Cînd făceam cîte o boacănă, mama zicea că suntem boțani. Așa am crescut, boțani, că făceam numai boțănii de-ale nefăcute, de-o scoteam din minți pînă ne dădea dracu și azi și mîine. Mai mult eu, că frate-meu era mult mai cuminte pe vremea aia, trebuie să recunosc. El știa să se joace singur și era atîta viață în lumea jocului lui, încît nu mă puteam abține să nu-i stric jocul de multe ori.
Atunci eram cea mai boțană iar frate-meu mă dădea dracu și el, înainte de-a mă pîrî mamei.
Eu nu știam să mă joc singură, mă plictiseam repede, trebuia să fac ceva în plus, să cercetez, să descopăr, aveam o curiozitate bolnavă care mă împingea totdeauna în situații de neieșit care-o făceau pe mama să urle și să mă amenințe. Greu i-a fost să se obișnuiască și să mă lase în plata mea, că oricum nu ajugea la niciun rezultat cu mine. Atunci pînă și eu m-am mai cumințit, căutam să fac doar lucruri bune, să devin copil model cum erau colegele mele care-și ajutau părinții, nu-i necăjeau, ca mine.
Dacă ar fi deschis ochii ceva mai bine și-ar fi dat seama că avea remediul mult mai aproape decît credea. Cînd aveam o carte și-un castron de fructe (coapte, crude, nu conta), nici nu mișcam, atunci aveam deja povestea în care să mă pierd. Numai că mama nu vedea utilitatea cărților dacă nu sunt manuale din care să înveți practic ceva.
Am crescut și-am plecat, iar mama a rămas cu dorul, i-au lipsit boțăniile noastre și ne-a plîns. Liniștea era prea mare în casă. Se mai alina descoperind că alți copii de pe uliță erau de zeci de ori mai boțani ca noi.
A venit ziua neagră în care am mers prima dată cu fostul să-i cunoască pe ai mei. Ăsta, plin de importanța lui, scorțos pînă la limită, cu bățul înfipt adînc în partea dorsală.
Ai mei, oameni simpli, obișnuiți să spună în față ce e de spus, nu prea învățaseră ”diplomația” care-l familia Stăncioiu era lege. Acolo nimeni nu spunea niciodată ce crede, ci doar ce trebuie să păstreze aparențele.
Într-o discuție liberă și destul de deschisă la masă, mama, nici una nici două, îi zice scorțosului că dacă e boțan îl bate de-i sună apa-n cap.
Nu cred că vă dați seama cum a sunat asta dacă nu vă spun că mama abia depășește 1,5 m cînd se ridică pe vîrfuri și în afară de bătaia cruntă pe care mi-a dat-o mie în primii ani de școală pentru că nu scriam frumos ca ea, nu ne-a bătut cu adevărat, indiferent ce-am făcut. Ea ne bătea cu vorba, nu cu parul.
Ăsta auzea cuvîntul pentru prima dată și i s-a părut că mama mea l-a înjurat de mă-sa lui. A fost tragedie. Nuu, n-a zis nimic atunci, a rînjit mînzește și-a schimbat fețe-fețe, că noi toți ne prăpădeam de rîs. Abia cînd a rămas cu mine s-a declanșat jihadul. Cum a îndrăznit mama mea să-l jignească în halul ăla, să-i zică LUI, zeului, că ar putea să fie boțan. Degeaba i-am explicat ce înseamnă cuvîntul, o urăște pe biata mama și-n ziua de azi, doar pentru un cuvînt.
Ieri am auzit din nou cuvîntul și-am ieșit repede la fereastră să văd cine-l rostește. Mi s-a părut că visez și că m-am întors cumva acasă, între ai mei. O tînără de vreo douăzecișiceva de ani, cu o puștioaică de vreo trei ani pe bicicletă, îi povestea cuiva cît de boțană-i aia mică. Îmi venea să cobor s-o pup. M-am simțit din nou copil la mama și mi-au dat lacrimile. Ce înseamnă să faci boțănii la timpul lor… le duci dorul toată viața.

Trăseseră o masă de patru persoane pe alee, în fața casei. Pe latura dinspre scară, așezat pe un țol aruncat direct pe cimentul tocit, Lache făcea calcule cu un creion chimic pe un caiet A4 cu 48 de file. În fața lui, pe un scaun de lemn fără spătar, Aurel își pigulea pălăria ponosită de fire de păr invizibile. Între ei, pe mușamaua decolorată, o sticlă de vin pe jumătate plină și două pahare pe jumătate goale, așteptau cuminți să fie golite.
„ Băi nea Lache, să fiu al dracu’ dacă mai iau vreodată ceva de la mata! Cum, mă, muncesc de o vară întreagă în bătătura asta şi tot mai am de plată?”, a izbucnit cu năduf țiganul și ochii negri i-au scăpărat.
„ Mă, Aurele, tată, hai să mai facem socoteala o dată. Eu nu te înşel pe tine tată, că nu am nevoie de banii tăi! Ţi-am dat un miel la Paşti?”
„ Mi-ai dat, dar ăla a fost mîţ, nu miel! Abia a ajuns să pun pe masă la copii, zic zău!”
„Aurele, nu te face porc! De ce nu ai zis atunci că nu-ţi place? Îl mîncam eu mă, cu copiii mei, nu ţi-l mai dădeam ţie! Al dracu’ tu cu pielea de pe tine, atunci când nu aveai de niciunele plângeai la poarta mea, acum faci pe nebunul. L-ai luat sau nu l-ai luat?”
„L-am luat, bre, asta e acum. Capul meu ăl prost! L-am luat, na!”
„Bun, un miel, 1 milion două sute, mai adăugăm şi o sticla de vin pe care ţi-am dat-o în februarie, 5 zile de muncă. E aşa, sau nu-i aşa?”
„E, fir-aş al dracu’, e!”
„Ai venit în ziua de paşti şi mi-ai cerut o damigeană de vin? Eu ţi-am dat pe deasupra şi o sticlă de ţuică. Este?”
„ Oleo, nea Lache, să fiu nebun dacă nu a fost o poşircă vinul ăla al mata! Ai pus apă în el, nu-i aşa? Zi zău!”
Odat-a trîntit Lache creionul de masă de-a sărit cît colo, peste capul țiganului care s-a cabrat ca un cal pregătit să primească lovitura.
„ Mă porcule, dacă mai zici odată asta te dau afară pe poartă! Nu-ţi e ruşine, mă? Ţi-am dat vin din cel mai bun, din care beau eu şi tu te porceşti cu mine acum? Vin de ăsta îţi scot de o săptămână la masă. Am băut mă şi eu cu tine? Am băut! Crezi că mai beam eu dacă nu era bun? Al dracu ţigan, ia uite ce-mi face acum! Mă faci hoţ în bătătura mea, ai, mă faci hoţ!”, s-a ambalat Lache și mușchii maxilarului puternic i-au jucat cînd a scrîșnit din dinți.
„Nu o lua bă nea Lache, aşa. Nu te-am făcut io hoţ pe mata. Spuneam doar… zi acolo mai departe.”, , a răspuns Aurel înfrînt, în timp ce-și frămînta pîsla pălăriei în palmele bătătorite.
„Bun. O damigeană de vin şi o sticlă de ţuică, o săptămînă de muncă.”
„Ai bre, da di şe pui şi sticla de ţuică? Că nu ţi-am cerut-o eu, mi-ai dat-o mata! Nu ţi-am zis să-mi dai doar vinu’?”
„ Da de băut ai băut-o, fi-re-ai al dracu’! Credeai că-ţi dau ţie o sticlă de ţuică aşa, că nu mai pot de dragul tău, ai?!”
„Bine, bre, zi mai departe! Nebun să fiu dacă mi-oi mai băga în cîrd cu mata, ia aminte. Să fiu al dracu, la mata totdeauna se adună mai mult decît am luat.”
„Aurele, tu ai venit, tată, la poarta mea. Te-am rugat eu să vii să ceri? Te-am luat cu forţa, mă?!”
„Nu m-ai luat cu forţa, da’ nu ai zîs mata să vin că-mi dai? De ce nu ai de ce nu ai zîs atunci cu cît îmi dai, ştiam dracu şi eu în ce mă bag? Aaaii? Atunci erai bun, ne-nţelegem noi, Aurele, tată, că oameni suntem, te mai iau şi eu două trei zile la muncă la vară! Ai zîs bre aşa? O zî două s-au făcut o lună?”
„Păi ce să-ţi fac taică dacă tu ai tot venit să ceri. Nu tu ai venit să-mi ceri bani să duci copilul la Severin la spital? Ţi-am dat mă? Zi tu, ţi-am dat? Aşa-i mă că nu-ţi dădea nimeni? Eu ţi-am zis: vino Aurele tată să-ţi dau, să faci copilul bine! Şi acu’ faci pe-al dracu’ cu mine, re-ai al dracu’ de ţîgan borît!”
Tiganul a trîntit pălăria de pămînt și-a sărit în picioare ca un arc.
„Bă, nea Lache, dacă te iei şî de banii ăia, bă… fi-re-al dracu’ Doamne, că m-ai făcut sărac şi amărît pe lume! Nu-mi dădea bă nima, nima nu-mi dădea! Vă e frică la toţi că nu vă mai dă ţîganul banii înapoi. Ce să fac mă, dacă am avut şî eu copilul bolnav, ai?”
Calm, c-o sclipire rece în colțul ochilor, Lache l-a privit în față.
„Tată, eu ţ-am dat, tu trebuie să munceşti pentru banii ăia. Stai dracu jos să vorbim ca oamenii și lasă nervii că nu veniși la mine să te dai în spectacol. Dacă vrei să te dai în spectacol, du-te la tine în țigănie.”
Aurel și-a cules pălăria din praf, a lovit-o de pulpă de două ori, a șters-o cu mîneca și-a pus-o cuminte alături de paharul cu vin. Lache și-a adunat creionul chimic și s-a reașezat pe țolul de pe scară.
”Hai, mai departe, să terminăm azi că mai am și altă treabă. Ţi-am dat un milion jumate, aşa-i? Trei zile de muncă! Pe urmă ţi-am mai dat Aurele o damigeană de vin de Ispas?”
„Mi-ai dat…”
„Încă trei zile de muncă. Cu 10 pachete de ţigări, de cîte ori ai venit la poartă să ceri. Îţi aduci aminte? Ai că au fost mai multe, dă-te dracu’, da’ treacă de la mine! Încă două zile de muncă. Cîte s-au făcut Aurele, tată? 5 cu 7 cu 3 şi cu 2, fac tată 17 zile de muncă? Zi, fac?”
„Fac, fi-r-aş al dracu!”
„Şi cît mi-ai muncit tu mie Aurele, tată? Te-am luat în primăvară la prăşit trei zile. Ai venit cu Leana, dar în două zile s-a pus ploaia şi am plecat mai devreme acasă? Alea fac o zi pe amîndoi, deci se scad 3 zile.”
„Da’ di şe, rumâne, doar 3? Di şe doar trei, ai? Eu vin cu muierea trei zile în bătătură la matale şi îmi scazi doar trei zâle? Ce socoteală e asta, bre?”
„Bă, da mai du-te dracu de ţîgan! Auzi la el, comentează. Din trei zile aţi muncit mă doar două bune? Ce-ai vrea să-ţi scad şi cînd ai stat acasă? Ţi-am dat mă de fiecare dată şi pachetul de ţigări şi sticluţa cu ţuică acasă în fiecare seară? Bă, tu mă iei pe mine de prost?”
„Nea Lache, dacă mă duceam la altul la muncă, îmi dădea banii pe o zî întreagă bă, ce, eu am zîs să se pună ploaia, ai? Am comandat eu ploaie? Crezi că nu au venit oameni la mine la poartă să mă duc să-i ajut? Dar eu am zîs să vin la matale, că’s dator, fi-r-aş al dracu’!”
„Aurele, asta este. Pe mine nu mă prosteşti, să ştii. Acum venişi mă două zile? Nu mai zic de cum muncişi că trebui să trag de tine ca de iapa moartă, îţi pun două zile, dă-te dracu. Deci, 3 dinainte cu 2 acu’, fac Aurele 5 zile? Mai ai 12 zile de muncă tată!”
„Să fiu al dracu’ rumâne, m-ai făcut şî de data asta! Vin bre, vin să ţi le fac, dar altă dată nu mă mai prinzi matale! Mă jur pe copiii mei, cu capul meu îl prost, de ţ-oi mai călca pragul. Zîc zău, ascultă-ncoa. Să mă anunţi când ai nevoie, îmi iau muierea şî vin. Mă laşi muritor de foame nea Lache, da’ vede Dumnezeu, mînca-i-aş tălpile lui. Mă duceam şi eu şi mai făceam un ban, să-mi îmbrac copiii că vine iarna şî-s desculţi şi goi. Îţi bătuşi joc de mine, rumâne.”
„Cine, bă, eu îm bătui joc de tine? Rie, du-te fă şi vezi prin boarfele alea în casă, cată de dă-i şi amărîtului ăstuia să-şi îmbrace copiii. De ce nu spuseşi aşa, Aurele, tată, nu-ţi dau eu haine? Nu am de la copiii ăştia teancuri întregi, ce crezi că fac cu ele? Le mănîncă şobolanii degeaba în casă! Îţi dau eu tată. Hai Rie, auzi?”
Baba a alergat și-a apărut într-un final cu un braț plin de haine vechi. Pantaloni ponosiţi, bluze pătate, ghete scofîlcite de atîta nepurtat.
„Ia tată, îmbracă-ţi copiii. Pentru asta îmi mai faci două zile de muncă şi gata. Ce, te lăsam eu aşa pe tine? Mai dăi Rie şi o sticluţă de ţuică din beci! Pune-i şi o bucată de brînză pentru copii. Ia dracu’ țîgane să ai ce pune pe masă la copii şi nu mai fă pe nebunul cu mine! Dacă nu-ţi dau eu, cine-ţi mai dă, mă?”
Ţiganul și-a luat bocceluţa cu haine, plăsuţa în care pusese baba o bucăţică de brînză şi o sticlă de jumate de ţuică şi-a ieșit nedumerit pe poartă. „Să fiu al dracu’ dacă nu m-a-nşelat iar rumânu’ ăsta!”