Rana


Mă doare această rană
ca o rădăcină bolnavă,
ca o declarație de război
primăvara cînd înfloresc caiși
și ies albinele la soare,
ca o groapă comună
în care-s aruncate grămadă
cadavrele victimelor colaterale
pe care nu le plîng
decît salcîmii cu floare
și rîndunelele cu zbor,
ca un iad în care-mi sunt aruncate
toate zilele-n foc.20180426_160750

tăceri


Aţi observat ce repede se obişnuiesc oamenii unii fără ceilalţi? La început, despărţirea, chiar şi de scurtă durată, pare un veac, abia aştepţi să te întorci, să fii cu omul drag, să-i vorbeşti. Nici nu contează ce vă spuneţi, importat e că sunteţi cumva împreună.
Primele pauze mari dor, fizic dor, apoi trece o zi, trec două, te iei cu altele şi îţi aduci aminte tot mai rar de bucuria lăsată în urmă, altceva îţi captează atenţia, altcineva îţi provoacă bătaia de inimă. Poate că e mai bine, poate că, de n-am fi aşa, n-am suporta despărţirile şi unele sunt chiar definitive. Durerea ne-ar frînge.
Aşa, uşor-uşor, nici nu mai e durere, e doar o trecere lină peste o apă învolburată, odată ajuns pe celălalt mal nici nu-ţi mai pasă de clocotul de sub pod. Regula e valabilă şi cînd îţi pleacă copiii la casa lor, şi în despărţirile iubiţilor, şi în bolile lungi, incurabile. Cumva te aştepţi să se întîmple şi pe măsură ce trece timpul, parcă nici nu te mai surprinde tăcerea ce se aşterne în urmă, te obișnuiești cu ea ca un copac fără frunze în bătaia vîntului.

gînduri cu aripi


Am trăit totdeauna pe repede înainte. Am visat, mi-am făcut planuri, m-am luptat, am muncit să le împlinesc. Totdeauna mi-am aruncat gîndul departe, în viitor și m-am ancorat bine de el, să nu-l pierd, să nu mă rătăcesc. Am adunat firul apoi, încet, zi cu zi, să îmi ating țelul, să rezolv problemele, să îmi rup din cînd în cînd și bucata mea de bucurie. Da, am reușit-o și pe asta, pe fugă, din goana zilelor furam din cînd în cînd cîteva ore de tihnă, de iubire, de bucurie. Îmi umpleam sufletul și plecam din nou la luptă. Lupta cu viața de femeie singură nevoită să răzbată într-o lume de oameni inerți, cu rost. Nu mi-am făcut decît rar prieteni. Cei căsătoriți mă ocoleau, pe cei singuri îi ocoleam eu, nu aveam nici timpul, nici preocupările, nici resursele lor. Eu aveam de luptat cu prejudecățile tuturor, cu nevoi, facturi, trebuințe.
Acum aș da anii înapoi, să-mi las timp să învăț să trăiesc clipa, să pun un pas înaintea celuilalt și să mă bucur de pămîntul pe care calc. Cred că nici el nu a apucat să mă cunoască prea bine, am mers totdeauna pe vîrfuri, am ridicat repede talpa și-am azvîrlit-o înainte, să nu-i strivesc tihna sub pasul plin. Cînd va veni timpul să mă primească o să mă așeze în rînd cu păsările cerului, poate văzduhul mă va recunoaște mai bine, în el mi-am legănat visele.

Puță


Mă uit la el cum doarme întins cît e de lung pe marginea patului. Sforăie, e dus în lumea viselor și nimic nu-i tulbură somnul.
Motanul ăsta e exemplu de supraviețuire. A ajuns la noi din întîmplare. Întîmplarea care se numește Alina și-a moștenit inima de catifea a maică-sii. Era cît să-l ții într-o singură palmă, un ghem de blăniță albă cu ochi albaștri. Nu avea mai mult de 200 de grame, din care cel puțin 30 erau purici. Îl scosese o vecină să-i dea drumul în grădina blocului. Să se descurce. Fusese luat de cadou, dar sărbătoritului i se refuzase darul așa că nimeni nu mai avea nevoie de el dacă nu i se putea pune fundă roșie la gît să fie oferit trofeu unui puști inconștient care să-l chinuie. Alina mea n-a avut inima să-l lase, a venit cuel acasă.
”Uite, mami, ce ochișori are! Vezi cît e de frumos? Uite-uite ce codiță!” Avea, e adevărat, o codiță cît un fir de ață maronie și doi ochișori rotunzi desprinși din cer. Mami avea două joburi și puțin timp, pe deasupra mai avea o mîță crescută cu seringa, culeasă tot de fiică-sa de pe străzi dar s-a uitat în ochișorii lui și l-a oprit. După băile ritualice de despurecire a urlat continuu 4 zile și 4 nopți ca-ntr-o poveste cu motanul desculț urlător. Cînd n-am mai rezistat i-am spus că-mi pare rău, dar eu nu mai suport și dacă mai urlă ne despărțim. Și-a tăcut. Timp de aproape 8 ani.
La 7 luni a făcut pui cu pisica pe care o aveam deja în casă. Nici ea nu avea un an, dar a fost grăbită la măritiș și și-a plimbat cu folos coada pe la nasul lui. Niciunul n-am crezut că e în stare de așa o performanță de la o vîrstă atît de fragedă. Ne-am înșelat, a fost în stare să odrăslească 4 lighioane mici și chele. Una a murit la naștere și-au rămas 3. Pe care le-a crescut cu toată uimirea și dragostea unui părinte. Era februarie, casa în care locuiam cu chirie era umedă și rece, pe jos aveam linoleum și ciment. Îi pusesem într-o cutie de carton și cutia o culcasem lîngă mine pe canapea. Acolo se încolăcea muma lor, torcea și le dădea să sugă. El se așeza în fund lîngă cutie și privea fascinat la viermuiala lor. Din cînd în cînd mai ridica ochii ăia perfect rotunzi la mine. ” Vezi ce perfecți sunt? Sunt ai mei!”, îmi spunea, apoi îi mîngîia cu lăbuța. I-a învățat să se spele, să se joace, i-a pus la punct cît au fost obraznici iar ei au crescut încrezători și au plecat fiecare pe la casele lor.
Apoi s-a întîmplat și-a căzut de la etaj. Avea obiceiul să sară pe pervazul de la geamul de la baie și să privească de acolo la porumbei. În ziua aia a fost furtună, s-a făcut curent, geamul s-a trîntit peste el și l-a împins jos. Direct pe ciment s-a dus. Și-a rupt un dinte, s-a lovit urît la cap și i s-a desprins retina la amîndoi ochișorii. L-am cules de pe alee aproape mort. Am chemat ambulanța animalelor, medicul nu mi-a dat prea mari speranțe, dar l-a tratat și a venit încă două zile să-i facă injecții și să-l consulte. Prima dată cînd și-a revenit, așa amețit cum era, mi-a tors. Să-mi spună că va fi bine, să nu mai plîng. L-am păzit o săptămînă. A rămas cu un tremur al ochilor cînd se sperie. Tensiunea intracraniană îi este oscilantă.
Apoi i s-a făcut de dus după mîndre prin vecini. L-a învățat Suri să se strecoare printre gratiile de la bucătărie și să iasă în libertate. Libertatea lui se termina invariabil sub un calorifel pe casa scării, sau încremenit la ușa cine știe cărui vecin. Tremura și nu îndrăznea să miște. Îl luam în casă, îi făceam baie să scot din blană mirosul de urină, că făcea tot timpul pe el și peste două zile evada iar.
Cea mai importantă aventură de genul ăsta a avut-o totuși mai tîrziu, după ce ne-am mutat în altă casă. Locuiam la etajul 1 și pe lîngă balconul nostru urca pînă la etajul 4 o viță de vie cu o tulpină uriașă crescută de așa manieră că putea fi escaladată foarte ușor de toate pisicile cartierului. A folosit-o și el să coboare în grădină și să înceapă aventura vieții lui. A ajuns de data asta tocmai pînă la blocul de peste stradă. A încremenit acolo în scara oamenilor, o vecină iubitoare de animale l-a găsit și l-a luat în casa ei. The end.
După 3 zile am știut că nu se mai întoarce. Mă rugam doar să nu-l fi sfîșiat cîinii din haitele cartierului. L-am căutat disperată prin toate tufișurile, fiu-meu la fel. Într-un final tot el l-a găsit și l-a adus acasă. Își făcuse obicei să întrebe pe toată lumea de motanul năzdrăvan. S-a dus într-o zi după pîine și s-a întors cu craiul. Îl recunoscuse femeia.
Apoi s-a hîrjonit cu Suri pe geamul de la dormitor, a alunecat și a căzut ca un bolovan în grădină. Și-a rupt toate falangele unei lăbuțe. Acum are tije metalice pe fiecare din ele, a fost nevoie de operație ca să mai poată merge normal. Atunci am stat cu inima cît un purice că operația era cu risc major din cauza sechelelor rămase de la prima cădere. A scăpat.
Cînd a început să-și marcheze teritoriul în bibliotecă pe cărți, l-am dus la castrat cu orice preț. Îl mai dusesem și înainte, dar doctorița lui ne refuza sistematic… din cauza problemelor rămase de la prima cădere. Îi era teamă că nu o să se mai trezească din operație. A trebuit să mergem la alt medic să-l castreze. Și-a revenit.
Ultima dată era să moară pe bune. Are probleme cu vezica, adună nisip. Acum știm, atunci habar nu aveam pînă nu s-a umflat ca un balon că nu mai putea să urineze deloc. Suferea cumplit. Atunci a început să vorbească. se punea în fața mea și mă privea fix în ochi cu ochii lui ca două farfurii albastre iar mieunatul de durere mă rupea în două. O seară cu perfuzii la Facultatea de Medicină Veterinară și o săptămînă de antibiotic la cabinetul de peste stradă l-au scăpat.
Mergeam cu el la tratament și la schimbat de sondă iar asistentele erau înnebunite cînd îl vedeau așa mare, flocos, frumos și cuminte. Îl puneam pe masa de consultație și nu mișca, doar mă privea speriat, apoi se tîra ușurel pînă în brațele mele, asta după ce acasă mă alerga cîte o jumătate de oră pînă să reușesc să-l prind. Într-o zi întîrziasem și la serviciu, mă grăbeam ca naiba, iar el mă tot învîrtea în jurul canapelei din sufragerie. Am dat să întind piciorul să sar peste canapea și cum îmi luasem și eu o fustă sexi , cînd am păcut pasul a crăpat cusătura pe fund de sus pînă jos, la tiv. M-a lăsat practic în curul gol. Am zis că-l strîng de gît.
La cabinet tremura. Doamnele încercau să-l liniștească ”Robi, frumosule, ce faci tu, măi băiatule?” iar eu mă gîndeam că nu o să răspundă niciodată la numele din buletin, că el știe doar de Puță. Mă întrebam ce-ar zice ele dacă le-aș spune că ar trebui să-l strige ”Puță, frumosule, ce faci tu…”.
Cînd plecam de acolo era cu totul altceva, își permitea să studieze peisajul, să se uite după vrăbiuțe, știa că merge acasă unde e în siguranță.
Acum doarme ca un porc. Și sforăie. Nici sub coadă nu-l doare că eu iar fac noapte albă și mîine-s zombie că stau să vă povestesc vouă despre el.
Hai, noapte bună!
34369703_1529478170512147_3210781589004877824_o

Va ploua


Va ploua odată cu sînge și toți copacii
vor lăcrima de durerea ce n-a mai încăput în nori,
nici în stele,
nici în rugăciuni aprinse rostite de mame
la căpătîiul pruncilor bolnavi. 
Toate petalele vor mirosi a roșu cald-amărui
și fiarele înnebunite
vor mușca din ele ca din pulpe fragede
de căpriori,
soarele se va întuneca
și pămîntul va sorbi lacom
toată ploaia căzută cu 30 de litri
pe metru pătrat, cu 50 de litri
pe metru pătrat,
inima îi va învia
sub tălpile noastre năclăite,
sub palmele noastre murdare,
sub ochii noștri injectați.
Va ploua odată cu spume
și tot cerul se va muta pe pămînt,
atunci vom ști că truda n-a fost în zadar.

20180509_165338