Umbra străvezie


  • Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţîgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mînca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Romelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţă vocea leneşă şi uşor tabagică a Albei.
  • Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vîrful dudului fiu-său, Romeo.
    De-l vezi nu-i dai nici zece ani, așa pricăjit este, dar a trecut sigur de doisprezece, chiar dacă n-are nici măcar un certificat de naștere care să-i ateste vîrsta. Poate să aibă cîți ani vrea pielea lui tuciurie, că tot aia e. Nici măcar mă-sa nu mai știe sigur cînd l-a făcut.
    Romeo are veșnic pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. Pe cît are pielea de neagră, pe atît are părul albicios, de zici c-a îmbătrînit înainte de vreme, ba chiar și genele îi sunt albe ca niște luminițe aprinse în preajma ochilor, de parcă natura vrusese să se asigure că ochii lui de șarpe pătat au nevoie de lumina lor, altfel scrumul pielii l-ar fi făcut să nu vadă lumina zilei niciodată și să umble tot orb. Nu c-ar fi fost o mare pagubă, și acum degeaba vede, că nimic nu pricepe din ce-l înconjoară, pe creierul lui este un singur șanț circular ca cel lăsat de acul pickup-ului blocat pe o placă de vinil. Are doar prostii în capul ca o bilă rotundă înfiptă strîmb, într-un echilibru precar, în gîtul lung și subțire ca un picior de barză. E slut ca o piatră pe care natura abia învăța să sculpteze oameni cînd l-a zămislit pe el.
    Cînd e singur acasă, se furişează printre bălăriile ce-ascund gardul părăginit, se întinde pe spate şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă trec aproape de el, le şopteşte „Ce te-aş fute, fă”, de se sperie bietele muieri și-și scuipă în sîn de-așa arătare. „De parc-ai avea cu ce, stîrpitură”, îi mai răspunde cîte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să sară ca un arc în picioare și să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mînă ca să demonstreze că are cu ce. Vecinele i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare de unde pîndeşte puiul de rudar.
    Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde cînd e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe cînd aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.
  • Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amîndoi, nebunule, continuă Alba să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorîş, cu mîna pusă streaşină la ochi. Romele, dă-te dracu jos, n-auzi?
    Tac-su Milică îl bate în fiecare zi iar el îi altoieşte la rîndul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Nici n-ar simți că trece ziua fără o bătaie serioasă, dar azi nu-i mai pasă, acolo, între crengile plopului nu-l ajunge nici măcar mîna lungă și grea a rudarului.
    Pînă la urmă, rudărița îl lasă n plata lui și-și vede de ale ei. De sub basmaua decolorată îi ies șuvițe negre de păr nepieptănat, peste frunte e legată cu un şervet alb, burta se revarsă în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mîncare, se-ntinde peste şoldurile generoase.
    Se așează pe ciuci, își adună fustele crețe în poală și rupe în mîini niște surcele uscate de viță de vie pe care le vîră pe rînd sub ceaunul încins de pe pirostrii. În ceaun fierbe încet o zeamă verzuie pe care vîntul o condimentează cînd și cînd cu fulgi albi de cenușă plutitoare.
    Alba nici nu poate face nimic decît adunată în poziția asta nefirească, cu tălpile goale răsfirate în țărîna încinsă, cu bărbia sprijinită pe genunchi și burta atîrnînd printre picioare. Ai crede că-i soră cu mumia fetei găsită înghețată la poalele muntelui Llullaillaco. Oricum, e la fel de zbîrcită ca mumia, grasă, lălîie și neagră ca fundul ceaunului de pe pirostrii.
    Tare-mi e că tac-su era beat cui cînd i-a ales numele, altfel nu avea cum să vadă albă cu ochi albaștri o arătate de tuci ca Alba. Dar, cum orice cioară-și laudă puiul, avea și Mitu dreptul să-și vadă cioara albă, așa că Alba i-a rămas numele pînă în ziua de azi și vai de cel ce-a-ncercat vreodat să facă mișto de ea, chiar dacă albastrul ochilor s-a transformat într-un căprui pătat ca scoarța de arțar.
    Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică s-a jurat că nu-i mai lasă un ban la vedere. I s-a pus pata rudarului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere cînd îi arde buza.
    De sus, din vîrful plopului, Romel se jelește.
  • Dă-mi, fă rudărițo, bani.
    Dintre picioarele Albei se ridică, plutitor, răspunsul rostit în crețurile fustei.
  • De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am? Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.
    Glasul îi răsună plîngăreț, deși pe fața brăzdată de riduri adînci nu se scurge nicio lacrimă. Se apleacă şi mai împinge o mînă de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.
  • Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonu ăla pînă mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mînuieşte cu sîrg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.
  • Da tu şe faşi, fă mamo? Un’ te duci? o întreabă fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?
  • Ia, pînă colea, răspunde evaziv Alba şi iese pe poartă cu călcătura de gîscă leșească pusă la îngrășat. Se uită-n dreapta, se uită-n stînga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Mustața blondă a lui Milică nu se arată de niciunde. Alba stă ce stă cu mîinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta, pe uliță. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vîrfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.
  • Brîndușooo, fa Brîndușo!, strigă prelung, cîntat.
  • Ce vrei, fa?, îi răspunde răstit femeia deranjată din somn. Doar ce ațipise și ea în crucea zilei, ca orice boieroaică ce se respectă.
  • Ieşi, fa, pîn’afară, că am o vorbă cu tine.
    De după perdeaua lungă se iţeşte capul descoperit cu părul vîlvoi al Brîndușei. Are ochii tulburi și-o privește cruciș pe rudăriță.
  • Ce dracu, Albă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?
  • Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul faaa, mor!
  • Te doare pe dracu. Zi mai bine că-ţi e lene și să respiri.
  • Ba mă doare, rumânco, mă doare, mi-e sete și-mi arde buza dupe o țîgară. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Alba de boală cu speranţă în ochii injectaţi.
  • Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.
  • Dă-mi fa, mîncaţi-aş, că-ţi munșesc pentru el. Uite-ţi fac un cîrpător.
  • Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?
  • Da’ dă-l la dracu rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, ai de viața mea.
  • Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări? – o întreabă Brîndușa în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine bărbatu-meu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.
  • Ai fa rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa și soarbe însetată din vinul negru, greu, apoi se aşează comod pe scaun.
  • Dă și-o țîgară.
  • N-am fă, de unde vrei să am eu țigări? Nu știi că nu fumez?
  • Hai, fa, de la omu tău… Ia di colo, din pachetul de după sobă.
  • Fă, tu ai ochi care se plimbă singuri prin casele creștinilor? Cum să umblu eu în pachetul omului, crezi că el nu știe cîte țigări a lăsat?
  • Ha, că nu le-o fi numărat? Lasă Brîndușo, că nu contează una, acolo. Dă șî la rudăriță, să-l momesc pe tîganu de Romeo să se dea jos din plop, că-l bate ta-su de-l zvîntă dacă-l găsește acolo.
  • Ia, fi-ț-ar făcutul al naibilui, că tu ești în stare să storci și ultima picătură de sînge din om, zice lehamisită femeia și-i întinde rudăriței o țigară Carpați, fără filtru, din pachetul păstrat pentru astfel de ocazii speciale în dulapul cu cojoace puse la păstrat pentru iarnă. Omul ei nu le fumează că de cînd stau acolo miros doar a mucegai, molii și naftalină. Alba o înhață și și-o potrivește tacticos după ureche.
  • Ai, rumânco… da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare!, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, Brîndușo, dadă. Mai pune o țîră de vin, să-mi clătesc gura.
  • Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort? – o îmbărbătează femeia şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mîncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.
    Rudăriţa zîmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.
  • Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam şi ăla nu-mi lasă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, să-l mănînşe viermii de rudar zgîrşit!
  • Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.
  • Iaaa, munşeşte, munşeşte, dar ce folos dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb. Rumânii e ai dracu’, fa, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, `te-mă-n norocul lor.
  • Machea, Albă, tu mă-njuri acum sau ce faci? Nu-ţi e, fă, ruşine?
    Alba tresare, lasă paharul pe masă, strînge repede cartofii și ceapa-n poală și-o ia agale către poartă.
  • Nu te-njur io pe tine, Brîndușo, ia pe rumâni, așa, în general. Dacă ar fi toți buni ca tine ar trăi și rudarii bine, fa, da` nu-s, căca-m-aș în ălbiile lor de rumâni. Dă lu Alba și-un pahar de oloi, mînca-ți-aș, că ți-oi aduce-un cîrpător.
    De peste drum, se aude deodată un țipăt lung, apoi Georgeta strigă cît o țin băierele plămînilor,
  • Maaamăă! Fă, mamo, sări fă, că căzu prostul din plop! Îu, acu moare, uite-l! Moare, lumeeee, moare nebunu! Romelee, zî mo ceva, nu muri că nici lumînare n-am să-ți aprind și nici rudărița aia nu mai vine, mo, parcă plecă după moarte. Fă, mamo, unde dracu ești?
    Copila se jelește aplecată deasupra corpului jigărit al rudarului care, cu ochii după mă-sa, să vadă dacă-i obținuse și lui o țigară din cerșit, se ridicase pe vîrfuri pe o creangă mai elastică, iar creanga se aplecase și-l lepădase ca pe o povară în țărînă. Fix în cap îi dăduse drumul și Romeo șade acum întins pe spate cu gura căscată și ochii închiși, ca mortul.
  • Fugi, Albo, nu te mai moșmondi, fugi că-ți moare băiatul, se agită Brîndușa, trezită de-a binelea. Nu-i vine să alerge pînă-n curtea rudarilor, doar o îmboldește pe rudăriță să se miște mai repede. Rudărița calcă țărîna rar și apăsat, nici vorbă să se grăbească.
  • Ia dă-l dracu, mo, că n-are nimic. Prostule ce ești tu, prost, Romele, nu te rugai io să cobori de bună voie? Să vezi bătaie ce mănînci acu, doar așteaptă tu să ajung la tine, țîgan borît ce ești, bombăne-n barbă și strînge tare șorțul în care-și duce povara de cartofi. A dracu rumâncă, mo, un pahar de oloi nu-mi dădu și mie, zgîrcita.
    Lîngă poarta larg deschisă, Brîndușa dă să mai zică ceva, dar n-are aer să-și umezească corzile vocale așa că răsuflă adînc de cîteva ori, de parcă ar vrea să muște bucăți mari din aerul ce nu-i ajunge în plămîni. Simte cum o atinge umbra străvezie a morții și i se taie picioarele. Se sprijină ușor de stîlpul porții, își duce mîna la piept și cade în genunchi. Pe gura larg deschisă aerul tot n-are loc să se ducă pînă în plămîni și nisipul galben se apropie tot mai mult de buzele umede ce vor să muște din el ca dintr-o felie zemoasă de lubeniță.

pînă să te cunosc


pînă să te cunosc m-am risipit
ca boabele de rouă
în soarele dimineţii
tu ai venit,
te-ai aşezat alături
şi m-ai învăluit
cu adîncul ochilor tăi albaştri.
De-atunci mă adun
strop cu strop
să-ţi pot potoli setea
şi atunci cînd, obosită
de viaţă,voi merge
să mă odihnesc puţin
sub piatră.
18449628_1169831983143436_4596156316310629613_o (1)

Întinde mîna


Întinde mîna și prinde
secundele ce mi se strecoară
printre degete
ca nisipul într-o clepsidră.
Grăbește-te,
mîinile mele nu sunt impermeabile,
timpul se scurge în voie printre ele,
rămîn mereu doar cîțiva stropi
în căușul palmei,
cît să adape, dimineața devreme,
ciocuri însetate de ciocîrlii
așa că te rog pe tine,
suflete,
întinde mîna și oprește-le scurgerea,
spală-ți ochii în apa răsăritului
ca toate zilele
ce vor mai izvorî din pămîntul
acesta mănos al vieții mele
să se oglindească pe rînd în cerul
ochilor tăi.
Întinde mîna, te rog
și oprește risipa secundelor
ce-mi mor.

2017-10-14 20.20.21

Teamă


Lumea asta a devenit prea strîmtă
pentru atîtea orgolii
bine crescute
și-am cam înțepenit de nemișcare
de cînd mă tot feresc 
să nu calc pe unul sau pe altul.
Umbra mea se întinde cam mult
și ea e-n pericol să calce
pe alte umbre mai bine înfipte
în realitate.
Prea mă sufoc,
cred că și respirația atinge
alte respirații.
Aș închide ochii,
că și de privirea mea se-mpiedică
alte priviri mînioase.
Mi-e tot mai teamă să ies din casă,
dacă într-o zi nu voi mai întîlni
pe drum
nici măcar un om?
E cod roșu de vreme rea
și e uriaș pericolul ca toți să sfîrșească
înghițiți de orgoliile astea flămînde.
bine hrănite.

18766523_1184707021655932_9160381037333520261_o

Ziua poveștilor neterminate


Într-o zi am învățat că inima doare. Nu fizic, ci adînc, definitiv, atît de tare c-aș fi vrut s-o scot din piept și s-o arunc, mi-era dușman. Am îngenuncheat, am plîns și-am lăsat-o în piept, am învățat să trăiesc cu durerea.
Te-am urît o clipă, recunosc. Te-am urît că ai plecat fără să-ți iei rămas bun, ca și cum n-aș fi existat, ca și cum tot ceea ce împărtășisem pînă atunci n-ar fi însemnat nimic pentru tine.
Te-am iubit, apoi. Mi-a ajuns lacrima pe care-ai vărsat-o rece pe perna albă de damasc.
Apoi am urît lumea care mi te-au smuls prea repede, de n-am apucat nici să-mi dau seama cît te-aș putea iubi, cîtă bucurie aș fi putut dărui și trăi.
Am urît soarele ce rîdea răutăcios, de sus. Ar fi trebuit să plouă, să fie furtună, cerul ar fi trebuit să știe ce e in sufletul meu, ar fi trebuit să-i pese. El  doar și-a aruncat peste noi pătura caldă a zilei.
Am urît verdele frunzelor, erau prea strălucitoare și eu știam că ar fi trebuit să îngălbenească și să pice, să-mi însoțească lacrimile, să nu le lase să se spargă singure și stinghere, să le soarbă nisipul însetat.
M-am urît, oh, cît m-am mai urît! Mi-am urît necredința și neputința, am urît rîsul cu care am întîmpinat vestea, aveam atîta încredere în tine încît nici măcar o secundă n-am fost în stare să cred ce auzeam. Am crezut că-i o farsă proastă pînă cînd am ajuns la poartă, mă așteptam să rîdeți de mine, să vă tăvăliți pe jos de rîs și eu să trîntesc fals supărată buchetul alb și gingaș de pămînt. Aș fi plîns un pic de necaz, m-ai fi mîngîiat pe mînă și m-ai fi împăcat zîmbind, cum știai tu atît de bine să mă împaci. Am fi rîs împreună apoi, am fi povestit și ne-am fi jucat jocuri tîmpite ce ne-ar fi colorat ziua. N-a fost să fie.
A fost să aflu cît de tare mă poate durea inima și cum pot umbla o viață întreagă cu  inima stafidită. Oh, da. Dacă m-ai tăia acum, n-ai găsi o inimă întreagă, vie, nici vorbă. Ai găsi o biată stafidă zbîrcită ce se chinuie de-o viață să mă țină în viață. Am trăit așa, să știi.
În ciuda ta am trăit, în ciuda ta am iubit, pentru tine nu m-am stafidit cu totul. Pentru că n-am fost în stare să te iau de mînă să plec cu tine atunci cînd m-ai rugat. Pentru că n-am putut să dau lumina pe întuneric.
Lumina pe care o uram m-a ținut în viață. De întuneric mi-a fost frică. Mult timp n-am putut să ies în noapte de una singură, nici în case întunecoase n-am putut sta. Nici acum nu pot, îmi pun toate becurile în lustra și le aprind pe toate, să văd, să disting fiecare obiect din jur, să simt că încă mai sunt vie. Copiii mai vor să privească un film pe întuneric. Alinei, mai ales, îi place să stea seara cu lumina stinsă, habar n-are cum îmi urcă inima din piept și mă strînge cu mînuțele alea stafidite de gît. Atunci țipă după mine fiecare umbră, mă cheamă în întuneric cum mă chemai tu cîndva.
Dacă Dumnezeu ar fi cinic și mi-ar lua cîndva lumina ochilor, m-aș sinucide. N-aș vrea și n-aș putea să mai trăiesc într-o lume în care tot timpul mi-ar fi teamă de ce-i în jurul meu. Și poate că nu mi-ar fi atît de teamă, dacă aș ști că te-aș găsi, dacă aș fi convinsă că nu rătăcesc cu mîinile întinse printre umbrele ostile ale altor iubiri, ale altor doruri. Cred că toți așteaptă pe cineva și-ar trage de mine și m-ar călca în picioare cînd ar vedea cît de singură și rece sunt.
E ciudat cum nu de moarte mi-era frică. Pe ea nici n-am putut s-o urăsc vreodată, nici nu m-a speriat și am respirat de cîteva ori alături. Poate că știe totul despre mine, poate și eu știu totul despre ea, mi-a povestit ceva cînd m-a ținut de mînă. E liniște, mi-e pace.
M-am luptat cu ea doar pentru cîțiva oameni iubiți. Și pentru tine. De fapt, cred că tu m-ai învățat s-o iau de gît și să-i încui ușa în nas cînd vine după cine mi-e drag.
Am și pierdut, e adevărat, am mai plîns, am mai îngenuncheat, am mai jelit, mi-am mai spălat sufletul în lacrimi. Într-un timp mă gîndeam c-am plîns o Dunăre de-atunci. Apoi mi-am dat seama c-am plîns puțin, mult mai puțin ca alți oameni. Cumva, habar n-am cum, am reușit să-mi stafidesc și lacrima sub gene.
Uneori vorbesc cu tine în gînd. Tu n-ai cum să știi. Sau poate da, că sufletele legate știu totul. Te cert, te alung, te chem. Mă întreb ce-am face dacă ne-am reîntîlni cîndva. Ne-am recunoaște, oare? Din mine doar ochii au rămas cumva, neschimbați. Poate ochii noștri se vor recunoaște oricum, dincolo de ani, dincolo de lumi.
Azi e rece în lumea mea, cerul nu mai are pătura atît de caldă atunci cînd ne despărțea definitiv. Are doar soarele nepăsător și verdele frunzelor, și culorile florilor. Tu ai spune că e o zi perfectă de trăit. Eu ți-aș spune că e o zi în care nu merită să mori, că uite, începe luna florilor și niciun om iubit n-ar trebui să moară în luna în care florile umplu pămîntul. Dar ce știu eu? E ziua noastră, iubite, ziua în care povestea noastră se rescrie la fel, în fiecare an. Doar noi nu ne mai avem unul pe altul.

La slobozit de Paște


Cred că era al doilea an de cînd se întorsese preotul Aurel la biserica din sat. Revenirea lui a iscat oareșce discuții în contradictoriu prin satul împărțit în două. Unii care-i știau trecutul și nu-l iertaseră, mai ales cei cu muieri care-l găsiseră mult mai pe plac decît pe ei, alții care-i cunoșteau trecutul dar îi găsiseră circumstanțele atenuante, îl iertaseră și-l doreau înapoi. De fapt… cu preotul de-a fost înaintea lui erau puțini care să se fi împăcat, prea era scorțos, veșnic supărat și atît de serios că se stingeau lumînările singure doar dacă le privea. Nu reușise să le intre în suflet, nici măcar nu se străduise și oamenii din cîmpie sunt ciudați, dacă nu te apropii tu, nu te cheamă ei.
Bun, revenise părintele pe care-l preferau, lucrurile reintraseră în normal și dacă toate erau mai bune acum, dacă biserica era plină în ziua de Paști, de ce nu s-ar fi slobozit din nou Paștele ca odinioară, că tot scăpasem și de comunism și toată lumea era fericită că-și primise pămîntul și vitele înapoi. Aurel a zis ceva la slujbă, muierile s-au dus acasă și-au spus, s-a dus Aurel și pe la prieteni și-a primit confirmări. Omul sfințește locul și păstrează tradițiile vii.
Sătenii s-au cam codit, nu mai făcuseră asta cam de multișor, dar parcă ar fi fost de acord să-și aducă aminte de tinerețe.
Pînă la urmă s-au mobilizat și s-au strîns cele mai înfipte familii din sat. S-au vorbit unii cu alții întîi
– Tu ce zîci, fîrtate, să mergem? Parcă m-aș băga dacă te bagi și tu.
– Ai, cumnată, ia ce zice omul meu. Cică a vorbit cu Miai și voi vă duceți să sloboziți Paștele la biserică.
– Ne ducem, fa, da nu veniți și voi? Noi am vorbit și cu copiii, să-și ia liber și vin și ei cu nepoții, ne adunăm toți. Hai și voi, o să fie frumos!
– Păi, dacă mergeți voi, om merge și noi. Cine mai vine?
– Păi cine să mai vină… vin ai lu Mădălicea, copiii ăia ai lui Ciochină, Angela cu copiii ei.
Gata, s-a stabilit. Se ducea toată lumea bună, nu putea lipsi marte din post, trebuia să meagă și Lache cu Ria (Rhea după botezul ei).
Eu mă învrednicisem să fac doi copii la 21 de ani și drept premiu primisem deja mutarea la țară și transformarea într-o țărancă destul de prostuță, tolerată de familie mai mult de nevoie decît de voie.
În ziua de Paști, cînd ne așezasem toți la masă, socru-meu mi-a adus la cunoștință hotărîrea.
– Să faci bine să te pregătești, că marți mergem la biserică să slobozim Paștele.
Mi-a căzut lingura de ciorbă din mînă. Habar n-aveam ce presupune slobozitul ăsta. Cum să mă pregătesc? Trebuie să fac ceva anume?
– Ah, nuuu, că avem de toate. Iei o față de masă, tacîmuri, mîncare din ce rămîne de la Paști, cozonac, dulciuri, ouă roșii și mergem să punem masa în curtea bisericii, pe iarbă. O să vezi, e frumos la noi acilea, la slobozitul Paștelui.
Mi-am adus vag aminte de marțea de după Paști, cînd mergeam dimineața cu mamaie la biserică, cu coșul plin de bunătăți. Se aliniau muierile cu coșurile la fel de pline, cu ramuri de liliac înflorit, lalele, lumînări, mărgăritar înflorit, ouă roșii încondeiate și multe prăjituri (eram și eu copil, ce vreți? Nu era să rețin drobul, nu?). Totdeauna mă grăbea să mă pregătesc mai repede, să merg mai repede, să ajungem la timp că nu mai avem loc să punem coșul. Și avea dreptate, cu cît ajungeai mai tîrziu, cu atît erai obligată să rămîi mai către poartă și, pînă trecea preotul să-ți sfințească bucatele, nu mai aveai cui să dai de pomană, că toate celelalte terminau de împărțit și plecau către casă, să se pună la masa cu bucatele sfințite. Așa mi-am imaginat și acea slobozire.
În dimineața cu pricina m-am trezit devreme și mi-am terminat repede treaba, m-am spălat, am dat copiilor de mîncare, i-am spălat, i-am îmbrăcat frumos, am aruncat și eu repede ceva bun pe mine, să nu mă duc la biserică ca ultimul om, am încărcat bucatele în coș, am pregătit pătură de stat pe jos, o față de masă mai bună, totul pentru un picnic pe iarbă verde. Mă bucuram ca un copil și credeți-mă, bucuriile nelegate de copii îmi erau aproape inexistente pe vremea aceea. Am pus coșul în căruță, mi-am luat copiii în brațe și-am plecat.
Domle, și-am ajuns la biserică. Acolo, lume luminată, elegantă ca la nuntă, mese mari întinse cu mîncare de la aperitiv la tort, fripturi, salate, sarmale, ciorbe, prăjituri de 7 feluri, scaune tapițate, tacîmurile cele bune, seturi de farfurii din porțelan chinezesc din acela dantelate, cu flori albastre tivite cu aur, tot luxul ce putea fi găsit în casele satului la vremea aia era afișat în curtea bisericii.
Eu mă pregătisem de picnic cu ceva friptură, brînză, ceapă verde, ouă roșii, cozonac, o masă normală, cu bucate de sărbătoare, nicidecum să ne îmbuibăm ca la nuntă. Mi-a venit să intru în pămînt de rușine. Prietenii socrului meu au venit repede să-i strîngă mîna, să stea de vorbă, muierile grămadă pe soacră-mea, mie nu-mi venea să cobor din căruță. Ca racul eram. Ăștia au luat copiii și-au plecat să socializele și m-au lăsat singură, să întind masa.
Unde să mă așez, că erau doar mese peste tot? M-am dat și eu deoparte, sub o tufă de habar n-am ce, am scos ce-am adus, mi-am ascuns fața roșie și ochii plini de lacrimi sub părul desfăcut și m-am așezat. A venit și preotul de-a sfințit mîncarea, a trecut pe la mese de-a ciocnit cu fiecare cîte un ou roșu.
– Hristos a înviat!
– Adevărat a înviat!
Cioc-cioc, gata, al meu a fost mai tare! Bucurie mare, rîsete, glume cu sau mai fără perdea. Apoi a intrat în biserică, și-a dat jos veșmintele preoțești, a scos casetofonul și-a răsunat în curte prima horă. S-a încins un chef de zile mari, cu sîrbe, chiuituri, vin curs în valuri, urări, veselie mare. Doar eu nu am scos capul dintre urechi cîteva ore, cît a durat paranghelia. Toată distracția era la mese, ședea pe scaune tapițate.
Măcar am știut cum să mă pregătesc pentru anul viitor. Nu știu dacă azi mai are cine slobozi Paștele în Izvoarele, preotul Aurel știu că s-ar pricepe să anime atmosfera și să-i facă pe toți să se simtă bine, ca întotdeauna.