Cununie


Acum nişte ani în urmă (nu spui cîţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrînă cînd eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămîsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mîndru nevoie mare, s-a angajat să  facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia.

Mi-am cerut concediu și am plecat cu o săptămînă mai devreme, urmînd ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Pînă vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frîu.

Le-am dat drumul duminică, cînd m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.

La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Tre km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întîmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.

– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?

– Da’ de ce?

– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.

– Aaaaa! Păi e la semănat!

– Azi???

– Păi cînd? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?

– Acu’ ne gîndeam, zic. Dacă alaiul e pe drum, cam cînd credeţi c-am putea să o facem?

– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţîrcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.

– Tîrcovnicu’ ţine şi slujba?

– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…

– Da de ce să nu poată?

– Ei, vedeţi voi.

Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumînd lîngă maşină.

– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe cîmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la tîrcovnic.

Ajungem la tîrcovnic acasă, ăla, galben ca lămîia, parcă trăgea să moară.

– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?

– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?

– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zîse nimic de nicio nuntă!

– Ştie, normal că ştie!

– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi cînd o veni de la semănat habar nu am…

– Păi mata ştii unde seamănă?

– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.

– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.

– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.

Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu tîrcovnicul cel galben ca lămîia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gîndul meu, cîte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!

– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.

– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.

– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţîrcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!

– Da de ce să nu vină? Îl plătim!

– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!

– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?

– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.

Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumînările.

”Gata, mi-am zis, asta a fost. Mergem, bem, mîncăm şi-i cununăm altă dată.” Îmi făceam planul cum să le dau vestea cînd, de după colţ apare şi popa cu barba în vînt, părul vîlvoi, roșu ca racul și beat lemn, clătinîndu-se pe blana căruţei care-l aducea tîrîş-grăpiş acasă.  Îmi venea să plîng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.

– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?

– Săru’mîna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!

– Da’ uite că venii! Cu ce gînd pe la mine?

– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.

– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi avînd, da’ am uitat! Cînd mi-aţi spus?

– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrînă că ajunsese deja lîngă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, cînd am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?

– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrîn! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!

– Uiţi de băutură, nu de bătrîn, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.

Tîrcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, rîs, glume tîmpite, apoi îngrijorare, plictis, copii nerăbdători care-alergau de nebuni prin biserică. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa  a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi a ieșit cu crucea în mînă. Ţîrcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămîia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cîntat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cîntat pe nas de tîrconvic, cînd toți reușisem să intrăm în atmosfera calmă și magică a slujbei, popa s-a oprit și-a strigat de-a răsunat biserica:

– Măăărieee!!

– Îuuu! Ce-ai?

– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh!

– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!

– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!

– Aha! E la poartă!

– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!

Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, Naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsînd lumînarea în grija cumnatului de mînă, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfîrşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.

Noi, neiubiții


Calendarul meu Delibro a început să piuie. Se apropie zi importantă în viața mea, vine ziua mamei mele.
Anul trecut am sunat-o de ziua ei. Fix de ziua ei, care e cu două zile mai devreme decît ziua ei din certificatul de naștere. Așa se declarau copiii pe-atunci, întîi așteptau oamenii să-și înghită gălbinarea, să vadă: trăiesc, sau nu trăiesc, că dacă nu trăiau, ce nevoie mai aveau de nume? Erau îngropați direct în marginea cimitirului cu alți neiubiți ca ei.
Am sunat-o pe mama să-i urez ”La mulți ani!”. De fapt, l-am sunat pe tata, că el e purtătorul de telefon. Am cerut să mi-o dea pe mama și mama mea a rămas mută timp de cîteva secunde, îi auzeau lacrimile sub pleoape. Lacrimile ei multe peste ochii mari, albaștri. Mi-a venit și mie să plîng. Apoi a izbucnit în rîs și mi-a zis printre suspine ”Dar, mamă, nu azi e ziua mea! Azi e doar ziua în care m-am născut, peste două zile e ziua mea, că așa scrie în buletin”.
Am rîs și eu și-am certat-o. ” Cum, mă, mamă, să fie doar ziua în care te-ai născut? Păi, ai altă zi mai importantă? Asta e ziua matale!” ”Nuu”, zice. ”Nu, ziua mea e cînd m-a declarat tata la primărie, că, dacă nu se îmbăta, poate mă declara și el mai devreme. Așa, ziua mea e ziua în care tata a fost suficient de treaz ca să mă treacă pe numele lui.” Am mai rîs un timp, că-n viața mea cu nimeni n-am rîs mai frumos și n-am plîns mai mult ca alături de mama mea. Apoi am scris textul de mai jos. Și uitasem că l-am scris, l-am găsit, din greșeală, în timp ce căutam altceva prin amintiri.

*

Noi, neiubiții
Nu numai că nu ne-au îmbrățișat niciodată, nici măcar pe ei nu i-am văzut niciodată îmbrățișați. Nu s-au pupat niciodată în fața noastră, nici măcar pe obraz.
Pînă la trei ani a fost bine, creșteam fără griji și necazuri majore. Îl mai călăream pe nenițu, mai învățam cîte o prostie de la vărul lui care lucra la ICIL și venea cu motocicleta în fiecare joi și-mi aducea urdă dulce doar ca să mă audă spunînd porcărele în felul meu unic, din frînturi de silabe. Rîdeau în fiecare seară pînă la leșin și eu eram fericită, credeam că sunt irezistibil de amuzantă.
Mă simțeam iubită chiar și atunci cînd dădica, sătulă de năzdrăvăniile mele îmi mai altoia cîte două palme rapide peste fese de-mi era greu să mă așez două zile.
Apoi am crescut și-a trebuit să mă maturizez brusc. La Grindeni, cu tanti și Săndica n-a mai fost atît de amuzant. Am învățat să fiu o domnișoară, să-mi înghit lacrimile, să-mi păstrez rochița curată și să tac, mai ales atunci cînd Sanda își vărsa frustrările pe mine și pe părul meu.
Scoteam și eu pîrleala cu ”Luci-Luci dă-mi papucii că mă strîng ghetele și mă pupă fetele.” Doamne, cît de jignitor îmi părea acest ”mă pupă fetele”! Vedeți voi, eu deja știam că fetele nu se pupă, că-s fete și e rușine, normal.
După Grindeni tot ce-a fost bucurie în viața mea s-a rupt și s-a împrăștiat în vînt. Nimic n-a mai fost la fel. Și totuși, ar fi fost atît de ușor dacă unul din ei m-ar fi luat în brațe și m-ar fi lăsat să-mi vărs pe umărul matur toate spaimele și toate nemulțumirile mele de copil. Ar fi fost… dar cine să mă ia în brațe? Nici pe ei nu se luau în brațe. Poate că nici pe ei nu i-a luat nimeni în brațe. Cine să-i ia?
Tata a rămas orfan la cîteva luni, nici cît să sugă la piept n-a cunoscut căldura îmbrățișării de mamă.
Cînd ești orfan nu crești drept, crești ca puiul de salcîm la umbră, te îndoi către lumină, te agăți cu putere de raza de soare ce răzbate greu prin coroana bătrînă. Nimeni nu te învață să iubești, în schimb toți te învață să înduri, să taci, să urăști. Apoi vin ”amici” care te învață să te bați, că ești orfan, ești ciuca bătăii. Te întorci acasă și mai încasezi un top de bătaie, să te înveți minte să nu mai vii cu buza spartă și cămașa sfîșiată. De la cine să învețe el bunătatea cînd în jurul lui era doar luptă? A învățat să scrîșnească din dinți și să ridice repede palma.
Mama, și de-a știut ceva, a uitat repede, a trebuit să se adapteze din mers și a învățat să plîngă. Cred că n-a plîns nimeni mai mult ca mama mea în lumea asta.
Mama mea era cea mai frumoasă mamă și mă rupeau ochii ei mari, albaștri cu pleoape veșnic umflate de lacrimi. Nici de mîncat nu mînca decît dacă-și înghițea și lacrimile cu pîine. Cum și cînd să mă mai iubească și pe mine? M-a urît din prima zi, ar fi vrut să fiu băiat, să nu am soarta ei și-a sutelor de femei cu lacrima sub pleoape. Cînd se oprea din plîns, țipa la mine. Nimic nu făceam cum trebuie, nu eram bună decît de draci, că prostiile se lipeau de mine ca turița de pantaloni. Doar lucrurile bune nu se lipeau, toate fetele lumii erau mai bune, mai pricepute, mai harnice ca mine.
Cînd eram mică credeam că sunt înfiată. Mă gîndeam că m-au luat de suflet de undeva, sau m-au schimbat la maternitate cu fata altcuiva. Mă puneam în mijlocul patului, îmi îmbrățișam genunchii cu mîinile, mă legănam ca orfanii ăia de la casa de copii pe care i-au scos la lumină străinii după revoluție și visam că strigă la poartă mama mea adevărată, că vine să mă ceară înapoi și să-i aducă mamei fata cu care am fost schimbată.
Eram convinsă că eu sunt motivul lacrimilor mamei și că pe cealaltă avea s-o iubească sigur. Într-un fel s-ar fi aranjat lucrurile frumos, nu-i așa?
Alteori mă gîndeam cum ar fi să-mi țin respirația pînă mor. Să mă găsească nemișcată pe pernă și să se termine tot. Îmi închipuiam ce speriați ar fi fost, cum ar fi umblat după sicriu și haine noi să mă îmbrace, cum și-ar fi smuls părul din cap că au pierdut un copil așa bun, o vedeam pe mamaie îngenuncheată lîngă căpătîiul meu, cu hainele ei largi și negre, cu basmaua trasă pe frunte, cum își jelește soarta nedreaptă. Mă podidea plînsul și-mi luam gîndul. Cum s-o las pe mama să ajungă să se îmbrace ca mamaie toată viața? Era suficient cît plîngea, oricum.
Cînd nu plîngea, rîdea cu noi din orice. Știa să rîdă colorat, te molipseai de rîsul ei împrăștiat în stropi de aur peste tot. Și rîdea, rîdea mult, cînd nu avea motiv să plîngă. Atunci îmi era cald pe dinăuntru, chiar dacă îmi consumam veselia cu parcimonie, cu teama că, dacă mă las pradă ei, voi plăti imediat.
Eu mi-am văzut părinții îmbrățișîndu-se prima dată la nunta mea. Ninsese toată noaptea de sîmbătă spre duminică, era o zăpadă numai bună de bulgărit și toată lumea se distra copilărește. Socrii mei au dat tonul cu tăvălitul în zăpadă, ai mei i-au imitat. Ne plimbam prin sat cu alaiul de nuntă și ei se tăvăleau, se îmbrățișau, se atingeau indecent, se pupau pe gură iar mie-mi venea să vomit de jenă. De unde să fi învățat că nu era nimic jenant în hîrjoneala lor?
Ne-am născut și-am crescut ca buruienile, neiubiți de nimeni. Cum să ne iubească, cînd nici pe ei nu i-a iubit niciodată nimeni?

Pledoarie


Onorată instanţă,
pledez azi pentru ce-a mai rămas
din viaţa mea şi niciun avocat nu trebuie
să-mi scrie pledoaria.
M-am achitat corect de toată durerea,
am plîns regulamentar toate lacrimile,
nu am lăsat pe nimeni să plîngă
pentru mine,
am încasat tăcută toate loviturile,
chiar şi pe cele pe care nu le
meritam,
uitaţi, le-am notat aici,
în pagina albă ce mi s-a dat la condamnare.
Am adunat toate umilinţele
în ciubărul spart de la capătul celulei,
le-am lăsat să se scurgă,
să se usuce,
le-am conservat în cea mai bună stare,
mi-am ascuns zîmbetul sub buze,
nu l-am lăsat să colinde liber
pe coridoarele închisorii,
am avut grijă să nu ademenesc cu el alţi condamnaţi
la moarte,
mi-am smuls rîsul
şi l-am spînzurat de creanga neagră
a copacului uscat de la fereastră,
nici n-am privit lumina cît s-a zbătut,
să nu îmi pară rău, aş fi încercat
să-l salvez cu ultimele puteri.
Consider că am dreptul să pot închide ochii
şi să ascund sub pleoape
tot ce-am trăit.
Nu cer decît o coală albă pe care
să-mi pot scrie singură sentinţa viitoare.