Am citit că specialiștii au ajuns la concluzia că, dacă ai norocul să ajungi la 95 de ani, ai șanse să atingi liniștit suta iar dacă treci de 105, nu mai mori curînd. Cică speranța de viață crește după 95 de ani datorită nu știu cărui mecanism. Și mi-am adus aminte.
Soacră-mea s-a gîndit să mă lase să cunosc toată familia de la început, așa că, încă de la prima mare sărbătoare mi-a dat coșul în mînă și mi-a zis ”De-acu tu te duci cu împărțituri pe la neamuri.” Nu știu cum e la voi, dar la noi, la olteni, fiecare sărbătoare e importantă și morții familiei sunt cinstiți de fiecare dată cu colaci, friptură, prăjituri, ce-și permite fiecare mai bun. Toate bunătățile astea sunt puse pe masă, numite, tămîiate și împărțite pe rînd celor mai apropiați: vecinilor, fraților, verilor, neamuri mai apropiate.
Socrul meu se trăgea dintr-un neam de oameni frumoși tare, șapte frați, toți albi la piele cu ochi albaștri, chip luminos și părul negru. Din neamul lui mi-a căzut mie cu tronc o mătușă, tușa Lenuța. Era femeia asta o bucurie, veșnic zîmbitoare, veselă, plină de viață. De cum am văzut-o că a intrat prima dată pe poartă, am iubit-o. Dragoste la prima vedere. A venit spre mine cu fața ei luminată de zîmbet larg, cu brațele deschise, m-a pupat zgomotos pe ambii obraji și mi-a răspuns la salut înainte de-a putea eu să termin ”săru-mîna”. ”Sărut ochii, copila mea! Riie, nora asta a ta seamănă în neamul nostru, cu ochii mari și frumoși”, a adăugat și soacră-mea s-a strîmbat că ei nu-i plăceau ochii mei mari.
La ea mi-a fost drag să mă duc prima dată cu împărțituri, mai ales că stătea aproape, pe coastă, la trei case distanță. De pe aleea noastră puteam privi în curtea ei de pe culme.
M-a primit cu drag, ca de obicei și am povestit în grădiniță, printre flori de parcă ne cunoșteam de o viață. Cînd am intrat în casă am rămas un minut în loc. În camera micuță, scundă, pe unicul pat din încăpere era întinsă mama ei, un trup mic, ca de copil, uscat, doar pielea ridată pe oasele goale. Privea pierdută în tavan. Tușa Lenuța a strigat la ea.
– Fa, mamă, ți-adusei o fată frumoasă în vizită. E nora lui Lache, ia uite ce seamănă cu noi.
Bătrîna nu s-a mișcat, nici măcar n-a clipit. Eu m-am strîns în mine, un pic speriată, dar tușa m-a liniștit, bătrîna era cam surdă, reacționa greu. S-a aplecat și i-a mai strigat o dată în ureche. În sfîrșit, femeia a întors capul și m-a privit cu niște ochi apoși și tulburi. Mi-a făcut semn să mă așez lîngă ea și eu n-am putut refuza, deși îmi era un pic frică de femeia aceea ce semăna mai mult a cadavru decît a om. Mi-a luat mîna în mîna ei și m-a mîngîiat încet pe degete. Avea pielea caldă și moale, deși tăbăcită.
– Cine ești tu?
– E nora lui Lache, mamă, nu-ți spusei?
– Taci tu, vorbesc cu fata.
I-am spus cine sunt, de unde vin, ce fac, ce planuri am, cum sunt părinții mei, cum e afară, cît e de cald (era ziua de Paști), că au înflorit pomii, că în grădină miroase a zambile, că iarba e verde. Era însetată de informație, vedea cu ochii ei tulburi tot ceea ce-i povesteam și simțeam cum mîna mea trimite viață prin mîna ei în corpul uscat.
Tușa Lenuța își făcea de lucru pe lîngă plită. Pregătea mîncarea bătrînei.
– Mă chinui cu ea, copilă, e vai de capul meu. Nu mai mănîncă, mă gonește cînd mă apropii cu farfuria de ea, trebuie s-o mint ca pe copiii ăi mici. Pînă anul trecut a fost un pic mai bine, că se mai ridica și se mișca singură prin casă, pe bătătură, de astă-iarnă o întorc cu pătura în pat. I-a adus fie-mea tot felul de buline de întărire, degeaba. Nu vrea. Cică vrea să moară. Păi moare omul cînd vrea el, puiule? Nu moare, moare cînd îi vine rîndul. Dacă ei nu i-a venit rîndul…
Eu tăceam, bătrîna asculta cu atenție. A auzit tot deși de data asta tușa vorbise pe un tot scăzut, mai mult ca pentru sine.
– Taci tu, Leană. Pune-mi de mîncare, că azi vreau să mănînc cu fata asta.
Am stat și i-am dat de mîncare, lingură cu lingură. Mi-a povestit ea de data asta, printre îmbucături.
– Nu știi tu, mumă, cît îmi e mie de greu. Fata asta n-are răbdare deloc, mă smucește și mă repede că e tot timpul grăbită, are treabă. Stau toată ziua singură în casă și cînd vine are pretenția să mănînc repede în cinci minute, că ea n-are timp să stea după mine. Mi se pune un nod aici, în piept și nu pot să înghit. Nu mai mănînc. Ce, ea înțelege de ce? Mă rog să mor mai repede, în fiecare minut mă rog, toată noaptea o visez pe mămica și-o rog să vină să mă ia și pe mine, că toți au plecat, doar eu am rămas pe-aci, să pătimesc și ea nu vrea neam, îmi întoarce spatele și pleacă supărată. Nu știu de ce, fetiță, că m-am purtat bine cu ea și am îngrijit-o și i-am făcut pomenile toate cum am putut c-am fost văduvă de la 28 de ani, copilă. Toată ziua mă rog să mor și Dumnezeu nici nu mă aude. M-a uitat moartea, asta e. A uitat de mine și eu nu știu cum să deschid poarta s-o ademenesc aici.
– Mai taci, că numai prostii spui, a sărit tușa cu gura. Nu asculta la ea, pup ochii tăi, crezi că mai știe ce vorbește? Așa mă bate la cap toată ziua și-mi plînge că ea vrea să moară și nu mai moare. Dacă nu i-a venit rîndul… trebuie să chinuiesc eu.
A trăit bătrîna de-a sărit de suta de ani. Tot timpul ăsta tușa s-a aplecat încet spre pămînt, de parcă o căra în brațe pe mama ei uitată de moarte, peste tot. Și soarele din ochi i s-a întunecat și zîmbetul i-a devenit mai trist, mai absent cînd mă lua în brațe, mă pupa pe obraji și-mi spunea ”sărut ochii, copilă”.
Oare, cît de mare binecuvîntare poate fi speranța asta crescută de viață la oamenii pe care-i uită moartea?