Tablou de seară


Am alergat să prind autobuzul, mă temeam că următorul va veni abia peste o jumătate de oră, ca de obicei. Duceam în brațe un buchet colorat, era tîrziu și lumea în jur era prea grăbită. Îi văzusem de departe numărul luminos din frunte și-am urcat, din zbor, în ultima secundă. După mine s-au închis, flămînde, ușile.

M-am așezat, cam într-o rînă, pe-un scaun și-am răsuflat adînc. Mi-am așezat buchetul de flori astfel încît să nu sufere, am scos cartea și, înainte de-a mă apuca de citit, mi-am rotit privirea prin autobuz. În fața mea, ședea o femeie în vîrstă care abia aștepta să-mi opresc privirea asupra ei, avea chef de vorbă. Mînca un covrig uscat care pocnea sec de cîte ori rupea cîte o bucată din el și-o băga, întreagă, în gură. Negii de pe nas i se mișcau ritmul masticației și era veselă cum rar întîlnesc oameni în ultimul timp. Nu avea dinți, dar covrigul acela uscat părea o mare delicatesă de care se bucura ca un copil. Îl lăsa puțin, să se umezească, apoi îl mesteca cu toată fața și era așa satisfăcută, de parcă ar fi mîncat cea mai suculentă friptură de vită Kobe.

În spatele ei ședea un bătrîn ursuz și murdar, care, incredibil, purta masca regulamentar. După ce femeia m-a întrebat de flori, mi-a urat ”la mulți ani” și mi s-a plîns de covrigul uscat care risca să-i smulgă și ultimii dinți rămași, femeia a tăcut brusc. Individul din spate se aplecase și-i zisese ceva, probabil, agasat de vorbăria ei. Am crezut că sunt împreună și că nemernicul acela bătrîn o terorizează, de și-a schimbat așa brusc atitudinea. Chiar voiam să mă iau de el, dar ea s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la ușă și la prima a coborît.

Am ridicat ochii. Pe banda luminoasă se anunța stația următoare. ”Urmează stația Zizin legătură cu 123.” M-am frecat la ochi, am crezut că nu văd bine. În 123 trebuia să fiu eu, era ceva în neregulă. Anunțul s-a prelins spre stînga și-a apărut data și ora cursei. În momentul acela un alt domn din spatele meu a început să urle la telefon. ” Ce faci? Cu cine ești? Ce vorbești cu ăla?” Întrebările se succedau repede, răstit și eu am avut senzația că m-am întors în timp, cînd vocea răstită mi se adresa. Pe banda luminoasă se prelingea spre stînga data și ora cursei. ”24.04.2020 ora 21.03. Urmeaza statia Mihai Bravu legătură cu 123 si 135”.

În acel moment a dispărut și scaunul, și autobuzul, oamenii din jur au întinerit brusc cu doi ani, pluteam cu viteza melcului printr-un oraș pierdut, în altă viață, în alt anotimp, la altă oră la care, cu siguranță, nu era nici frig, nici nervi, nici supărările de-acum. M-am ridicat și-am coborît la următoarea de parc-aș fi coborît dintr-un vis în altul în miez de noapte. Afară e tot incredibil de cald, în vecini e tot război, între noi nu mai e pace. Negoiță mai pavează o bucată de trotuar, mai scoate din pălărie cîteva locuri de parcare și-un sfert de parc și, pînă una alta, toată lumea circulă pe stradă, printre mașini, cum poate. Doar o mînă de flori colorate mi-a înviorat, un picuț, seara.

Povești de sărit somnul


Era gelos, nimeni nu avea dreptul să ridice ochii la femeia lui.

Era orgolios, nimeni nu-i spunea lui cum să-și trăiască viața și cum să-și gestioneze familia.

O bătea des, să știe cine-i e stăpîn, mai ales în apropierea zilelor mari, să nu cumva să arate prea bine pentru alții. După ce-o lăsa lată, voia sex, că așa face un bărbat adevărat, indiferent dacă ei îi plăcea sau nu, iar ei nu-i prea plăcea nici poziția, nici momentul, nici brutalitatea cu care o poseda. A doua zi îi vedea fața umflată, vînătăile care i se lățeau pe tot corpul, mîna ruptă și părea că regretă. Ieșea în oraș și-i cumpăra tot ce-i poftea inima: cele mai scumpe bijuterii, cele mai exotice haine de blană, tot ce era mai de preț pentru nevasta lui, că avea valoare.

Ultima dată a vrut s-o omoare. Era bolnav de cancer în fază terminală și-l înnebunea gîndul că el moare și ea rămîne s-o ia altul. A ridicat scaunul să-i dea în cap, ea a ridicat mîna, să se apere. Scaunul s-a rupt. Și mîna ei. El s-a oprit pentru cîteva momente, trebuia să-și tragă sufletul, ea a profitat de ocazie și-a fugit. N-a știut unde să se ducă, a venit la mine. I-am tăiat inelul ca să-l pot scoate de pe degetul învinețit. Era atît de deformat, că i-l sugruma, de-a dreptul. Din prea multă iubire.

După două săptămîni el a murit. Curînd, ea și-a dat seama că nu mai are prieteni, că rudele i s-au împuținat, că la mesele din familie e tot mai urmărită. Reprezenta o amenințare pentru cuplurile stabile de la masă, că doar nu degeaba o bătea, săracul.

Invechit


Simt cum mi se scurtează zilele

se fac tot mai mici și mi se strecoară în carne,

micimea lor mă sugrumă ca o piele prea strîmtă

care, ce minune!, nu mai e pielea mea.

habar n-am cînd am îmbrăcat pielea asta strîmtă

pe care-ar trebui s-o dezbrac

ca șarpele cînd crește și-l strînge pielea veche

de-o leapădă-n calea oamenilor

să-i sperie.

ce păcat că nu am învățat

cum să împrumut căldura de la pietre

și zilele senine direct din soare,

eu am învățat doar să fiu om

și, mai nou, toată lumea știe

că să fii om e-o haină perimată

găurită-n coate,

prea invechită și moda încă nu s-a întors

așa cum revine de obicei, la ce-a fost odată.

omul a trecut, nu se mai poartă.

mai e puțin pînă-mi intră frigul în oase,

frigul ăsta de iarnă rusească

ce ucide orice urmă de viață și Doamne,

tot mai visez la o primăvară nebună

în care copacii să se îmbrace de gală,

să-mi lumineze drumul pînă la pădurea de-argint

din care să rup ultima creangă

să-mi fac toiag pentru drumul cel mare.

Acasă


Acasă-i unde-ți este inima

mă învăța demult, cîndva,

un înțelept

tu, inimă, pe unde ești?

ce cerc de foc mi te-a încins,

de nu-mi mai dai prin piept

de-atîta timp?

ce demon de inimă neagră

mi te-a împins în hăul

în care nici îngeri nu-s?

ce vis cîinesc mi te-a mințit

de m-ai lăsat să mă frămînt

eu, ultimul om

rătăcit pe pămînt?

acasă nu e pe pămînt

cînd inima-i fărîme-n cer.

tu, inimă albastră, hai,

hai și mai stai la minte-n piept

să mă mai simt,

măcar puțin,

acasă.

2021

Arșiță


Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde focul iadului în început de august.

E vară plină şi totuşi…

Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.

Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.

Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.

Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”

Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.

Pălărie


Habar n-am cum de-am rămas singura pălărie din galantar.

Ieri, cînd a plecat ultima surată, mi-a fost frig pentru prima dată. L-am văzut cînd a intrat, avea un trenci lung, ponosit și-un baston cu cap metalic. Ah, m-am înfiorat, eram sigură că fix la raionul ăsta se va opri, părea genul de bărbat căruia îi trebuie neapărat o pălărie ca să acopere claia de păr leonin ce-i înconjura țeasta ca o aură. Vînzătorul m-a luat de pe raft și m-a pus pe tejghea după ce m-a mîngîiat puțin cu peria moale, din păr de capră. Doamne, cît iubesc periile astea, habar n-aveți. Am simțit că mi se întărește borul, de plăcere. Individul m-a luat în mînă, m-a privit atent pe toate părțile și, brusc, a băgat pumnul în inima mea. Am simțit că mă sufoc, atîta umilință n-am mai pățit! Am apucat să aud cum se sfîșie căptușeala și calota se umflă și-și pierde într-un mod atît de puțin elegant, cutele. Vînzătorul privea oripilat.

– Ce faceți, domnule, rupeți bunătate de pălărie? Păi, pălăria aceasta valorează mai mult decît capul dumneavoastră, nu vă permit, să știți! Uitați ce panglică de mătase strălucitoare are și cît de perfect îi încadrează calota neagră. Acum va trebui s-o cumpărați, da, da, fără doar și poate, altfel chem paza.

Individul a mormăit ceva și m-a aruncat pe tejghea fără să-i pese că m-a mutilat.

– Dă-mi-o pe cealaltă, asta nu-mi place. Nu e rezistentă.

– Domnule, nu-ți mai dau nimic pînă nu mă despăgubești. Nu mai pot vinde o pălărie deformată, nu există clienți mai proști ca dumneata, care s-o cumpere. Îmi dai banii pe ea și după aceea mai discutăm.

Se vedea clar cum îi crește iritarea pe măsură ce schimba formulele de politețe.

– Hm… cît costă?

– Cinci sute de lei.

– Prea mult, nu merită.

– Mult, puțin, acesta-i prețul. Îl plătești, sau chem paznicul să te dea pe mîna poliției, dumneata alegi.

Incredibil, insul a scos un portofel doldora de bancnote și-a plătit prețul cerut. Rănită și la propriu și la figurat, ascultam conversația mută de durere. Așa ceva nu cred că se fi întîmplat vreodată unei pălării serioase marca Bigalli.

– Bun, acum dă-mi alta.

– Nu mai am decît una de fetru, aceasta verde, dar aceasta-i de vînătoare, uite, are și pană de fazan.

– Dă-mi-o.

– Neah. Dai banul înainte, că nu mai risc să mi-o strici ca pe cealaltă. Era cea mai frumoasă pălărie pe care-am avut-o în magazin și dumneata i-ai crăpat deja căptușeala.

– Bun, a zis individul și-a pus pe tejghea încă cinci sute de lei.

– Nnț, a clătinat din cap vînzătorul meu. Șase sute.

– Cum șase sute, domnule? Cealaltă ai zis c-a fost cea mai frumoasă și mi-ai cerut cinci sute pe ea. Ei, drăcia dracului, cînd a crescut prețul așa brusc?

– Acum. Șapte sute, dacă nu-ți convine. Cealaltă a costat cinci sute că e deja distrusă, dacă o rupi și pe asta, rămîn în pagubă cu două pălării.

Insul a scos tacticos bancnotele din portofel, le-a pus pe tejghea și-a înșfăcat pălăria verde cu pană de fazan. Ah, ce m-am temut pentru ea, era prietena mea cea mai bună. Cînd a pus mîna lui pătată pe ea, am închis ochii dar, incredibil, nu s-a auzit nici un pîrîit și nici vînzătorul n-a scos o exclamație. Tăcere totală. Am deschis ochii și l-am văzut pe cumpărător cu pălăria pe cap, cum se admiră mîndru în oglindă. Pana de fazan se scutura la fiecare mișcare și se pare că asta îl distra teribil pe moș. Incredibil ce ghinion am putut avea! De ce n-am fost și eu o părălie de vînătoare cu pană de fazan prinsă-n panglică? Acum nu mai zăceam rănită de moarte pe o tejghea prăfuită, ci eram mîndria unui moș cu părul alb așezat ca o aură în jurul capului. Chiar era necesar să mă facă pălărie elegantă, tocmai în ziua de azi cînd pălăriile bărbătești nici măcar nu mai sunt la modă?

Încîntat, clientul a ridicat mîna la pălărie și-a salutat militărește.

– Îm place, o iau. Au revoire!

În urma lui, vînzătorul s-a crucit și-a privit cu gura căscată cum flutură în vînt trenciul ponosit și cum ciudatul cumpărător se face tot mai mic și se pierde în agitația bulevardului pînă nu mai rămîne din el nici măcar tremurul ușor al penei de păun. Într-un final a pus mîna pe mine, mi-a rearanjat calota, mi-a șters puțin borul cu mîneca, apoi a privit în jur, să descopere un loc în care să mă lase să-mi fac veacul. Pe raft nu mai aveam ce căuta, eram stricată și, oricum, eram deja cumpărată. S-a învîrtit un pic pe călcîie și m-a așezat ștrengărește pe capul de plastic al unui manechin din vitrină.

Acum privesc tristă la trecătorii ce se intersectează grăbiți prin fața mea și încerc să-mi dau seama pe creștetul căruia mi-ar sta mai bine. Unii au părul lung, prins în coadă, cred că i-aș aranja. Uite, domnul are o chelie rotundă fix în creștet, ah, tare bine aș mai acoperi-o. Ar fi mîndru de mine. În zilele senine simt cum mă arde soarele și-mi decolorează bunătate de panglică de mătase strălucitoare.

În zilele ploioase sunt tristă, parcă toată umezeala de afară îmi intră sub căptușeală și se cuibărește acolo, simt cum mă putrezește încet. Oamenii sunt mai grăbiți cînd plouă și nici măcar nu le mai pot vedea fețele ascunse sub umbrele.

Privesc în jos, dar nu văd decît tricoul polo de culoare roz cu care e îmbrăcat manechinul pe capul de plastic al căruia îmi fac veacul. Nici măcar o frunte înaltă n-are, să mă pot lăsa pe spate, să-i descopăr privirea. Doamne, ce fraieră sunt! Despre ce privire vorbesc? Bietul manechin nici măcar nu are față, dar ochi! Designerii ăștia noi nu mai consideră cool manechinele care să se asemene cu oamenii, le lasă așa, stilizate, fără chip.

Of, cînd oi fi rămas eu singura pălărie din magazin și de ce zac pe țeasta de plastic lucios a unui manechin îmbrăcat în tricou roz? Ah, iată că se apropie, în sfîrșit vînzătorul. Era și timpul, am disperată nevoie de-o periere și de-o mîngîiere, de-o mînă de om.

Hei, stai, frate, ce faci, ce mă bruschezi așa? Sunt, totuși, o pălărie fină, cîndva am fost cea mai frumoasă pălărie din magazin, de ce mă arunci în cutia cu deșeuri?

Joacă


Mi-am propus ca weekendul ăsta să nu fac nimic. Să stau în pat, să-mi beau cafeaua și să scriu, cu laptopul pe genunchi. Sau cum s-o nimeri, dacă mă dor genunchii. Să văd un film, să ascult muzică bună, să mă relaxez. În spiritul deciziei, m-am trezit la 9 jumate, că trebuia să merg neapărat la baie iar Suri era așa flămîndă, încît urla la propriu, nu mai plîngea de foame. Nu m-aș fi trezit, mi-era așa bine în somn! Se făcea că mă măritasem cu un bărbat frumos, de mă miram singură ce-l apucase să mă ia pe mine, că era și cu vreo 20 de ani mai tînăr. Wtf? L-am întrebat: noi doi suntem căsătoriți deja? Sigur nu am visat? El a rîs și-a zis da, mă, normal că suntem căsătoriți, de ce crezi că stăm împreună? Păi, eu știu… atunci de ce nu mă duci acasă, să nu mai stăm în wc-ul ăsta public Se făcea că locuiam la bloc, într-un apartament cu multe camere, dar fiecare cameră era o baie dotată cu de toate, de la cadă pînă la wc. De ce mă ții în baie, dacă ești însurat cu mine?, îi ziceam iar el a rîs și, normal, m-a dus acasă. Nu știu cum, dar acolo am ajuns, în casa visurilor mele, vă jur.

Aveam o casă înaltă, cu geamuri mari și terasă întinsă deasupra coastei unui munte. Priveliștea era de vis, cu un lac minunat la picioare, brazi, liniște. Incredibil. Făceam curat, că venea mama lui care aștepta să mă cunoască. Mi-era teamă, sincer, ce-avea să zică femeia aceea că eu aveam aproape vîrsta ei? Dar, a venit și-a fost atît de fericită, că m-a îmbrățișat. Wow, așa ceva nu mi s-a întîmplat niciodată, nici cînd m-am măritat singura dată în viața mea și soacră-mea chiar avea motive să fie fericită că l-a luat cineva și pe fiu-său. Soacra asta din vis era minunată și nu știa ce să facă de fericire, iar eu plîngeam și-am mușcat dintr-un măr verde de pe masă, din care mai mușcasem cîndva și-am rugat-o să stea de șase, ca să nu mă vadă soțul că mănînc, pentru că eram la dietă, ținea morțiș să slăbesc, să fiu sănătoasă cît mai mult timp. Mărul era acrișor, nu prea copt, mușcam din el și pocnea între dinți. Mă grăbeam așa tare să-l mănînc, că-mi curgea zeama pe barbă și înghițeam aproape nemestecat, eram flămîndă demult, presupun. Soacra mă mîngîia pe frunte și mă întreba dacă nu vreau să-mi pregătească ceva consistent de mîncare, dar eu nu voiam decît mărul ăla acrișor. Cînd a mai rămas jumate l-am pus înapoi în fructieră, s mănînc și mai tîrziu din el. Atunci m-am treit, cu satisfacția că nu-mi mai e foame și am dat deja vreo 3 kg jos, doar cît l-am mîncat. În definitiv, e bine că m-am trezit, altfel mă evaporam, naiba de cît de mult aș fi slăbit în vis.

Numai că, odată cu trezirea, au venit și nevoile. Nu-mi mai plăcea lenjeria, așa că am schimbat-o. Am pus la spălat, am șters, praful, am spălat două pahare și-o cană, am spălat gresia, am hrănit pisicile și acum îmi beau cafeaua cu voi, cît vă povestesc nimicuri.

Mă joc. Cînd sunt prea obosită, prea stresată, prea plictisită, mă joc. Am un joc de cultură generală care, cred eu, îmi stimulează neuronii. Ajung la o întrebare. ” Cum binecuvîntează un tată din tribul masai, căsătoria fiicei sale?” și sunt variante de răspuns: scuipă pe frunte, îi gătește micul dejun, o mîngîie pe cap, o poartă în brațe.

Habar n-am, că, spre rușinea mea n-am studiat nimic despre tribul masai, am citit doar o carte, ”Căsătorită cu-n masai”, dar era vorba de altă căsătorie. Ia să văd, pun și eu un răspuns la plezneală, că sunt curioasă să aflu informația. Bifez ”scuipă pe frunte” și, ce să vezi, e adevărat! Păi cum altfel, dăă? Îi trage o flegmă și gata, e binecuvîntată. Doamne, idioată sunt uneori!

Gata, s-a terminat cafeaua, fug să întind rufele, să pun altele la spălat, să mai fac un duș, să dau drumul aerului că deja e prea cald, poate să mănînc niște pepene și să mă odihnesc, că deja mă doare capul. De scris, oi scrie dup-aia.

Voi sunteți, probabil, la plajă, în vacanță, nu vă apucă hărnicia ca pe mine și poate că nici n-o să vă plictisiți atît de tare încît să intrați să citiți ce aberații scriu eu pe-aici. Orice-ați face, să vă fie bine! Zi însorită vă doresc! (să vă mai coaceți și voi, nu numai eu!)

P.S. Muzică bună ascult, să știți. Vă las și vouă ceva din ea.

Eu


Mă pregăteam să plec de la birou, după o zi în care mi-am dorit neîncetat să evadez din viața mea. Eram singură, am închis computerele și mi-am chemat o mașină. Pînă să ies pe ușă am auzit un bîzîit insistent. Am crezut că-mi pocnește un computer și-am plecat în căutarea sursei de zgomot. Am descoperit-o curînd, în spatele meu, în colțul ferestrei. Un păianjen prinsese o muscă și musca se zbătea, săraca, să scape. Cu cît se zbătea mai tare, cu atît se prindea mai rău în plasa morții. Am zis că las natura să-și urmeze cursul, că e în legea firii ca păienjenii să omoare muște. M-am dus în biroul celălalt, să închid și acel computer. M-am întors, mi-am luat geanta, mi-am pus-o pe umăr și-am dat să plec, dar musca striga înnebunită după ajutor, așa că am oftat, am luat un băț și-am scos-o din plasă. I-am curățat aripioarele și m-am asigurat că, dacă e cazul, poate să zboare. A tăcut și-a rămas amețită pe pervaz. Păianjenul a venit o dată după ea, apoi s-a întors repede, i-a fost teamă de mine. L-am lăsat în plata lui, nici pînza nu i-am stricat-o. Mi-a părut rău că l-am lăsat flămînd. O vreme am oscilat între cele două vieți. Cum poți salva una, fără să o afectezi, iremediabil, pe cealaltă?
Am mai stat un pic să văd dacă musca supraviețuiește și-am plecat.
Mă gîndesc serios că-mi lipsește o doagă și că nu mai am nicio speranță să devin om normal.

În loc de bună dimineața


Mă surprind că deschid laptopul în fiecare dimineață și intru să scriu aici, doar pentru că wordpress-ul se entuziasmează și numără zilele de fiecare dată. Azi e a șaptea zi consicutiv, iar el e în extaz. Cum să nu-l iubești?

Am niște zile ciudate și grele. Poate-o să am timp să vă povestesc, cîndva. Să vă povestesc despre oameni și egoismul lor.

Neața!

Lecții


Cred că aveam vreo cinci ani, mergeam uneori la grădiniță, cînd se sinchisea mama să mă îmbrace să scape de mine. Zilele astea se suprapuneau de cele mai multe ori cu cele în care venea nenea Andrei de la oraș. Cu o seară înainte, mama ne băga în albie și pe mine și pe soru-mea și ne freca cu săpunul de rufe pînă ardea carnea pe noi. Uram să fiu spălat de ea că mă usturau ochii de la săpun și îmi mai trăgea și cu codrul ăla greu în cap, să am de ce plînge, nu așa, degeaba.

Ne scotea din albie și ne îmbrăca în cămăși curate. Eu intram totdeauna într-o cămașă de-a tatei, întram în ea cu totul și îmi atîrnau mînecile pînă la genunchi. Uram cămașa aia, de cîte ori o îmbrăcam aveam mîncărimi pe tot corpul și mă scărpunam și-n somn. Era făcută dintr-o pînză aspră care de-a lungul timpului se făcuse scoarță de la atîtea spălări. Era singurul lucru care se mai păstra întreg după dispariția tatei și mama considera că e de obligația ei să mi-o dea s-o port, că doar eu eram bărbatul casei.

Puteți să nu mă credeți, dar zilele în care mergeam la grădiniță erau cele mai rele din viața mea. Preferam să merg să păzesc oile unchiului Ilarie care îmi mai aducea și mie cîte o bucată de brînză cu mămăligă de mîncare, la prînz. La grădiniță nu-mi dădea nimeni de mîncare la prînz. Ieșeam în pauză cu ceilalți copii și fiecare își scotea pachețelul din ghiozdan, doar eu nu aveam nici măcar o felie de pîine.

Într-o zi, de foame, de poftă, de necaz, habar n-am, am profitat de neatenția unei fetițe și i-am furat pachețelul. M-am strecurat pe lîngă clădirea grădiniței și m-am oprit în cel mai îndepărtat colț al grădinii, sub o tufă. Acolo am înghițit mîncarea, aproape întreagă, de n-am simțit niciun gust, doar satisfacția că mănînc și eu, în sfîrșit, ceva.

Cînd m-am întors, educatoarea mă aștepta la ușă. M-a luat de ureche și m-a tras în fața clasei, apoi i-a pus pe copii să rîdă de mine și să-mi dea o poreclă care să rămînă definitiv numele meu. La sfîrșitul zilei, a venit acasă și i-a spus mamei că sunt un hoț și dacă ar fi după ea, nu m-ar mai primi la grădiniță. Mama a pus mîna pe-o nuia și m-a bătut pînă a durut-o mîna. Cînd am scăpat din mîinile ei am fugit cît m-au ținut picioarele și m-am oprit tocmai la stîna lui nea Ilarie. Treizeci de zile am stat acolo si nu m-a căutat nimeni.

După un timp a venit bunicul și m-a luat la el. Mama a venit pînă la poarta lui cu cîteva haine într-o sacoșă. N-a intrat, a aruncat sacoșa peste gard și dusă a fost. Am mai văzut-o peste trei ani, cînd luam premiul întîi la școală. A venit, m-a pupat și mi-a dat o punguță cu bomboane. Au fost cele mai bune dulciuri pe care le-am mîncat în viața mea. Soru-mea, nici nu mă mai recunoștea.

Cînd aveam 14 ani, bunicul a murit și-am rămas singur. Cînd și-a dat duhul am fost acolo, lîngă el, i-am ținut lumînarea. Eram doar noi doi în casă, noi și moartea care s-a strecurat tăcută și-a plecat cu sufletul lui de mînă. Am rămas singur cu mortul.

Am ieșit afară și-am ridicat ochii spre cer. Nu știam ce să fac, rămîsesem singur pe lume și n-aveam niciun sprijin în cel mai greu moment al vieții mele. M-am dus la mama, dar mama era deja măritată cu un bețiv de prin sat și n-a vrut să mă primească în casă. Mi-a zis să mă descurc cum pot, că ea nu riscă să mănînce bătaie pentru mine.

M-am intors și-am intrat la nea Ilarie. M-am tocmit cioban pe trei ani, doar să mă ajute să-mi îngrop bunicul. Nea Ilarie m-a ajutat. S-a dus, i-a comandat sicriu, a vorbit cu popa, cu groparii, a adus-o pe țața Anica din capul satului de-a făcut o colivă și-un cuptor de colaci, ba a adus de-acasă și-o sticlă de vin cu care a stropit popa mormîntul.

După ce l-am lăsat pe bunicul în cimitir la umbra unei cruci albe de brad, m-am mutat la stîna lui nea Ilarie. Nu aveam ce lua cu mine, doar un braț de țoale și-un pisic roșcat care se aciuase pe lîngă casa noastră și se mulțumea cu resturile de la masă. Am pus lacătul pe poartă și trei ani, cît a durat tocmeala, n-am mai dat pe-acasă.

La oi nu pot să spun că a fost prea rău. Eram destoinic și-am învățat repede să mulg oile, să fac caș și urdă, să coc mămăliga, să știu ce oi trebuie să fete și care-s sterpe. Ciobanii mă iubeau că eram cuminte și-mi vedeam de treabă, nu-i spuneam cînd mai trăgeau din lapte sau vindeau cașul pe ascuns. Nu era treaba mea, viața mă învățase că în anumite ocazii, cel mai bine e să fii surd, orb și mut. Asta mi-a prins bine.

Acei trei ani petrecuți la stînă m-au modelat și m-au făcut să ajung ceea ce sunt acum. Am ajuns acolo un copil bătrîn, cu părul alb, am albit complet în noaptea în care a murit bunicul și m-am întors om mare. Cînd m-am întors acasă știam să-mi țin singur gospodăria.

N-am terminat școala, nu aveam eu bani de așa ceva, ce cîștigam muncind cu ziua prin sat, abia îmi ajungea de mîncare pentru mine și motan.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Pic cu pic mi-am reparat casa, mama Florica din capul uliței mi-a scos într-o primăvară zece pui de găină și zece rațe, nea Ilarie mi-a dat o oaie cu doi miei, neica Ionică a venit într-o zi cu un purcel sub braț. Am început să prind cheag și m-am bucurat, că ușor-ușor, scăpam de foame. În primăvară mi-am adus și-un cîine, eram deja om avut. L-am găsit într-un șanț, îl aruncase cineva într-un sac de iută legat la gură.

M-am dat și eu pe lîngă neica Marin și echipa lor de constructori. Întîi am cărat materiale și moloz apoi am învățat să zidesc, să tencuiesc, ba chiar și să pun faianță. Acum am de lucru de nu pot duce, mă cheamă oamenii să le mai ridic cîte un perete, să zugrăvesc, să îi ajut că mă cunosc de om tăcut care-și vede de treabă. Nu mă interesează viața nimănui, dar nici nu las pe nimeni în a mea.

Într-o zi de august m-am trezit cu mama la ușă. Avea un prunc în brațe și încă unul de poale și era vînătă toată. Fugise de-acasă. Am primit-o în casă, i-am oblojit rănile cum m-am priceput și m-am îngrijit cum am știut mai bine de cei doi frățiori ai mei. Am aflat că pe soru-mea a dat-o de suflet la o familie din afară. M-am bucurat pentru ea, măcar a scăpat de traiul de acasă.

Mama a rămas la mine pînă în octombrie. Într-o dimineață, cînd m-am întors de la lucru, n-am mai găsit-o acasă. Luase copiii și toți banii mei și plecase de unde-a venit. M-am amărît, că tocmai ce mă întorceam de la nea Ionică de la cules de vie și aveam o găleată plină de struguri pentru copii. De atunci nu mai știu nimic de ea, nici de copiii ei.

La fete n-am avut succes și-am ajuns să nu mă mai gîndesc la ele. Fugeau de mine, că eram orfan și-aveam părul alb în cap. Le-ar fi fost rușine să fie văzute cu mine și nici eu n-aș fi îndrăznit să aduc vreuna în sărăcia mea. Ia, am trăit și-am îmbătrînit și eu așa, singur. Un singur lucru mi-a lipsit în viață, să fi avut și eu un copilaș, să-mi înveselească bătătura. N-a fost să fie, asta e. Acum mă rog doar să mă țină Dumnezeu cît mai mult, să pot îngriji animăluțele astea care depind de mine, că ele mi-au ținut de urît.

Ce-am învățat eu în viața asta? Că oamenii nu sunt totdeauna oameni, de multe ori un străin face pentru tine mai mult ca mama care te-a făcut. Am învățat că singur te naști și singur mori. Știu că dacă n-am eu grijă de mine, nimeni n-o să aibă vreodată. Am învățat că un animal îți linge mîna chiar dacă îi arunci doar o bucată de mămăligă fără sare, dar un om poate să te calce în picioare pentru mult mai puțin. Am învățat că tăcerea nu te vinde. Acum știu că banul nu te face om și că trebuie să-ți hrănești sufletul înainte de-ați umple burta. Am învățat să dau fără să aștept să primesc ceva înapoi. Nu mai cred în nimeni, știu că oamenii mint doar ca să le fie bine. Cred în Dumnezeu și-n animalele de lîngă mine, ele nu au gură să vorbească, dar au suflet să mă încălzească.

Poate că viața nu e decît un lung șir de lecții pe care nici nu contează dacă le înveți sau nu, destinația finală nu are premiu pentru nimeni, nu sunt învingători în școala asta, toți suntem perdanți într-un final. Eu am avut nenorocul să învăț la fiecare pas cîte ceva și vă spun sincer că n-aș fi vrut să știu tot ce știu acum.