Pledoarie


Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.

Titu -2


-Titule, mai las-o dracului, mă, că mă omori, l-a rugat Mimișor care zăcea întinsă pe canapea. Durerea de cap începuse s-o chinuie îngrozitor, devenise uriașă și urîtă, urîtă rău, o durea cum n-o mai duruse niciodată, simțea că i se desface capul în felii ca o lubeniță care crapă sub tăișul cuțitului. Nu reușea nici să deschidă ochii, își trăsese peste ei o basma cenușie de sub care ieșeau încîlcite cîteva șuvițe de păr roșcat, nevopsit cam demultișor. De durere, transpira mult iar șuvițele i se lipiseră de frunte, gura-i era strînsă pungă și obrazul drept era imobil. Musca a simțit în ea un aliat, s-a învîrtit ce s-a învîrtit deasupra patului și i-a aterizat cu un bîzîit scurt pe obraz. Femeia n-a alungat-o, nici măcar n-a simțit-o și musca, liniștită, s-a apucat să-și spele tacticoasă, lăbuțele. Apoi a adormit.

Titu a lăsat lingura și și-a frecat barba țepoasă cu mîna liberă. Era nebărbierit de două zile iar țepii cărunți creșteau și îi dădeau mîncărimi.

  • Poate c-ar trebui să mă bărbieresc, și-a zis în barbă, mai mult ca pentru el.
  • Păi, bărbierește-te, oricum trebuie să te duci să încarci butelia aia, că nu mai avem pe ce fierbe un cartof.
  • Lasă că mă duc, să vină copilul ăla, că cine știe pe unde-o fi adormit. Cu ce s-o încarc, că nu-mi dă nimeni butelie pe datorie? Lasă, culcă-te acolo, ți-o fi mai bine. Mai stau un pic și ies să văd ce găsesc de lucru, poate cîștig ceva azi.

Mimi a tăcut, el și-a amăgit stomacul cu restul de vin din sticlă și-a rămas mut, cu privirea în gol. Doar timpul își mai măcina secundele în garsoniera lor întunecoasă.

Cît au stat așa, n-aș putea să vă spun eu. La un moment dat, ușa s-a trîntit de perete și și-a făcut apariția în cadrul ei un tînăr slăbuț, îmbrăcat cu cămașă albă peste pantaloni strînși pe picior. Ducea o plasă de plastic în mînă și era amețit. Transpira abundent.

  • Bine c-ai venit, tăicuțule! Ai adus și tu un ban să încărcăm butelia aia?

Tînărul l-a privit tulbure, s-a împleticit pînă la masă, a trîntit plasa pe mușama și s-a prăbușit pe scaun. N-a răspuns, nici măcar n-a observat că mai e cineva în cameră cu el. Bătrînul a așteptat un timp, apoi a oftat și s-a ridicat să-l caute prin buzunare. În primul buzunar n-a găsit decît o hîrtie cu un număr de telefon.

  • Tot eu trebuie să mă zbat, și-a spus încet, tot pentru el. Nimeni nu vede că murim aici dacă n-aș fi eu. Mă, Măriene, tată, o să te omori, mă. Mori cu zile mă, lasă-te de iarbă. Ne omori și pe noi, uită-te la mă-ta că nu mai poate, mă. Nu mai poate și te-a crescut de mititel, ar trebui să ai grijă de ea și tu.

Tonul bărbatului nici nu creștea, nici nu scădea, repeta linear, resemnat și amorțit un discurs pe care-l știa literă cu literă pe dinafară, iar tînărul se clătina pe scaun în față și-n spate, ca un zombi fără creier.  Într-un final capul i-a căzut pe masă și-a ascuns sub claia de păr galbenul șters al florilor de pe mușama. N-a mai mișcat. Nervos și pătruns de gînduri negre, Titu nici n-a observat nemișcarea tînărului, a continuat să se plimbe prin încăperea îngustă și să-și recite dicursul învățat pe dinafară, mai ales că stropul de vin băut pe stomacul gol îi dădea un curaj nebun. Se simțea în stare de fapte mari, simțea că a venit timpul să schimbe ceva în viața lor sordidă, plină de neajunsuri.

După un timp, cînd s-a săturat de bodogănit și de învîrtit degeaba prin casă, s-a oprit și și-a rotit privirea peste camera cu pereți afumați. Praful care juca într-o rază răzleață de soare era singurul care mai mișca, pînă și musca se mutase pe tavan și adormise din nou, toropită de căldură și de aerul îmbîcsit. O pală de vînt a înfiorat perdeaua cenușie și bărbatul a simțit că i se face deodată frig. Și-a tras peste bustul gol un maiou de un alb îndoielnic, apoi a ieșit repede afară. Simțea că se sufocă. S-a întors după vreo oră, cu Ionel, bețivul de la doi și-un pet verde de bere în mînă. I-a fost oarecum să se întoarcă singur în casa în care lăsase atîta liniște.

A apăsat clanța și ușa a scîrțîit lugubru, parcă se mai lăsase de cînd plecase. Mărian era în aceeași poziție, prăvălit cu capul pe masă, doar o spumă albicioasă îi apăruse în colțul gurii. În pat, Mimișor dormea cu fața în sus. Sforăia ușor și din gura deschisă îi curgea un fir de salivă. Mîna dreaptă îi atîrna moale pe lîngă pat. Vecinul s-a împleticit pînă la masă și l-a scuturat bine pe tînăr. Capul cu păr negru se clătina stînga-dreapta, ca o păpușă defectă. Lui Titu i s-a ridicat părul pe ceafă iar bețivul s-a trezit brusc. E adevărat, nici nu reușise să bea în dimineața aceea decît o jumătate de litru de bere, cît să se dreagă după beția cruntă de ieri.

  • Titule, nu-i a bună, a bolborosit. Hai să sunăm la salvare.
  • Sună tu, mă. Vezi vreun telefon la mine?
  • Da ce, Mărian n-are telefon? Sunăm de pe telefonul lui.
  • Ioane, nu-mi vine să-l mai caut în buzunare.

  • Da de ce? Te mușcă?

  • Nu, mă. Mi-e frică!

  • Ți-e frică să-i cauți în buzunar? Te omoară?

  • Nu, mă prostule, dar… dacă e mort?

  • Dacă e mort nu te mușcă. Lasă că-l caut eu, fricosule!, a zis în șoaptă și-a băgat repede mîna în buzunarul de la spate al tînărului de unde a scos un pumn de bancnote mototolite, soioase. S-a uitat  la ele în scîrbă și le-a aruncat pe masă.

Titu a rămas cu gura căscată. El nu găsise nici măcar un chior de dimineață, doar o amărîtă de hîrtie mototolită cu un număr de telefon pe ea. Stăpîn pe situație de acum, bețivul a vîrît mîna și în celălalt buzunar și-a scos, în sfîrșit, telefonul. A format 112 și-a cerut salvare, apoi s-a așezat pe scaunul liber, a așezat puțin capul tînărului, cît să încapă și petul de bere alături și și-a aprins  tacticos o țigară. A tras cu sete primul fum, apoi l-a îmbiat și pe Titu căruia nu-i venea să se apropie de masă.

  • Ionele, să-i aprindem o lumînare?

(va continua)

Tablou de vară


O pătură de nori împrăştiaţi acoperă de vreo oră soarele arzător. Vîntul se umflă între frunzele copacilor şi, în sfîrșit, aerul devine respirabil. Doamne ajută!
Parcarea e goală, vecinii și-au umplut mașinile și-au fugit din calea arșiței.
Pe aleea din spate,  un singur om cu câinele lui. Omul, toropit de căldură, merge alene, cu mîinile la spate. În dreapta ţine o lesă reglabilă. Agăţat de capătul celălalt al lesei se chinuie cu greu un cîine. Pune un picior înaintea celuilalt de parcă i-ar trebui toată forţa universului să-şi urmeze omul. Mai, mai că s-ar întoarce. Nu prea s-ar duce.
Din cînd în cînd, omul lasă lesa liberă şi atunci distanţa dintre el şi cîinele său atinge apogeul. Omul simte şi se opreşte, lăsînd timp cîinelui să-l ajungă din urmă. Cîinele vine atunci tîrîş-grăpiş mai aproape şi se opreşte lîngă stăpânul său.
Te-ai aştepta să-l vezi prăbuşindu-se de oboseală, la cum l-ai văzut mergînd, dar el nu ştie la ce te aştepţi tu şi se propteşte sănătos în toate cele patru picioare. Nu-i e rău,  doar nu vrea să meargă înainte.
Molipsit de aceeași lehamite, omul parcă înţepenește cu ochii în pietriş. Cîinele profită de ocazie şi-o ia repede la picior spre dreapta, vrea să vadă ce mesaj i-a lăsat alt confrate pe roata maşinii din parcare. Stăpînul pleacă leneş mai departe. Cîinele s-ar întoarce.

Titu


Am putea spune că dimineața timpurie de vară intrase tîrziu în garsoniera în care-și duceau traiul de azi pe mîine Mimișor și Titu. Pînă să reușească să se strecoare pe fereastra plină de praf și de urme minuscule de lăbuțe de muscă, soarele era demult pe cer și fierbea creștetele lucrătorilor de pe acoperișul blocului de vis-a-vis, plantele din grădinița din fața blocului  plîngeau după un strop de apă și copiii cartierului își adunaseră țipetele și le împrăștiau deasupra apei, la ștrand.

Ați crede că Mimișor cu Titu sunt niște pierde-vreme fără discernămînt, dar vă înșelați. Era duminică, după sîmbătă,  zi în care pînă și trîntorii au voie să se odihnească ceva mai mult. Protagoniștii noștri aveau un motiv serios să lenevească pînă mai tîrziu, că petrecuseră toată noaptea la logodna unicului lor nepot și se întorseseră la ziuă, un pic cam afumați, ce-i drept. Cine le poate reproșa, totuși, paharul pus vîrf? Odată se însoară nepotul prima dată!. Oricum, și dacă s-ar fi trezit devreme, tot n-ar fi fost în stare să facă mare lucru deoarece le lipsea un element esențial în dinamica zilei: banii. Ultimii intraseră rapid în buzunarul taximetristului care-i adusese pe-o singură cărare acasă. Și la el au rămas datori cu jumătate de cursă, dar omul fusese înțelegător și plecase să se odihnească după o noapte în care alergase prin oraș cu tot soiul de bețivi pe bancheta din spate.

De trezit nu i-a trezit zgomotul străzii, cum v-ați fi așteptat, cu toate că nici acesta nu era de ignorat în garsoniera de la parter. Nu i-au trezit nici măcar țipetele vecinei de sus aflată în orgasmul prelungit al sexului de dimineață. Paradoxal și banal, i-a trezit foamea ce le umbla zgomotos prin măruntaie și trîntea ușile tuturor sertarelor stomacale în căutare de ceva de ros, după ce alcoolul înghițise cam tot ce era de înghițit. Cam fără să vrea, Mimișor a deschis ochii și i-am închis repede la loc, din pricina unei dureri de cap chiar mai mari decît cea de stomac. Atunci l-a înghiontit pe Titu.

  • Mă, du-te și adu-mi un pahar cu apă, să-mi mint durerea asta.

Titu a mormăit ceva și s-a întors cu spatele la ea. Mimișor s-a enervat și l-a înghiontit mai tare.

  • Mînca-te-ar viermii, te faci că nu auzi! Dă-te jos și adu-mi un pahar de apă, nu vezi că mor aci, lîngă tine? Bată-te brînca să te bată de boșorog burtos și puturos! Mișcă-te odată, pînă nu mă enervez.

Titu a deschis un ochi, a tușit, l-a deschis și pe celălalt și-a oftat. Și-a dat seama că nu are de ales, trebuie să se trezească să facă rost de ceva de mîncare. Ar mai fi dormit, dar nu te pui cu Mimișor cînd e nervoasă. S-a întors pe spate, s-a întins, s-a scărpinat bine între picioare, și-a mirosit degetele, apoi a coborît din pat și s-a dus la bucătărie să aducă apa. Cînd s-a întors cu paharul plin cu apă de la robinet, Mimișor avea deja fruntea înfășurată într-o basma făcută sul și strînsă bine într-un nod la ceafă.

  • Să-ți aduc și-o pastilă, suflețel?
  • Ar fi bună, dar nu mai am nimic în casă. Lasă că beau un pic de apă și mă culc la loc, poate-mi trece.

Chiar așa a făcut. A băut pe nerăsuflate apa din pahar, Titu l-a luat și l-a dus pe masă, apoi s-a scărpinat iar între picioare, și-a mirosit încă o dată degetele și s-a așezat pe un scaun, să se mai odihnească puțin. Vinul din seara trecută ori fusese prea mult, or prea adăpat, că-l durea capul și pe el.

Cum ședea cu capul în palme, gîndindu-se de unde ar putea face rost de niște mîncare, o muscă obraznică i-a trecut bîzîind pe lîngă ureche, i-a dat ocol și s-a așezat să-și facă toaleta pe una din florile cam șterse ale mușamalei pe care se uscaseră netulburate resturile unui prînz vechi de cîteva zile. Fără să se gîndească prea mult, Titu a pus mîna pe un linguroi de lemn și-a dat cu sete, s-o facă praf. Musca a zburat, i-a dat ocol, a bîzîit puțin și s-a așezat în același loc. Titu iar a lovit cu sete și lemnul mesei a gemut. Musca n-a pățit nimic, doar și-a întins puțin aripile și s-a așezat pe chelia omului. Titu a înnebunit, nemernica se juca cu el! A ridicat lingura plin de avînt și, cînd să lovească, și-a dat seama nu i-ar prinde prea bine. A ridicat mîna stîngă și s-a pleznit sănătos cu palma în creștet. Fleoșc! Musca, bîîzzz, înapoi pe masă. S-a învîrtit ce s-a învîrtit, pînă ce bărbatul a lăsat lingura, obosit. Atunci s-a așezat pe mușama fix în mijlocul unei inflorescențe de floarea soarelui și-a sorbit nestingherită din picătura de apă ce picase de pe paharul din care băuse Mimișor. Cînd s-a săturat s-a așezat pe gîtul sticlei pe fundul căreia dormeau două degete de vin, rămase, de asemenea, de la un prînz trecut. Titu a fixat-o cu privirea pînă ochii i s-au împreunat și a ajuns să privească pieziș. Pe frunteau lui tuciurie au apărut perle mici de sudoare. Cînd a fost sigur c-a hipnotizat-o, a ridicat repede mîna cu lingura și-a izbit cu putere. Vinul din sticlă a tresărit, paharul a sărit și a oftat cînd s-a așezat la loc pe mușama. Musca a zburat elegant fix pe nasul atacatorului care-a gonit-o cu mîna liberă, enervat.

(va urma)

Cît mai e pînă la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să privească în urmă. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu mai există acasă, am aflat tîrziu, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei, pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

*

Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul către casă. Încă mai credeam, ca prostul, că am o casă unde o să-mi fie bine dacă mă întorc. O casă ca toate casele, cu un pat al meu, cu oameni care să nu mă bată din orice, cu un cățel care să dea din coadă cînd mă vede. Ah, și cu o praștie! Visam în fiecare noapte că aveam o praștie frumoasă, din sîrmă groasă îndoită, cu elastic puternic și cu o bucată lată de cauciuc la mijloc. Exact cum văzusem la Vasilică, băiatul din vecini înainte de-a mă duce nenea la orfelinat. Mi-a dat-o și mie să trag o dată cu ea. Maamă, cum s-a dus piatra aia! Ca vîntul, nici n-am avut timp să o văd unde aterizează. Pe urmă s-a supărat Vasilică și nu mi-a mai dat-o. Trăgeam mai bine ca el. ”Fă-ți și tu praștia ta, dacă ești în stare!”, mi-a zis și mi-a întors spatele. De parcă el fusese în stare să-și facă… i-o făcuse tac-su, după ce-a plîns o lună că vrea și el praștie ca băieții cei mari de la școală. Dacă eu n-aveam tată, ce să fac? Cu ce eram eu vinovat?

 O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când mi-am dat seama că nu o să-i mai găsesc niciodată, soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Așa mi-a zis. Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest. A venit nenea, a vorbit cu polițiștii, săracul, dar n-a mai putut să mă scoată de acolo. Eu cred că nici n-a vrut. Prea mare bătaie de cap îi dădeam și doar nu era tata să-i pară rău de mine. Eram condamnat oricum, orfanul nimănui. Apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Am auzit că s-a lăudat că mă prinde și bagă șișu în mine. Cică și-a făcut unul dintr-o periuță de dinți și-o lamă de bărbierit.  E în stare, că e ranchiunos și prost. Ține la poziția lui de șef. Să fie șeful cui vrea el, al meu n-are cum. Eu mai am puțin și, dacă am noroc, plec pentru totdeauna. Mă duc acasă, oriunde-o fi acasă.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-l fur, n-am avut de ales.

Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

popa


Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.

dor de ducă


Muncesc. Mult. Uneori vă invidiez pentru pauza de covid. Sunt seri în care sunt atît de obosită, că nici nu mai văd și-aș mai citi, sunt atîtea lucruri pe care nu le știu, atîtea povești pe care trebuie să le aflu.
Uneori mă uit la pozele pe care le postați și mi se face dor de drum. Mă gîndesc că-mi trece timpul muncind și-ajung să mor fără să fi apucat să-mi încarc ochii cu toată frumusețea acestui pămînt și creierul cu tot ce trebuie știut. Pentru geamăna din mine e ca și cum aș fi trăit degeaba.
Și iară îmi aduc aminte de bunicii mei care au trăit o viață întreagă într-un perimetru de cel mult 20km pătrați. Pentru ei, un drum la Craiova, la spital, a fost ca un drum pe lună.
Și totuși, tălpile lor cu călcîie crăpate, au făcut înconjurul planetei de mai multe ori. Pas cu pas. Cu cobilița în spinare, sau desculți, pe lîngă boi. Atîrna mamaie coșurile cu răsaduri de cobiliță, o ajuta tataie să și-o pună pe umeri și pleca în crucea nopții la tîrg, la Bechet, să le vîndă. Pe jos pleca, 7 km cu cobilița în spinare. Cînd nu mai suporta durerea pe umăr, o răsucea și-o trecea pe umărul celălalt. N-o dădea jos, că era greu s-o urce la loc singură. La întoarcere nu-i mai era așa grea, că erau coșurile goale și oricum o obligau ai mei să mai ia rata, să se mai odihnească și ea. De multe ori nici nu mai dădea pe la noi, pleca pe jos direct înapoi, acasă, să economisească banii. Nu erau mulți, cît putea să coste rata pe 7 km, peste 2 sate? Dar pentru ei erau enorm. Un an întreg le-a luat să strîngă ban pe ban 150 de lei, jumătate din valoarea ceasului pe care mi-l doream. I-au strîns într-o batistă și cînd s-a făcut suma s-a urcat tataie în car și-a venit într-o duminică să-i pună pe masă. ”Uite, tată, de la mine atît, mai puneți și voi jumate și=i luați fetei ceas”. Și mi-au luat, iar eu am fost atît de fericită cum nu mai fusesem pînă atunci. Fericirile erau atît de mici și intense pe vremea aceea! Nu mă despărțeam de el decît noaptea în somn, pînă cînd s-a gîndit o fată din cămin să mă despartă de el de tot și mi l-a furat.
Nora lor venea din Basarabia ocupată, dar pentru ei putea să vină de la capătul pămîntului, că tot la fel de departe era. Între Lișteava și Bechet erau granițele nemarcate ale vieții lor.
Au știut unde le e casa, unde le sunt pămînturile, via, grădina, Jiețul, viii, morții, biserica. S-au iubit, s-au veselit, au plîns și-au suferit acolo, între acele granițe fără bornă kilometrică. Au plecat pe ultimul drum la fel ca bunicii, copiii și părinții lor, cu picioarele înainte, în carul tras de boi. Tot în trei răscruci s-au oprit de și-au adunat pașii, tot în cimitirul din spatele bisericii s-au așezat la odihna veșnică.
Iar eu vreau să-mi adun pașii și de pe vîrf de munte, și din adînc de mare, și din înaltul cerului de s-ar putea, atîta dor de ducă am.20161029_175741

Baba


Ultima dată, am dat de ea răsturnată într-un șanț. Era toamnă tîrzie și eu eram în unul din puținele momente de liniște, acasă. Mergeam cu tata la casa bunicilor și el îmi povestea de unul, de altul, ca omului înstrăinat de prea mult timp. Am trecut de ea, n-am văzut-o. Tata m-a tras de mînecă.
– O văzuși, taică?
– Pe cine să văd?, am întrebat uimită și-am întors capul.
– Pe babă-ta Velca.
– Unde e?
Priveam în jur dar nu reușeam să văd, mă uitam doar la înălțimea ochilor mei, convinsă că ar trebui s-o văd pe drum, nu căzută într-o rînă pe o margine de șanț.
– Ei, lasă, mai bine că n-ai văzut-o, a zis tata și-a dat să plece mai departe, dar mie nu-mi venea să plec. Atîta dor îmi stîrnise de timpurile și oamenii de odinioară, că aș fi vrut neapărat s-o întreb de sănătate. Într-un final, am zărit-o și inima mi-a tresărit. Am crezut că-i moartă. M-am apropiat și mi-am dat seama că gemea ușurel. Era plină de noroi pe haine, pe mîini, pe față. Bătrînul baston lucios, veșnica ei boată în care se sprijinea și cu care se apăra de cîini, odihnea la vreo doi metri distanță.
M-am aplecat și-am prins-o de mînă, s-o ajut să se ridice. S-a trezit ca dintr-un somn adînc și m-a privit cu ochi bătrîni tare, apoși, cu pleoape roșii, fără gene. S-a scuturat, să-și elibereze mîna. Atunci i-am vorbit.
– Hai, babo, hai să te ajut să te ridici. Nu te speria, nu-ți fac rău.
A tesărit cînd mi-a auzit vocea și-a podidit-o plînsul.
– Las-o, tată, te chinui degeaba. Nici nu mai știe de capul ei, nu mai recunoaște pe nimeni.
Nu voiam s-o las. Voiam s-o ridic, s-o curăț, s-o feresc de ochii și de gura satului. Îmi părea că toată copilăria mea se zbate acolo, îngenuncheată în șanțul plin de noroi. Copilăria mea pierdută și înlăcrimată.
– Hai babo, hai. Ușurel. Hai că te țin bine, nu-ți dai drumul.
Se chinuia să se ridice și un picior încălțat cu papuc de gumă îi tot aluneca pe marginea șanțului de nu reușea să-și îndrepte genunchii vechi și imobili. Pînă la urmă am reușit s-o aduc pe verticală, dacă spatele ei înțepenit la aproape 90 de grade însemna verticală. Am sprijinit-o și-am condus-o pînă la prima bancă. Acolo a oftat, a vîrît mîna de pergament negru în buzunar și-a scos de acolo o batistă murdară cu care și-a șters cu putere ochii și nasul. Apoi m-a privit din nou și lacrimile i-au curs iar pe obraz.
– Hai, nu mai plînge, te rog. Spune-mi ai nevoie de ceva? Să te duc acasă?
A dat energic din cap. Nu voia acasă. Era uimită și fericită că cineva îi dădea atenție. Toată viața tînjise după atenție.
Cînd a plecat de la noi și s-a angajat femeie în casă la familia Birtu, s-a rupt ceva în ea. Nu știu cît de rău s-au purtat oamenii aceia cu ea, știu că de atunci a început să bea și toată seninătatea țărăncii cuminți și curate pe care o cunoscusem, dispăruse sub aburii alcoolului.
Plîngea mult, nici nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu o bucurie senină, fără lacrimi. Venea în vizită și plîngea de la poartă. Ieșeam să vorbesc cu ea, plîngea și-mi pupa mîinile. Copil o uram, că mă băloșea toată. Plîngea și acum iar eu mă uitam la ea și nu-mi venea să cred ce poate face bătrînețea dintr-un om. Sau poate singurătatea. Sau indiferența celorlalți. Marginalizarea. Totdeauna a fost a nimănui.
– Da tu, cînd ai venit, maică? m-am trezit că întreabă din senin, semn că nu era chiar așa de rătăcită cum îmi spunea tata.
– Acum două zile, babo.
– Și stai mult pe la noi?
– Nu stau, plec sîmbătă.
– Ei, ce să-i faci, copilul meu, trebuie să te duci. Noi rămînem în urmă.
I-am adus sacoșa soioasă în care se vedea niște mîncare, primită probabil de pomană. I-am cules și bastonul și i l-am rezemat de bancă.
– Zi-mi, babo, ce să-ți dau? Cu ce pot să te ajut?
– N-ai cu ce, măicuță, n-ai cu ce să o ajuți tu pe baba, scumpa mea, fata mea frumoasă și bună. Plîngea și-mi pupa mîinile, ca odinioară, cînd venea să-i scriu scrisorile către soră-sa. Ce să mai faci tu pentru baba asta căzută? Nu mai pot, mamă, nu mai pot. Mai bine-aș muri. Mai bine m-ar lua Dumnezeu să mor.
– Hai, babo, lasă jelitul, a certat-o tata. Nu mai știi decît să te jelești, dar de băut tot bei. Ia nu mai bea să nu mai cazi în șanț, să vezi că e mai bine.
A tăcut baba. Am tras mîna, am scos din geantă o bancnotă și i-am întins-o.
– Ia, babo. Să ai de pîine.
– Îuu, săru-mîna, mamă! Săru-mîna, hohotea și-mi pupa mîna, să mi-o albească. Tu ești copilul meu, tu ești fata mea bună dintotdeauna. Luci a mea, să-ți dea Dumnezeu sănătate, mamă!
Mi-am tras mîna și-am plecat cu capul plecat, pe drumul meu.
– Stricași orzul pe gîște, tată. O să-i bea și pe ăștia, tot nimic nu se va alege de ei.
– Știu, tată. Dar rămîne bucuria ei.
– Da, rămîne bucuria. Ce să-i faci, taicule, așa e bătrînețea. Ce femeie a fost și ce-a ajuns. Tot satul rîde de ea.
Satul. Nici că mai avea altă treabă satul. Doar să se îndrepte rîzînd către groapă.
A fost ultima dată cînd am văzut-o. Primăvara următoare n-a mai prins-o. A înghețat peste iarnă, într-o noapte geroasă și-au dus-o oamenii de milă, au îngropat-o într-o margine de cimitir. A venit, în sfîrșit, timpul să nu-i mai fie grea singurătatea.

Pe numele meu


Aș fi vrut să te strig, să-ți arăt
ce frumos se reflectă nopțile în apa ochilor mei,
cît de viu e orașul din mine
cu toate ferestrele luminate
în fiecare seară.
As fi vrut să te chem
dar îmi intrase un nor negru
în ochiul drept iar gîndul
mi s-a întunecat și te-am uitat.
Te chem, uitatule,
numele meu te-mbie,
cum ademenește flacăra fluturii albi
în nopțile de vară,
poate-mi răspunzi înainte de răsărit.
Mi se zbate viața în piept,
pasăre-albastră cu aripi de sticlă
și eu nu mai știu cum să-i dau drumul
să zboare, căci gîndul meu întunecat
a rătăcit numele tău.

Hristos a înviat!


De la poarta noastră pînă la biserica din vale erau fix 3 km. Ieşeam pe poartă, o luam pe uliţă la dreapta, apoi la primul colţ coteam la stînga, ieşeam la şosea, iar dreapta pînă hăt la colţul cu casa lui Liciu, unde traversam, făceam stînga şi mergeam drept pînă în poarta bisericii, fără să ne mai abatem din drum. 3 Km, cît erau şi pînă la maica, dacă coteam dreapta şi urcam dealul cu două uliţe înainte.
În seara de înviere dormeam iepureşte, de teamă că nu o să ne trezească tata să mergem împreună la înviere. Mama ne pregătea de cu seară hainele noi, curate, călcate, şosetele albe, urma să încălţăm pentru prima data săndăluțele care marcau începutul verii. Pe la 2.30-3.00 săream din pat cu ochii pe jumătate închişi, ieşeam afară în noapte, dădeam cu apă proaspătă pe ochi. Răcoarea nopţii mă făcea să tremur şi să mă trezesc brusc, în timp ce somnul se revolta neîmplinit în stomac şi-mi dădea senzaţia de greaţă. Frate-meu, mai mic, mai blond şi mai bărbat, îndura eroic ora imposibilă. Eu mă albeam, deveneam străvezie, dar nu îndrăzneam să zic nimic, să nu mă lase acasă. Era lucru ştiut că dacă mă plîngeam nu mă mai lua tata cu el.
Plecam. Pînă la biserică ne lătrau toţi cîinii, ne cîntau privighetorile, cocoşii ne anunţau că am întîrziat Pe lîngă noi treceau oameni tăcuţi care se întorceau acasă cu lumînări aprinse, ne depăşeau alţii, voioşi, care se grăbeau mai mult ca noi. Ne grăbeam şi noi cît ne lăsau picioarele micuţe şi sandalele mele totdeauna prea largi. Era singura noapte din an în care cei care se întorceau de la biserică nu se salutau cu cei care mergeau către biserică. Primii fuseseră martori la înviere, cei din urmă aveau să fie martori şi cum din noaptea de înviere 40 de zile oamenii se salută doar cu “Cristos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”, ca într-o mărturisire universală a primăverii, cei ce fuseseră martori la miracol nu puteau să-i salute pe păcătoşii mai leneşi.
Eram aşa de fericită că nici nu mai băgam de seamă că alţi copii mai norocoşi se întorceau cu buzunarele pline de ouă roşii. Le ţineam şi noi pe ale noastre în buzunarul tatei, ferite de mîinile noastre nerăbdătoare şi de picioarele mele împiedicate.
Intram pe poarta bisericii cu încredere şi pe uşa larg deschisă cu sfială, sub privirile reci ale sfinţilor de pe pereţi. Ne aşezam cuminţi la coadă, cei din faţă se închinau smeriţi, se aplecau, pupau icoana cu învierea, ridicau fruntea să fie miruită, lăsau oul roşul în coş, luau anafura de Paşte, se mai închinau o data şi plecau mulţumiţi către casele lor, toţi cu lumînare aprinsă în mînă, că şi casa trebuia luminată.
Cînd ajungea la noi slujba se relua, pentru că toţi trebuia să fim întîi martori, apoi să plecăm. La întoarcere era deja ora magică în care stelele apuneau, cerul se lumina şi luna aştepta la marginea zării să-şi vadă iubitul cum ne zîmbeşte. Peste Dunăre, pîlpîiau stins luminile bulgarilor. Și ei se întorceau acasă cu lumină.
Ne chinuiam să ocrotim flacăra plăpîndă a lumînării, să ajungem cu ea intactă acasă. Pe drum, de peste garduri ne salutau toţi liliecii înfloriţi şi tata se apleca, mă ridica în braţe şi mă ajuta să rup cele mai frumoase flori. “Liliacul e făcut să fie rupt, tăicuţule, altfel seacă şi nu mai înfloreşte. De-aia l-a lăsat Dumnezeu să înflorească în ziua de Paşti”.
Ajungeam odată cu soarele, cu braţele pline de parfum şi un muc de lumînare cu lumină mică.
Mama ne aștepta cu casa curată, aerisită, cu pomana pe masă. Se închina scurt, lua anafura și mărturisea. ”Hristos a înviat!”
*
După aproape o viață de om, e primul an în care nu merg la slujba de înviere, nu iau lumină și nu mărturisesc public Învierea. Primul an în care urechea nu va căuta cîntece de privighetori în copaci din jur, primul am în care nu mă voi întoarce acasă cu fața luminată de flacăra tremurătoare a lumînării, ca să ciocnesc un ou roșu și să-l mănînc gol, presărat doar cu puțină sare ca să simt că mușc dintr-un colț de lună plină.
Pentru că planeta a decis să se răzbune și a trimis o lighioană invizibilă să ne facă să împărțim moarte înainte de vreme.
Am să deschid fereastra și am să ascult liniștea iar la miezul nopții am să încerc să prind cu urechea bătaia clopotului de la bisericile rămase pustii. Am să aprind o lumînare subțire de ceară, adusă tocmai de la Ierusalim și-am să mărturisesc cu voce tare ”Hristos a înviat!”. Pisica nu-mi va răspunde, dar se va bucura să mă audă, normal că ea știa înainte de vreme că Hristos e printre noi. Nu voi avea cu cine să ciocnesc, pentru că e anul depărtării fizice.
Am să păstrez un ou care s-a spart la fiert, am să-l curăț și-am să-l mînănc presărat doar cu puțină sare ca și cum aș mușca dintr-un colț de lună. Și-am să zîmbesc pentru că Iisus înviat va trece pe la fiecare credincios și-l va mîngîia pe frunte,cu înțelegere. Cu moartea pre moarte călcînd. Iar noi, din izolarea noastră vremelnică, vom ști că și mîine mai e o zi. Va mai veni o lună plină, vom apuca să ni-i mai îmbrățișăm pe cei dragi, ne vom putea bucura pentru încă un răsărit, pentru încă un apus, pentru încă un cîntec de privighetoare, pentru liliacul înflorit.
În sufletul meu nu-i primăvară anul acesta. E viață și-un licăr de speranță ca o lumină firavă în noaptea de Înviere. Hristos e viu.

În primăvara asta, pe strada Lăcrămioarei a înflorit liliacul și nimeni nu-i mai rupe crengile grele de floare. Pentru că e anul depărtări fizice și apropierii spirituale. E anul în care fiecare trebuie să se așeze în genunchi în sufletul său, ca toate sufletele, apropiate, să mărturisească într-un glas. Hristos a înviat!