o laşi acasă, nu te gândişi ce faci dacă i se face rău?
  • Da uite că nu i se făcu niciun rău. Venirăm şi noi ca toată lumea.
  • Pe jos. Da’ ce, lumea merge pe jos 7 km sau ia cursa? De ce nu mi-ai spus, că-ţi dădeam eu bani de cursă. Cum să aduci copilul pe jos atâta drum? Şi tu nu puteai să nu alergi ca o capră pe drumuri la ora asta? Hai, acasă cu tine.
    Femeia se apleacă şi-o smuceşte de mână pe cea mică, fetiţa se dezechilibrează, cade în genunchi şi-ncepe să ţipe. Enervată, mama o ridică în picioare şi-i trage repede două palme la fund. Din genunchiul drept curge un firicel de sânge. Oamenii se trag un pas înapoi, dar stau pe margine, ca la urs. Nimeni nu intervine. Copila se uită la genunchiul zgâriat şi-ncepe să urle mai tare. Mama n-o ascultă şi-şi face drum prin mulţime în timp ce-o ţine strând  de mâna subţite cât o surcică. Printre lacrimi şi muci fata scânceşte.
  • Nu vreau să merg cu tine, nu vreau.