cicatrici






Am și acum cicatricile pe omoplați,

simt în ele umbra zborului frînt

și dorul de libertate

mă sfîșie cu dinți de lup

în toate nopțile cu lună plină.

Imi ingrop lacrima

în rana adîncă a cîmpului sterp

privesc tot mai des spre cer

cu mugurii îngropați adînc în carne

de-a dreapta și de-a stînga

iluzoriei verticalități

cu care-mi adorm, deseori, dorul.

Într-o zi am să-mi agăț un cîrlig de Atlas,

să mă atîrnați de cer,

ca pe ingerii de sticlă în bradul de crăciun.

LUCIA STROILĂ: ȘI VULTURII UITĂ  SĂ ZBOARE – EDITURA SIONO- RECENZIE

LUCIA STROILĂ: ȘI VULTURII UITĂ SĂ ZBOARE – EDITURA SIONO- RECENZIE


Crâmpeie de suflet

Anul acesta a fost unul al încercărilor, care m-a îndepărtat puțin de lectură. Cu tot ceea ce se întâmplă în jur, este nevoie ca o carte să îmi vorbească pur și simplu. Să producă o oarece vibrație la interior pentru a mă determina să ies din cochilie și să citesc. Așa că m-am bucurat enorm când am dat peste o editură nu foarte veche pe piața de carte românească, Siono, care promovează literatura română contemporană. M-a atras grafica lor foarte tare, discursul lor din online și, de ce nu, numele care apar în cadrul lor. Sunt oameni tineri, autori debutanți sau cunoscuți în cercuri restrânse, dar de o înaltă calitate. Și asta oferă editura și în ceea ce privește volumele lor. Calitate în locul cantității, iar asta este pur și simplu minunat. Tocmai de aceea poate sufletul meu a făcut câteva tumbe când am reușit să obțin o colaborare…

Vezi articolul original 1.058 de cuvinte mai mult

Rîul


Prin mine curge, învolburat, un rîu,

l-am înconjurat cu ziduri înalte

de piatră,

mi-a fost teamă,

dacă ar fi dat pe-afară

ar fi inundat cu maci

cîmpia întinsă, verde,

prea verde pentru cît îngheț e în jur,

m-am temut că pîinea voastră

cea de toate zilele

va avea gust de sînge

dacă nu mă voi impotrivi

cu toate puterile

revărsării apelor albastre

din adîncul ființei mele de lut.

Prin mine curge, învolburat, rîul

iar eu am uitat sa fiu mal lin

pentru toată viața

ce s-a dus cu el prin albia de piatră.

eseu despre sănătate, covid și spitale


M-am speriat și eu, ca mai toți oamenii lucizi, de apariția acestui virus, chiar dacă s-a dovedit cu timpul că, ea, apariția, ne-a fost semnalată cu cîteva luni întîrziere. Nu știu cum virusul ăsta nenorocit a umblat liber prin Europa luni întregi, fără ca nimeni să-l bage în seamă, pînă cînd China n-a mai putut ascunde morții și-n OMS s-a umflat pandemia. Nimeni nu știe cîți oameni au murit din cauza lui înainte să ne dăm seama c ne omoară. Nu știu cîți medici habar n-au avut cu ce se confruntă și l-au tratat cu ce-au știut mai bine, fără protocoale, fără echipament de cosmonaut, fără intubare și medicamente inventate pentru alte boli fatale. Ar f interesant de aflat care ar fi fost procentul pierderilor dacă n-ar fi existat medicamentele și procedurile care s-au dovedit perdante doar peste cîteva luni. Ar fi interesant de aflat adevărul, de pildă.

În România se luptă cu pandemia așa cum se face totul, zi de zi. Cu ”las că merge și așa”. Mai cîrpim, mai acoperim, mai punem un strat de asfalt care se sfarmă a doua zi, mai punem o tencuială care pică peste o lună, mai dăm cu un șomoiog de catran pe acoperiș, ca să constatăm la următoarea ploaie că n-am acoperit decît jumătate de gaură, nu chemăm instalatorul că noi ne pricepem la toate, mai punem niște bandă izolatoare, mai improvizăm două fire în lipsă de stecker. Improvizăm. România e țara veșnicelor improvizații, de ce ar fi lupta asta luată în serios? La noi, dacă mîine ar intra rușii cu tancuri în țară, am improviza la foc automat o apărare cu ouă clocite și rahat din wc-ul din fundul curții. Nici n-ar conta că nu i-am putea opri, ci că ne-am apărat cu prețul vieții, că nouă ne e prieten rîul, ramul.

Așa ne apărăm și de pandemie, mai cu niște restricții, mai cu niște măști contrafăcute din care s-au mai îmbogățit niște oportuniști, mai cu niște corturi militare pe care am scris ”spitale de campanie” și în care am detașat un medic militar pe care-am avut ciudă, doi rezidenți mai sărăcuți și cinci asistente de sacrificiu. A evoluat pandemia, am mai pus etichete pe niște spitale ceaușiste. Le-am reprofilat, ce mama mă-sii. Bine, asta, imediat ce s-a terminat perioada concediilor, a alegerilor, după ce am pus oameni noi la butoane vechi. Nu ne miră nici că ne mor oameni pe care-i internăm cu o boală tratabilă și părăsesc spitalul congelați, cu picioarele înainte. Păi, la ce spitale avem… nici grajdurile nu colcăie de atîtea bacterii ucigașe ca ele.

De ce ne-ar mai mira că unii ard la terapie intensivă? Ce, n-au ars și niște nou născuți într-o maternitate și de plătit a plătit o singură asistentă care-a avut proasta inspirație să nu ardă împreună cu ei? Da, domne, asistenta trebuia să știe, trebuia să improvizeze, să-și taie venele și să înlocuiască cablurile electrice coapte din pereți! Asistenta trebuia să facă cursuri de specializare în electrică și să fi știut să fixeze în pizda mamii ei priza aia cu împămîntare în perete, să schimbe steckerul îmbătrînit, să știe ora și minutul la care s-ar putea declanșa incendiul și să scoată copiii afară, în curte. Să întindă șirul de prelungitoare direct din stîlp, să conecteze incubatoarele, să fie măcar Supermen. Ea nici chiloții pe deasupra de pantaloni nu și-i i-a luat, normal că trebuia găsită vinovată și închisă. Credeți că, de atunci, s-a schimbat ceva în maternitatea respectivă, sau în alte maternități? Vă înșelați! S-au mai făcut niște hîrtii, s-au mai pus niște panouri, s-a mai limitat accesul celor de afară, s-a mai improvizat ceva, s-a mai băgat niște gunoi sub preș, să nu se vadă.

De aceea se moare de orice ar putea omorî un om în spitalele românești ”de covid”. Degeaba-și dau medicii interesul să-i trateze de covid, că ei țin cu încăpățînare să moară. Mor, frate, pe capete și medicii sunt tot mai stresați, tot mai îngroziți de perspectiva morții care se apropie cu repeziciune de gîtul lor. Au murit și dintre ai lor, că și ei sunt oameni, și ei au alte afecțiuni, și ei sunt epuizați. Mor, pentru că nimeni n-a luat în calcul că un om pe care virusul l-a pus la pămînt, ar trebui tratat în timp util și de complicațiile care ar putea apărea. Nu, frate, la noi a stabilit celula de criză un protocol, trebuie să ne ținem de el în timp ce coborîm vertiginos în prăpastie. Facem spitale de covid să tratăm covid, nu să ne jucăm de-a tratat oamenii de toate bolile lor. Bolile mai pot aștepta să iasă testul negativ la covid. Dacă nu rezistă, să moară, să elibereze patul. Să moară, mama lui de idiot care a îndrăznit să se îmbolnăvească și de altceva. Nu putea sta sănătos pînă dădea virusul peste el? Trebuia să poată, ce dacă a trecut de 50 de ani, era obligatoriu să poată!

Nu totdeauna medicii sunt de vină că ne mor semenii înainte de vreme. În marea lor majoritate, sunt depășiți de situație, sunt copleșiți de un sistem inflexibil și absurd, sunt obosiți. Nimeni nu poate cuprinde toată gama afecțiunilor din corpul unui om. Nimeni nu s-a specializat în toate ramurile medicinei. Medicii din spitalele suport covid sunt puși să trateze o boală pe care n-o cunosc și fac tot ce pot să se ocupe de tot mai mulți oameni care se sufocă sub ochii lor. Multe alte simptome pot să le scape și dacă nu le scapă, e imposibil să le trateze, pentru că nu țin de specialitatea lor. Ar trebui să poată colabora cu alți specialiști, cu cardiologi, cu neurologi, cu experți în nutriție și diabet, cu urologi sau interniști, cu chirurgi. Dar ce să vezi? Nu au cum. Nu-i lasă virusul, care trebuie carantinat. Nu-i lasă protocolul, nu pot risca să infecteze secții în care se tratează alți bolnavi nevizitați de covid.

Toți ne revoltăm pentru situația din spitale, pentru că mor oamenii de afecțiuni pe care virusul doar le agravează, de afecțiuni care, altfel, ar putea fi tratate. Nu neg existența virusului și nici ravagiile pe care le face. Ar fi păcat de viețile atîtor oameni care au pierdut rapid lupta cu el, ar fi lipsă de respect față de oamenii care au murit fără să apuce să-și ia rămas bun de la viață, față de oamenii care aveau atîtea planuri care s-au năruit, atîta viață de trăit dacă el nu le-ar fi afectat-o iremediabil.

Mi-e teamă de virus? Da, îmi este, pentru că nu mai sunt la vîrsta la care să cred că nimic nu mă pate răpune și pentru că duc de-o viață niște afecțiuni congenitale cărora nu le-ar plăcea să se intersecteze cu el. Mi-e teamă pentru că, acum vreo 13 ani, într-un exces de zel, mi-am ars căile respiratorii cu clor cînd curățam baia. Chestii din astea de om prost care te afectează, după aceea, toat viața.

Mi-e teamă, deci îl iau în serios. Mult mai în serios decît îl iau decidenții noștri. Mult mai în serios ca guvernul împreună cu celula de criză care au luat măsuri doar ca să fie luate.

Ar trebui să vă fie teamă și vouă și să luați în serios măsurile de protecție. Că masca nu te protejează total, e adevărat, dar poate reduce vizibil concentrația de viruși expirați. Dacă o purtăm toți, atunci șansele să ne infectăm scad vizibil. Dacă păstrăm o distanță decentă unul față de celălalt, șansele scad și mai mult. Dacă ne dezinfectăm mîinile, la fel.

Nu trebuie să așteptăm minuni de la medici, fac și ei ce pot și nu pot mare lucru. De la un timp suntem singuri cu bolile noastre pe care poate nici nu știm că le avem. Medicii au mîinile legate din momentul în care nu mai pot colabora cu alți medici care ar putea să ne salveze viața. Medicii nu sunt Mafalda! Nu sunt zei, să decidă cine să moară și cine nu. Eu una n-aș vrea să fiu în locul lor pe secțiile de terapie intensivă. E adevărat, sunt și incompetenți printre ei. E adevărat, sunt și unii de-a dreptul idioți și lipsiți de empatie. Sunt, totuși, oameni și oamenii au limite, așa cum și noi avem. Nu le putem cere viață, cînd noi nu ocrotim viața. Nu avem dreptul să le cerem imposibilul. Fac și ei ce pot, ce-i lasă sistemul să facă, că de pregătit, sigur nu s-au pregătit pentru o eventuală pandemie. Și sistemul ne-a îngenuncheat pe toți. Hai să rămînem lucizi și să ne protejăm cum putem mai bine înainte de-a ajunge responsabilitatea lor.

Ninge


Ninge. Mărunt, calm, pur și simplu ninge. Ajunși pe asfalt, fulgii se topesc și se lățesc în petece mari de apă semi-solidă, pe care mașinile o împrăștie cu roțile pînă pe trotuar.

Ninge și e clar că ninsoarea asta e doar o lacrimă, am fost anunțați că de săptămîna viitoare se încălzește iar de Crăciun vom avea 15 grade cu soare. Totuși, ninge și e atîta copilărie în fulgi, încît îmi vine să ies afară, doar să simt cum mi se așează și se topesc, ca un sărut pe gene. Dar nu ies, mi-aș aduce aminte de niște buze moi care-mi sărutau ochii și-aș plînge, ori eu nu vreau să plîng. Lacrima mea nu-i sățioasă și dulce, ca lacrima lor. E densă, sărată, amară, i-ar pîngări.

Mai bine vă povestesc cum a nins la nunta mea cea falnică, de-a ținut trei zile și trei nopți și-ar mai ține și azi, dacă n-aș fi divorțat între timp.

M-am măritat în noiembrie. Mi s-a părut super tare să mă mut cu viitorul bărbat de ziua lui. Copil prost ce eram! Socrii mei, de fericire că li s-a însurat odrasla, au vrut să facă nunta de Sfîntul Nicolae, dar era complicat, pe post și n-au obținut derogare de la biserică, era timpul prea scurt, așa că am făcut cununia civilă în decembrie și nunta în ianuarie, pe 12. Trebuia să mă pună pe gînduri faptul că eu n-am avut niciun cuvînt de spus, dar copil prost, nu gîndeam cine știe ce pe atunci. M-au aburit că nu au cu ce să țină porcii pînă în vară, cînd mi-ar fi plăcut mie și nu are rost să amînăm, că nici băutura nu ține pînă atunci și doar n-o să vreau vin acru pe masă.

În fine, cert e că a rămas ca ei, doar ei cheltuiau, ei veneau cu nașii, moșii, invitații. Pînă și bani de rochie tot ei îmi dădeau, bașca că m-au dus și la croitoreasă, că nicio casă de modă nu se încumeta să scoată o rochie de mireasă într-un timp atît de scurt. Una s-a încumetat, după ce-am colindat 4 județe să caut material de rochie. Am găsit, într-un final, la Timișoara, o mătase albă, plăcută, din care am luat 12 metri cu gîndul la o rochie amplă, în cloș, cu mîneci laargi și bufante de anii 20. O vedeam cu ochii minții și eram tare încîntată că s-a găsit o croitoreasă mult lăudată să-mi promită că așa va ieși cu siguranță, chiar în termenul acela scurt-scurt. Ce-a ieșit, nu vă arăt, oricum, nimic din ce-am cerut. Noroc că a făcut-o suficient de largă încît am putut băga pe sub ea o cămașă de corp vătuită și izmenele albe, aferente. În fine, despre izmene am mai povestit.

Nunta s-a făcut la cort (cum altfel, iarna?) și-am avut marele noroc ca în săptămîna de înainte de marele eveniment să fie o căldură de-a înviat albina. Cald, frate. Mă și gîndeam că dacă am vremea asta și la nuntă, sunt cea mai fericită. A muncit lumea cu drag la pregătiri și-au fost pregătiri, nu glumă! S-au tăiat 4 porci, o vacă, s-au făcut aperitive, caltaboși, supă cu tăiței de casă, mii de sarmale, fripturi la ceaun, la cuptor, la grătar, cîțiva purcei de lapte copți în cuptorul de pîine și scoși duminică noaptea numai buni de pus pe masa nașului, cozonaci, 8-10 feluri de prăjituri, care mai de care mai aspectuoase și mai savuroase, căldări de țuică fiartă, vin fiert, vin rece, din beci, sifoane, sucuri din sirop de trandafiri făcut de soacră-mea, răsfăț în toată regula, ce mai.

S-a ridicat cortul în drum, lîngă gard, sau adus vreo două basculante de nisip de-au nivelat drumul să nu se-mpiedice lumea cînd joacă și să nu se răstoarne paharele pe masă. Bărbatu-meu i-a făcut instalația electrică, eu cu sora Luminița l-am împodobit cu tot felul de chestii sclipicioase pe care mi le-adusese nea Costinel, fratele mamei, muierile adunaseră de prin sat toate covoarele mișto și căptușiseră cortul cu ele, aduseseră preșuri noi de așezaseră pe bănci, să fie cald mesenilor, pe mese fuseseră așezate paharele cu șervețelul în ele, farfuriile albe cu fața în jos, tacîmurile, ce mai, nunta de vis putea începe.

Și-a început sîmbătă după amiază, cu țuică fiartă, cu lăutarii mari de la Pristol (sau de la Gruia, că nu mai țin minte care erau pe-atunci) și chiote. Orice nuntă serioasă avea lăutari mari și lăutari mici. Lăutarii mici erau ăia de salon, care cîntau la masă. Lăutarii mari erau țărani de-ai locului care se adunau să mai facă și ei un ban la nunți, botezuri, înmormîntări. Ei erau baza, că știau toate obiceiurile, plimbau mireasa prin sat, o duceau la apă, mergeau la biserică, făceau oamenii să iasă la porți. Aveau tobă mare, tobă mică, clarinet, acordeon, trompetă. Uneori se întîmpla să cînte toți aceeași melodie, alteori, nu, dar nimeni nu se supăra atîta timp cît toba mare ținea ritmul sîrbelor.

Pentru sîmbătă am avut o rochie de stofă groasă, vișinie, cu o floare brodată în piept și volănaș pe lîngă gît. Iubeam rochia aia și mă fîțîiam mîndră în ea, de colo colo. Se mai răcorise nițel, dar nu simțeam frigul. Începeau să se adune oamenii, lîngă vatră era cald și-mi plăcea să mă învîrtesc pe lîngă oalele de lut cu sarmale care bolboroseau ușurel pe margine, îmi mirosea deja părul a iarnă și-a sărbători.

Vineri seara mersesem la o coafeză în Gruia, să nu mă mărit cu părul pe spate, ca o țărancă. Deși îmi promisese toată lumea că n-o să-și bată joc de părul meu, m-am trezit mînca-v-aș cu niște sarmale cît pumnul în cap, de parcă le învelise mama și le pusese la foc. Aveam o pleată pîn la fund, a avut de unde le scoate. Îmi mai lăsase, de efect, niște zulufi spiralați de jur împrejur, de arătam ca scoasă din revistele de modă ale anilor 70. Parcă eram Gabi Luncă din nopțile de revelion, dar cu zulufi. Vineri noaptea am dormit în cur, să nu stric zulufii, sîmbătă a venit una cu un ondulator de mi i-a mai încrețit și le-a mai pus fizativ, eram scoasă din cutie, ce mai.

Îi întîmpinam pe nuntați în ușa cortului, îi pupam – Doamne, că atîtea pupături ca la nunta aia, n-am dat de cînd sunt, ăștia erau toți pupăcioși nevoie mare și Doamne ferește să fi lăsat pe vreunul nepupat că se supăra și ieșea scandal -, le zîmbeam frumos, îi invitam la masă, chestii de-astea de gazdă. Din cînd în cînd, mai ieșeam și mă mai ascundeam prin mulțime două minute, să-mi trag sufletul, apoi o luam de la capăt. Lăutarii cîntau de nu ne auzeam om cu persoană, țuica fiartă curgea în valuri, murăturile de pe masă erau numai bune și tot cereau, în scurt timp, lumea toată avea chef de petrecere și-a trecut la joc, bucuria mea.

Jucam pe vremea aia, nimeni nu era ca mine. Ei, în toată nebunia asta, după o săptămînă prea însorită pentru ianuarie, după o zi un pic înnorată și liniștită, a început să ningă. Pe la 21,30 am ieșit să mă răcoresc și pica, rar, cîte un fulg. Rar, rar, ca-n poveste. Din momentul acela n-am mai intrat înăuntru pînă la miezul nopții, cînd s-a pus friptura la masă. Fulgii s-au îndesit și-a prins a ninge liniștit, mărunt, la început, apoi cu niște fulgi mari și deși, ca aripile de fluture.

Ningea ca-n basme iar eu mă învîrteam printre fulgi și mă bucuram ca un copil în bătăile ritmice ale tobei mari, pe cupola mea de sarmale bine tapate s-a așezat, albă, zăpada, fulgii mi se topeau pe față, pe gene, pe limbă, rîdeam cu ei, eram fericită cu ei.

Cînd am intrat înapoi, în cort, aveam rochia udă, părul ud și rimelul începea să curgă pe obraz. M-am dus repede în casă, să-l șterg și m-am întors la petrecere. În scurt timp, din coafura mea elaborată s-a ales praful, zulufii s-au îndreptat și-atîrnau obosiți pe umeri, sarmalele s-au tuflit, dar au rămas întregi datorită măiestriei cu care o idioată de coafeză mi-a încîlcit părul de-am fost nevoită să-l rup jumătate cînd l-am desfăcut. Nu mai aveam ce-i face în momentul acela, noroc că a doua zi urma să pun voalul și acopeream tot dezastrul.

În afară de nașterea copiilor, bucuria acelei ninsori de basm din sămbăta ce-a precedat cununia care m-a legat cu lanțuri într-un ianuarie întunecat, e singura bucurie deplină, reală ce mi-a rămas din întreaga mea căsnicie. Au mai fost cîteva, mărunte, legate de lucruri, întîmplări, nimicuri pe care doar eu le vedeam și le ridicam la rang de bucurii, să-mi iau cîte un strop de fericire cînd și cînd.

Vă povestesc deja de-o oră și tot ninge. Mărunt, des, stabil. Mi-e liniște.

Și vulturii uită să zboare — Sweet & Salty


Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!”Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel […]

Și vulturii uită să zboare — Sweet & Salty

Cununie


Acum nişte ani în urmă (nu spui cîţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrînă cînd eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămîsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mîndru nevoie mare, s-a angajat să  facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia.

Mi-am cerut concediu și am plecat cu o săptămînă mai devreme, urmînd ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Pînă vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frîu.

Le-am dat drumul duminică, cînd m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.

La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Tre km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întîmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.

– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?

– Da’ de ce?

– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.

– Aaaaa! Păi e la semănat!

– Azi???

– Păi cînd? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?

– Acu’ ne gîndeam, zic. Dacă alaiul e pe drum, cam cînd credeţi c-am putea să o facem?

– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţîrcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.

– Tîrcovnicu’ ţine şi slujba?

– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…

– Da de ce să nu poată?

– Ei, vedeţi voi.

Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumînd lîngă maşină.

– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe cîmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la tîrcovnic.

Ajungem la tîrcovnic acasă, ăla, galben ca lămîia, parcă trăgea să moară.

– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?

– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?

– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zîse nimic de nicio nuntă!

– Ştie, normal că ştie!

– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi cînd o veni de la semănat habar nu am…

– Păi mata ştii unde seamănă?

– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.

– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.

– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.

Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu tîrcovnicul cel galben ca lămîia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gîndul meu, cîte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!

– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.

– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.

– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţîrcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!

– Da de ce să nu vină? Îl plătim!

– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!

– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?

– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.

Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumînările.

”Gata, mi-am zis, asta a fost. Mergem, bem, mîncăm şi-i cununăm altă dată.” Îmi făceam planul cum să le dau vestea cînd, de după colţ apare şi popa cu barba în vînt, părul vîlvoi, roșu ca racul și beat lemn, clătinîndu-se pe blana căruţei care-l aducea tîrîş-grăpiş acasă.  Îmi venea să plîng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.

– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?

– Săru’mîna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!

– Da’ uite că venii! Cu ce gînd pe la mine?

– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.

– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi avînd, da’ am uitat! Cînd mi-aţi spus?

– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrînă că ajunsese deja lîngă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, cînd am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?

– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrîn! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!

– Uiţi de băutură, nu de bătrîn, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.

Tîrcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, rîs, glume tîmpite, apoi îngrijorare, plictis, copii nerăbdători care-alergau de nebuni prin biserică. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa  a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi a ieșit cu crucea în mînă. Ţîrcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămîia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cîntat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cîntat pe nas de tîrconvic, cînd toți reușisem să intrăm în atmosfera calmă și magică a slujbei, popa s-a oprit și-a strigat de-a răsunat biserica:

– Măăărieee!!

– Îuuu! Ce-ai?

– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh!

– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!

– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!

– Aha! E la poartă!

– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!

Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, Naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsînd lumînarea în grija cumnatului de mînă, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfîrşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

Noi, neiubiții


Calendarul meu Delibro a început să piuie. Se apropie zi importantă în viața mea, vine ziua mamei mele.
Anul trecut am sunat-o de ziua ei. Fix de ziua ei, care e cu două zile mai devreme decît ziua ei din certificatul de naștere. Așa se declarau copiii pe-atunci, întîi așteptau oamenii să-și înghită gălbinarea, să vadă: trăiesc, sau nu trăiesc, că dacă nu trăiau, ce nevoie mai aveau de nume? Erau îngropați direct în marginea cimitirului cu alți neiubiți ca ei.
Am sunat-o pe mama să-i urez ”La mulți ani!”. De fapt, l-am sunat pe tata, că el e purtătorul de telefon. Am cerut să mi-o dea pe mama și mama mea a rămas mută timp de cîteva secunde, îi auzeau lacrimile sub pleoape. Lacrimile ei multe peste ochii mari, albaștri. Mi-a venit și mie să plîng. Apoi a izbucnit în rîs și mi-a zis printre suspine ”Dar, mamă, nu azi e ziua mea! Azi e doar ziua în care m-am născut, peste două zile e ziua mea, că așa scrie în buletin”.
Am rîs și eu și-am certat-o. ” Cum, mă, mamă, să fie doar ziua în care te-ai născut? Păi, ai altă zi mai importantă? Asta e ziua matale!” ”Nuu”, zice. ”Nu, ziua mea e cînd m-a declarat tata la primărie, că, dacă nu se îmbăta, poate mă declara și el mai devreme. Așa, ziua mea e ziua în care tata a fost suficient de treaz ca să mă treacă pe numele lui.” Am mai rîs un timp, că-n viața mea cu nimeni n-am rîs mai frumos și n-am plîns mai mult ca alături de mama mea. Apoi am scris textul de mai jos. Și uitasem că l-am scris, l-am găsit, din greșeală, în timp ce căutam altceva prin amintiri.

*

Noi, neiubiții
Nu numai că nu ne-au îmbrățișat niciodată, nici măcar pe ei nu i-am văzut niciodată îmbrățișați. Nu s-au pupat niciodată în fața noastră, nici măcar pe obraz.
Pînă la trei ani a fost bine, creșteam fără griji și necazuri majore. Îl mai călăream pe nenițu, mai învățam cîte o prostie de la vărul lui care lucra la ICIL și venea cu motocicleta în fiecare joi și-mi aducea urdă dulce doar ca să mă audă spunînd porcărele în felul meu unic, din frînturi de silabe. Rîdeau în fiecare seară pînă la leșin și eu eram fericită, credeam că sunt irezistibil de amuzantă.
Mă simțeam iubită chiar și atunci cînd dădica, sătulă de năzdrăvăniile mele îmi mai altoia cîte două palme rapide peste fese de-mi era greu să mă așez două zile.
Apoi am crescut și-a trebuit să mă maturizez brusc. La Grindeni, cu tanti și Săndica n-a mai fost atît de amuzant. Am învățat să fiu o domnișoară, să-mi înghit lacrimile, să-mi păstrez rochița curată și să tac, mai ales atunci cînd Sanda își vărsa frustrările pe mine și pe părul meu.
Scoteam și eu pîrleala cu ”Luci-Luci dă-mi papucii că mă strîng ghetele și mă pupă fetele.” Doamne, cît de jignitor îmi părea acest ”mă pupă fetele”! Vedeți voi, eu deja știam că fetele nu se pupă, că-s fete și e rușine, normal.
După Grindeni tot ce-a fost bucurie în viața mea s-a rupt și s-a împrăștiat în vînt. Nimic n-a mai fost la fel. Și totuși, ar fi fost atît de ușor dacă unul din ei m-ar fi luat în brațe și m-ar fi lăsat să-mi vărs pe umărul matur toate spaimele și toate nemulțumirile mele de copil. Ar fi fost… dar cine să mă ia în brațe? Nici pe ei nu se luau în brațe. Poate că nici pe ei nu i-a luat nimeni în brațe. Cine să-i ia?
Tata a rămas orfan la cîteva luni, nici cît să sugă la piept n-a cunoscut căldura îmbrățișării de mamă.
Cînd ești orfan nu crești drept, crești ca puiul de salcîm la umbră, te îndoi către lumină, te agăți cu putere de raza de soare ce răzbate greu prin coroana bătrînă. Nimeni nu te învață să iubești, în schimb toți te învață să înduri, să taci, să urăști. Apoi vin ”amici” care te învață să te bați, că ești orfan, ești ciuca bătăii. Te întorci acasă și mai încasezi un top de bătaie, să te înveți minte să nu mai vii cu buza spartă și cămașa sfîșiată. De la cine să învețe el bunătatea cînd în jurul lui era doar luptă? A învățat să scrîșnească din dinți și să ridice repede palma.
Mama, și de-a știut ceva, a uitat repede, a trebuit să se adapteze din mers și a învățat să plîngă. Cred că n-a plîns nimeni mai mult ca mama mea în lumea asta.
Mama mea era cea mai frumoasă mamă și mă rupeau ochii ei mari, albaștri cu pleoape veșnic umflate de lacrimi. Nici de mîncat nu mînca decît dacă-și înghițea și lacrimile cu pîine. Cum și cînd să mă mai iubească și pe mine? M-a urît din prima zi, ar fi vrut să fiu băiat, să nu am soarta ei și-a sutelor de femei cu lacrima sub pleoape. Cînd se oprea din plîns, țipa la mine. Nimic nu făceam cum trebuie, nu eram bună decît de draci, că prostiile se lipeau de mine ca turița de pantaloni. Doar lucrurile bune nu se lipeau, toate fetele lumii erau mai bune, mai pricepute, mai harnice ca mine.
Cînd eram mică credeam că sunt înfiată. Mă gîndeam că m-au luat de suflet de undeva, sau m-au schimbat la maternitate cu fata altcuiva. Mă puneam în mijlocul patului, îmi îmbrățișam genunchii cu mîinile, mă legănam ca orfanii ăia de la casa de copii pe care i-au scos la lumină străinii după revoluție și visam că strigă la poartă mama mea adevărată, că vine să mă ceară înapoi și să-i aducă mamei fata cu care am fost schimbată.
Eram convinsă că eu sunt motivul lacrimilor mamei și că pe cealaltă avea s-o iubească sigur. Într-un fel s-ar fi aranjat lucrurile frumos, nu-i așa?
Alteori mă gîndeam cum ar fi să-mi țin respirația pînă mor. Să mă găsească nemișcată pe pernă și să se termine tot. Îmi închipuiam ce speriați ar fi fost, cum ar fi umblat după sicriu și haine noi să mă îmbrace, cum și-ar fi smuls părul din cap că au pierdut un copil așa bun, o vedeam pe mamaie îngenuncheată lîngă căpătîiul meu, cu hainele ei largi și negre, cu basmaua trasă pe frunte, cum își jelește soarta nedreaptă. Mă podidea plînsul și-mi luam gîndul. Cum s-o las pe mama să ajungă să se îmbrace ca mamaie toată viața? Era suficient cît plîngea, oricum.
Cînd nu plîngea, rîdea cu noi din orice. Știa să rîdă colorat, te molipseai de rîsul ei împrăștiat în stropi de aur peste tot. Și rîdea, rîdea mult, cînd nu avea motiv să plîngă. Atunci îmi era cald pe dinăuntru, chiar dacă îmi consumam veselia cu parcimonie, cu teama că, dacă mă las pradă ei, voi plăti imediat.
Eu mi-am văzut părinții îmbrățișîndu-se prima dată la nunta mea. Ninsese toată noaptea de sîmbătă spre duminică, era o zăpadă numai bună de bulgărit și toată lumea se distra copilărește. Socrii mei au dat tonul cu tăvălitul în zăpadă, ai mei i-au imitat. Ne plimbam prin sat cu alaiul de nuntă și ei se tăvăleau, se îmbrățișau, se atingeau indecent, se pupau pe gură iar mie-mi venea să vomit de jenă. De unde să fi învățat că nu era nimic jenant în hîrjoneala lor?
Ne-am născut și-am crescut ca buruienile, neiubiți de nimeni. Cum să ne iubească, cînd nici pe ei nu i-a iubit niciodată nimeni?

Pledoarie


Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.