Pe la 3 jumate, Puță se trezește și-mi toarce la ureche. Păi, cum să dorm cînd motanul are chef de giugulit? Îl ignor regește. Îmi pun perna-n cap și mă întorc cu spatele la ingrat. Dacă e gol de tot de iubire, mă ocolește și vine de-mi bagă mustățile-n nas. Mă pupă și toarce jalnic, ca un tractor cu carburatorul înfundat. Îl înjur, dar tot n-am inima să-l gonesc de tot. Îl mîngîi puțin și-l culc lîngă mine. Într-o jumătate de oră pleacă. Încerc să adorm iar, dar Baghera își înfige, supărată, gheruțele în piciorul cu care i-am dat în botic. Păi, așa ne-a fost vorba, să nu mai poată pisica să doarmă unde vrea? Mai înjur odată și-mi strîng picioarele. Acum aș mai dormi, dar sunt cam mare să mai dorm ghemuită în poziția bebelușului și unele încheieturi se cam revoltă. Să întind picioarele nu pot, că o deranjez pe Baghera, să mă mut pe partea cealaltă de pat nu pot, mă dau jos și mă duc pe wc. Acolo prind un sfert de ora de somn bunicel, pînă vine Suri să se încurce printre picioarele mele li să-mi spună povești. Și povestește asta, de pune pe vodă-n scaun . În scurt timp, pisicile mele, toate, fac de pază pe lîngă mine, cu ochii cîrpiți. Se uită la mine cu reproș. ”Păi, bine, femeie, tu ne trezești în crucea nopții să te păzim la baie, ești nebună?”, În momentul acela mă ridic și fug repede în pat. Mă întind cît sunt de lungă și-mi revendic partea mea. Închid ochii și adorm satisfăcută, pînă-și face telefonul damblaua.
în fiecare dimineață mă trezesc la 5. Nu c-aș vrea, ci că se pornește telefonul să-și facă backup la whatsapp și mă bipăie pînă-l înjur și pun mîna să dau cu el de perete. Atunci se oprește, mai clipește o dată și închide ochii, de parcă mi-ar arunca în scîrbă ”ce-ai femeie, ai înnebunit, nu vezi că dorm?” El doarme, dar eu ce vină am? Mă trezesc naiba și pun de cafea.
Hai, neața!

M-au fascinat totdeauna furnicile. Da, da, insectele acelea mici și tenace care muncesc fără pauză și cară uneori greutăți cu mult peste greutatea lor.

Cînd eram copil eram în stare să le urmăresc minute în șir truda, pînă cînd îmi amorțeau picioarele și abia reușeam să mă ridic. Atunci sîngele pleca prin vene parcă era plin de milioane de pișcături de furnici mici și-mi dădeau lacrimile de spaimă. Mă temeam să nu-mi fi intrat cu adevărat furnicile pe sub piele să mă care și pe mine bucată cu bucată în mușuroiul lor, așa cum cărau bucăți din puii de vrabie căzuți din cuib.

Le-am prins odată cînd cărau un cărăbuș albastru. Vai, cît de greu trebuie să fi fost! Era o armată de furnici care-l țineau bine cu lăbuțele din față și-l duceau pe sus, ca pe un trofeu. Cărăbușul era mort, dar atunci îmi părea că merge singur pe cîteva zeci de perechi de piciorușe subțiri ca niște ațe negre, ca un miriapod mutant. Le-am privit pînă l-au vîrît cu totul și-au dispărut pe ușa strîmtă a mușuroiului.

Am trăit o viață ca cea mai umilă furnică lucrătoare care cară zilnic greutăți mai mari ca ea. De cîte ori am căzut în genunchi și-am crezut că nu mai pot, viața mi-a demonstrat că acela-i doar începutul, există greutăți mai mari pe care va trebui să le car în spate în timpul ce va urma.

Doar cînd mi-a adus cîte o mică bucurie nu s-a gîndit ca data viitoare s-o aducă mai mare, dimpotrivă, a tot micșorat-o și pe cea adusă pînă a dispărut cu totul în scurt timp.

Cu timpul am început să mă tem de bucurii, greutățile ce-au intrat imediat după ele pe ușa deschisă au fost totdeauna din cele mai mari.

Într-o dimineaţă, cînd soarele

va aprinde valurile,

am să te prezint mării.

Îi voi spune simplu,

uite, frumoaso, el e

minunea din viaţa mea,

ochii lui

au culoarea adîncului tău

cînd eşti liniştită,

uneori, privirea lui

e ca oţelul ochilor tăi

în furtună,

pielea lui e ca mătasea valului tău

cînd soarele îl încălzeşte.

tu să mi-l cunoşti de-acum şi

de va fi, peste un timp,

să vină la tine singur,

să-i săruţi blînd tălpile,

va şti că buzele mele

ţi-au împrumutat sărutul

pentru că nimeni,

niciodată,

nu m-a iubit ca el.

Am alergat să prind autobuzul, mă temeam că următorul va veni abia peste o jumătate de oră, ca de obicei. Duceam în brațe un buchet colorat, era tîrziu și lumea în jur era prea grăbită. Îi văzusem de departe numărul luminos din frunte și-am urcat, din zbor, în ultima secundă. După mine s-au închis, flămînde, ușile.

M-am așezat, cam într-o rînă, pe-un scaun și-am răsuflat adînc. Mi-am așezat buchetul de flori astfel încît să nu sufere, am scos cartea și, înainte de-a mă apuca de citit, mi-am rotit privirea prin autobuz. În fața mea, ședea o femeie în vîrstă care abia aștepta să-mi opresc privirea asupra ei, avea chef de vorbă. Mînca un covrig uscat care pocnea sec de cîte ori rupea cîte o bucată din el și-o băga, întreagă, în gură. Negii de pe nas i se mișcau ritmul masticației și era veselă cum rar întîlnesc oameni în ultimul timp. Nu avea dinți, dar covrigul acela uscat părea o mare delicatesă de care se bucura ca un copil. Îl lăsa puțin, să se umezească, apoi îl mesteca cu toată fața și era așa satisfăcută, de parcă ar fi mîncat cea mai suculentă friptură de vită Kobe.

În spatele ei ședea un bătrîn ursuz și murdar, care, incredibil, purta masca regulamentar. După ce femeia m-a întrebat de flori, mi-a urat ”la mulți ani” și mi s-a plîns de covrigul uscat care risca să-i smulgă și ultimii dinți rămași, femeia a tăcut brusc. Individul din spate se aplecase și-i zisese ceva, probabil, agasat de vorbăria ei. Am crezut că sunt împreună și că nemernicul acela bătrîn o terorizează, de și-a schimbat așa brusc atitudinea. Chiar voiam să mă iau de el, dar ea s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la ușă și la prima a coborît.

Am ridicat ochii. Pe banda luminoasă se anunța stația următoare. ”Urmează stația Zizin legătură cu 123.” M-am frecat la ochi, am crezut că nu văd bine. În 123 trebuia să fiu eu, era ceva în neregulă. Anunțul s-a prelins spre stînga și-a apărut data și ora cursei. În momentul acela un alt domn din spatele meu a început să urle la telefon. ” Ce faci? Cu cine ești? Ce vorbești cu ăla?” Întrebările se succedau repede, răstit și eu am avut senzația că m-am întors în timp, cînd vocea răstită mi se adresa. Pe banda luminoasă se prelingea spre stînga data și ora cursei. ”24.04.2020 ora 21.03. Urmeaza statia Mihai Bravu legătură cu 123 si 135”.

În acel moment a dispărut și scaunul, și autobuzul, oamenii din jur au întinerit brusc cu doi ani, pluteam cu viteza melcului printr-un oraș pierdut, în altă viață, în alt anotimp, la altă oră la care, cu siguranță, nu era nici frig, nici nervi, nici supărările de-acum. M-am ridicat și-am coborît la următoarea de parc-aș fi coborît dintr-un vis în altul în miez de noapte. Afară e tot incredibil de cald, în vecini e tot război, între noi nu mai e pace. Negoiță mai pavează o bucată de trotuar, mai scoate din pălărie cîteva locuri de parcare și-un sfert de parc și, pînă una alta, toată lumea circulă pe stradă, printre mașini, cum poate. Doar o mînă de flori colorate mi-a înviorat, un picuț, seara.

Era gelos, nimeni nu avea dreptul să ridice ochii la femeia lui.

Era orgolios, nimeni nu-i spunea lui cum să-și trăiască viața și cum să-și gestioneze familia.

O bătea des, să știe cine-i e stăpîn, mai ales în apropierea zilelor mari, să nu cumva să arate prea bine pentru alții. După ce-o lăsa lată, voia sex, că așa face un bărbat adevărat, indiferent dacă ei îi plăcea sau nu, iar ei nu-i prea plăcea nici poziția, nici momentul, nici brutalitatea cu care o poseda. A doua zi îi vedea fața umflată, vînătăile care i se lățeau pe tot corpul, mîna ruptă și părea că regretă. Ieșea în oraș și-i cumpăra tot ce-i poftea inima: cele mai scumpe bijuterii, cele mai exotice haine de blană, tot ce era mai de preț pentru nevasta lui, că avea valoare.

Ultima dată a vrut s-o omoare. Era bolnav de cancer în fază terminală și-l înnebunea gîndul că el moare și ea rămîne s-o ia altul. A ridicat scaunul să-i dea în cap, ea a ridicat mîna, să se apere. Scaunul s-a rupt. Și mîna ei. El s-a oprit pentru cîteva momente, trebuia să-și tragă sufletul, ea a profitat de ocazie și-a fugit. N-a știut unde să se ducă, a venit la mine. I-am tăiat inelul ca să-l pot scoate de pe degetul învinețit. Era atît de deformat, că i-l sugruma, de-a dreptul. Din prea multă iubire.

După două săptămîni el a murit. Curînd, ea și-a dat seama că nu mai are prieteni, că rudele i s-au împuținat, că la mesele din familie e tot mai urmărită. Reprezenta o amenințare pentru cuplurile stabile de la masă, că doar nu degeaba o bătea, săracul.

Simt cum mi se scurtează zilele

se fac tot mai mici și mi se strecoară în carne,

micimea lor mă sugrumă ca o piele prea strîmtă

care, ce minune!, nu mai e pielea mea.

habar n-am cînd am îmbrăcat pielea asta strîmtă

pe care-ar trebui s-o dezbrac

ca șarpele cînd crește și-l strînge pielea veche

de-o leapădă-n calea oamenilor

să-i sperie.

ce păcat că nu am învățat

cum să împrumut căldura de la pietre

și zilele senine direct din soare,

eu am învățat doar să fiu om

și, mai nou, toată lumea știe

că să fii om e-o haină perimată

găurită-n coate,

prea invechită și moda încă nu s-a întors

așa cum revine de obicei, la ce-a fost odată.

omul a trecut, nu se mai poartă.

mai e puțin pînă-mi intră frigul în oase,

frigul ăsta de iarnă rusească

ce ucide orice urmă de viață și Doamne,

tot mai visez la o primăvară nebună

în care copacii să se îmbrace de gală,

să-mi lumineze drumul pînă la pădurea de-argint

din care să rup ultima creangă

să-mi fac toiag pentru drumul cel mare.

Acasă-i unde-ți este inima

mă învăța demult, cîndva,

un înțelept

tu, inimă, pe unde ești?

ce cerc de foc mi te-a încins,

de nu-mi mai dai prin piept

de-atîta timp?

ce demon de inimă neagră

mi te-a împins în hăul

în care nici îngeri nu-s?

ce vis cîinesc mi te-a mințit

de m-ai lăsat să mă frămînt

eu, ultimul om

rătăcit pe pămînt?

acasă nu e pe pămînt

cînd inima-i fărîme-n cer.

tu, inimă albastră, hai,

hai și mai stai la minte-n piept

să mă mai simt,

măcar puțin,

acasă.

2021

Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde focul iadului în început de august.

E vară plină şi totuşi…

Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.

Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.

Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.

Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”

Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.

Habar n-am cum de-am rămas singura pălărie din galantar.

Ieri, cînd a plecat ultima surată, mi-a fost frig pentru prima dată. L-am văzut cînd a intrat, avea un trenci lung, ponosit și-un baston cu cap metalic. Ah, m-am înfiorat, eram sigură că fix la raionul ăsta se va opri, părea genul de bărbat căruia îi trebuie neapărat o pălărie ca să acopere claia de păr leonin ce-i înconjura țeasta ca o aură. Vînzătorul m-a luat de pe raft și m-a pus pe tejghea după ce m-a mîngîiat puțin cu peria moale, din păr de capră. Doamne, cît iubesc periile astea, habar n-aveți. Am simțit că mi se întărește borul, de plăcere. Individul m-a luat în mînă, m-a privit atent pe toate părțile și, brusc, a băgat pumnul în inima mea. Am simțit că mă sufoc, atîta umilință n-am mai pățit! Am apucat să aud cum se sfîșie căptușeala și calota se umflă și-și pierde într-un mod atît de puțin elegant, cutele. Vînzătorul privea oripilat.

– Ce faceți, domnule, rupeți bunătate de pălărie? Păi, pălăria aceasta valorează mai mult decît capul dumneavoastră, nu vă permit, să știți! Uitați ce panglică de mătase strălucitoare are și cît de perfect îi încadrează calota neagră. Acum va trebui s-o cumpărați, da, da, fără doar și poate, altfel chem paza.

Individul a mormăit ceva și m-a aruncat pe tejghea fără să-i pese că m-a mutilat.

– Dă-mi-o pe cealaltă, asta nu-mi place. Nu e rezistentă.

– Domnule, nu-ți mai dau nimic pînă nu mă despăgubești. Nu mai pot vinde o pălărie deformată, nu există clienți mai proști ca dumneata, care s-o cumpere. Îmi dai banii pe ea și după aceea mai discutăm.

Se vedea clar cum îi crește iritarea pe măsură ce schimba formulele de politețe.

– Hm… cît costă?

– Cinci sute de lei.

– Prea mult, nu merită.

– Mult, puțin, acesta-i prețul. Îl plătești, sau chem paznicul să te dea pe mîna poliției, dumneata alegi.

Incredibil, insul a scos un portofel doldora de bancnote și-a plătit prețul cerut. Rănită și la propriu și la figurat, ascultam conversația mută de durere. Așa ceva nu cred că se fi întîmplat vreodată unei pălării serioase marca Bigalli.

– Bun, acum dă-mi alta.

– Nu mai am decît una de fetru, aceasta verde, dar aceasta-i de vînătoare, uite, are și pană de fazan.

– Dă-mi-o.

– Neah. Dai banul înainte, că nu mai risc să mi-o strici ca pe cealaltă. Era cea mai frumoasă pălărie pe care-am avut-o în magazin și dumneata i-ai crăpat deja căptușeala.

– Bun, a zis individul și-a pus pe tejghea încă cinci sute de lei.

– Nnț, a clătinat din cap vînzătorul meu. Șase sute.

– Cum șase sute, domnule? Cealaltă ai zis c-a fost cea mai frumoasă și mi-ai cerut cinci sute pe ea. Ei, drăcia dracului, cînd a crescut prețul așa brusc?

– Acum. Șapte sute, dacă nu-ți convine. Cealaltă a costat cinci sute că e deja distrusă, dacă o rupi și pe asta, rămîn în pagubă cu două pălării.

Insul a scos tacticos bancnotele din portofel, le-a pus pe tejghea și-a înșfăcat pălăria verde cu pană de fazan. Ah, ce m-am temut pentru ea, era prietena mea cea mai bună. Cînd a pus mîna lui pătată pe ea, am închis ochii dar, incredibil, nu s-a auzit nici un pîrîit și nici vînzătorul n-a scos o exclamație. Tăcere totală. Am deschis ochii și l-am văzut pe cumpărător cu pălăria pe cap, cum se admiră mîndru în oglindă. Pana de fazan se scutura la fiecare mișcare și se pare că asta îl distra teribil pe moș. Incredibil ce ghinion am putut avea! De ce n-am fost și eu o părălie de vînătoare cu pană de fazan prinsă-n panglică? Acum nu mai zăceam rănită de moarte pe o tejghea prăfuită, ci eram mîndria unui moș cu părul alb așezat ca o aură în jurul capului. Chiar era necesar să mă facă pălărie elegantă, tocmai în ziua de azi cînd pălăriile bărbătești nici măcar nu mai sunt la modă?

Încîntat, clientul a ridicat mîna la pălărie și-a salutat militărește.

– Îm place, o iau. Au revoire!

În urma lui, vînzătorul s-a crucit și-a privit cu gura căscată cum flutură în vînt trenciul ponosit și cum ciudatul cumpărător se face tot mai mic și se pierde în agitația bulevardului pînă nu mai rămîne din el nici măcar tremurul ușor al penei de păun. Într-un final a pus mîna pe mine, mi-a rearanjat calota, mi-a șters puțin borul cu mîneca, apoi a privit în jur, să descopere un loc în care să mă lase să-mi fac veacul. Pe raft nu mai aveam ce căuta, eram stricată și, oricum, eram deja cumpărată. S-a învîrtit un pic pe călcîie și m-a așezat ștrengărește pe capul de plastic al unui manechin din vitrină.

Acum privesc tristă la trecătorii ce se intersectează grăbiți prin fața mea și încerc să-mi dau seama pe creștetul căruia mi-ar sta mai bine. Unii au părul lung, prins în coadă, cred că i-aș aranja. Uite, domnul are o chelie rotundă fix în creștet, ah, tare bine aș mai acoperi-o. Ar fi mîndru de mine. În zilele senine simt cum mă arde soarele și-mi decolorează bunătate de panglică de mătase strălucitoare.

În zilele ploioase sunt tristă, parcă toată umezeala de afară îmi intră sub căptușeală și se cuibărește acolo, simt cum mă putrezește încet. Oamenii sunt mai grăbiți cînd plouă și nici măcar nu le mai pot vedea fețele ascunse sub umbrele.

Privesc în jos, dar nu văd decît tricoul polo de culoare roz cu care e îmbrăcat manechinul pe capul de plastic al căruia îmi fac veacul. Nici măcar o frunte înaltă n-are, să mă pot lăsa pe spate, să-i descopăr privirea. Doamne, ce fraieră sunt! Despre ce privire vorbesc? Bietul manechin nici măcar nu are față, dar ochi! Designerii ăștia noi nu mai consideră cool manechinele care să se asemene cu oamenii, le lasă așa, stilizate, fără chip.

Of, cînd oi fi rămas eu singura pălărie din magazin și de ce zac pe țeasta de plastic lucios a unui manechin îmbrăcat în tricou roz? Ah, iată că se apropie, în sfîrșit vînzătorul. Era și timpul, am disperată nevoie de-o periere și de-o mîngîiere, de-o mînă de om.

Hei, stai, frate, ce faci, ce mă bruschezi așa? Sunt, totuși, o pălărie fină, cîndva am fost cea mai frumoasă pălărie din magazin, de ce mă arunci în cutia cu deșeuri?

Mi-am propus ca weekendul ăsta să nu fac nimic. Să stau în pat, să-mi beau cafeaua și să scriu, cu laptopul pe genunchi. Sau cum s-o nimeri, dacă mă dor genunchii. Să văd un film, să ascult muzică bună, să mă relaxez. În spiritul deciziei, m-am trezit la 9 jumate, că trebuia să merg neapărat la baie iar Suri era așa flămîndă, încît urla la propriu, nu mai plîngea de foame. Nu m-aș fi trezit, mi-era așa bine în somn! Se făcea că mă măritasem cu un bărbat frumos, de mă miram singură ce-l apucase să mă ia pe mine, că era și cu vreo 20 de ani mai tînăr. Wtf? L-am întrebat: noi doi suntem căsătoriți deja? Sigur nu am visat? El a rîs și-a zis da, mă, normal că suntem căsătoriți, de ce crezi că stăm împreună? Păi, eu știu… atunci de ce nu mă duci acasă, să nu mai stăm în wc-ul ăsta public Se făcea că locuiam la bloc, într-un apartament cu multe camere, dar fiecare cameră era o baie dotată cu de toate, de la cadă pînă la wc. De ce mă ții în baie, dacă ești însurat cu mine?, îi ziceam iar el a rîs și, normal, m-a dus acasă. Nu știu cum, dar acolo am ajuns, în casa visurilor mele, vă jur.

Aveam o casă înaltă, cu geamuri mari și terasă întinsă deasupra coastei unui munte. Priveliștea era de vis, cu un lac minunat la picioare, brazi, liniște. Incredibil. Făceam curat, că venea mama lui care aștepta să mă cunoască. Mi-era teamă, sincer, ce-avea să zică femeia aceea că eu aveam aproape vîrsta ei? Dar, a venit și-a fost atît de fericită, că m-a îmbrățișat. Wow, așa ceva nu mi s-a întîmplat niciodată, nici cînd m-am măritat singura dată în viața mea și soacră-mea chiar avea motive să fie fericită că l-a luat cineva și pe fiu-său. Soacra asta din vis era minunată și nu știa ce să facă de fericire, iar eu plîngeam și-am mușcat dintr-un măr verde de pe masă, din care mai mușcasem cîndva și-am rugat-o să stea de șase, ca să nu mă vadă soțul că mănînc, pentru că eram la dietă, ținea morțiș să slăbesc, să fiu sănătoasă cît mai mult timp. Mărul era acrișor, nu prea copt, mușcam din el și pocnea între dinți. Mă grăbeam așa tare să-l mănînc, că-mi curgea zeama pe barbă și înghițeam aproape nemestecat, eram flămîndă demult, presupun. Soacra mă mîngîia pe frunte și mă întreba dacă nu vreau să-mi pregătească ceva consistent de mîncare, dar eu nu voiam decît mărul ăla acrișor. Cînd a mai rămas jumate l-am pus înapoi în fructieră, s mănînc și mai tîrziu din el. Atunci m-am treit, cu satisfacția că nu-mi mai e foame și am dat deja vreo 3 kg jos, doar cît l-am mîncat. În definitiv, e bine că m-am trezit, altfel mă evaporam, naiba de cît de mult aș fi slăbit în vis.

Numai că, odată cu trezirea, au venit și nevoile. Nu-mi mai plăcea lenjeria, așa că am schimbat-o. Am pus la spălat, am șters, praful, am spălat două pahare și-o cană, am spălat gresia, am hrănit pisicile și acum îmi beau cafeaua cu voi, cît vă povestesc nimicuri.

Mă joc. Cînd sunt prea obosită, prea stresată, prea plictisită, mă joc. Am un joc de cultură generală care, cred eu, îmi stimulează neuronii. Ajung la o întrebare. ” Cum binecuvîntează un tată din tribul masai, căsătoria fiicei sale?” și sunt variante de răspuns: scuipă pe frunte, îi gătește micul dejun, o mîngîie pe cap, o poartă în brațe.

Habar n-am, că, spre rușinea mea n-am studiat nimic despre tribul masai, am citit doar o carte, ”Căsătorită cu-n masai”, dar era vorba de altă căsătorie. Ia să văd, pun și eu un răspuns la plezneală, că sunt curioasă să aflu informația. Bifez ”scuipă pe frunte” și, ce să vezi, e adevărat! Păi cum altfel, dăă? Îi trage o flegmă și gata, e binecuvîntată. Doamne, idioată sunt uneori!

Gata, s-a terminat cafeaua, fug să întind rufele, să pun altele la spălat, să mai fac un duș, să dau drumul aerului că deja e prea cald, poate să mănînc niște pepene și să mă odihnesc, că deja mă doare capul. De scris, oi scrie dup-aia.

Voi sunteți, probabil, la plajă, în vacanță, nu vă apucă hărnicia ca pe mine și poate că nici n-o să vă plictisiți atît de tare încît să intrați să citiți ce aberații scriu eu pe-aici. Orice-ați face, să vă fie bine! Zi însorită vă doresc! (să vă mai coaceți și voi, nu numai eu!)

P.S. Muzică bună ascult, să știți. Vă las și vouă ceva din ea.