Acum nişte ani în urmă (nu spui cîţi că-s mai mult de 15 şi mă credeţi bătrînă cînd eu sunt o jună sprinţară), s-a decis şi frate-meu să-şi pună pirostriile, după o viaţă de holtei destul de lungă. Cu alte cuvinte, rămîsesem singura care nu-l băteam la cap să se aşeze la casa lui, bla, bla. Tata, mîndru nevoie mare, s-a angajat să  facă nunta, că avea experienţă. Mai organizase una cu vreo 30 de ani în urmă. Pe-a lui. Zis şi făcut, bucurie mare, zilele treceau una după alta, toamna se apropia.

Mi-am cerut concediu și am plecat cu o săptămînă mai devreme, urmînd ca ex-soţul să vină vineri înainte de nuntă cu copiii şi prietenii noştri cu maşina. Ajung acolo şi-l găsesc pe frate-meu plin de mortar, pe cumnată-mea plină de vopsea, pe tata negru. Am tăcut şi m-am apucat de treabă. Pînă vineri reuşisem performanţa să mă cert cu toţi şi să-i împac la loc, să mă enervez că fină-mea-mi stricase un carton de ouă şi blaturile pentru prăjituri, mama îmi furase ultimul carton de ouă şi-l dăduse bucătarului ca să le pună în sarmale(???), mă certasem cu bucătarul care nu mă lăsa să mă ating de carne pe motiv că nu mă cunoaşte, cu fină-mea din nou că-şi băgase picioarele şi-n 2 kg de icre ca să fie treaba oablă şi abia-mi mai ţineam lacrimile în frîu.

Le-am dat drumul duminică, cînd m-am certat cu frate-meu şi-am vrut să-mi bag picioarele să plec şi să-l bag în mă-sa cu nunta lui cu tot. Norocul lui cu naşă-mea şi cu Carmen (incredibila mea prietenă) care au reuşit cumva să mă liniştească şi să mă urce în maşină ca să mă ducă la biserică. Restul nunţii urma să vină per-pedes, că aşa era obiceiul, să audă lumea lăutarii, să iasă la porţi, să vadă mireasa, să-şi dea cu părerea, să mai dea un chiot, să mai bea un pahar de vin, o ceaşcă de ţuică în cinstea mirilor. Ca la nuntă, de.

La biserică am ajuns în cel mult 7 minute. Tre km liberi, o bagatelă. Alaiul nu reuşise nici să dea colţul de pe uliţa noastră. O linişte suspectă ne-a întîmpinat. Mă, cine ştie, o fi în biserică popa şi ţine uşa închisă că de, e curent. Vax. Biserica încuiată. Dincolo de gard, la casa parohială aceeaşi linişte. O dormi, îmi zic. Strig. Pauză. Strig mai tare. Nimic. Măi să fie, să vezi că ăştia nu l-au anunţat pe popa şi n-are cine să-i cunune! Ies în drum şi strig la o poartă.

– Bună ziua! Ştiţi cumva unde-i popa?

– Da’ de ce?

– Păi, avem nuntă, zic. Şi parcă ar trebui să fie şi el la cununie, măcar să ne deschidă uşa.

– Aaaaa! Păi e la semănat!

– Azi???

– Păi cînd? A plecat acu’ vreo oră, că l-a chemat tractoristu! Da’ acum trebuie să vă cununaţi?

– Acu’ ne gîndeam, zic. Dacă alaiul e pe drum, cam cînd credeţi c-am putea să o facem?

– Io nu ştiu, taică… mergeţi şi voi la ţîrcovnic acasă, că la el sunt cheile de la biserică şi vine să vă deschidă.

– Tîrcovnicu’ ţine şi slujba?

– Cum să ţină şi slujba? Pe-aia o ţine popa! Dac-o putea, acu…

– Da de ce să nu poată?

– Ei, vedeţi voi.

Suna ca naiba. Mă întorc la Carmen care mă aştepta fumînd lîngă maşină.

– Băi, zic, e groasă. Ăştia nu au vorbit cu popa, ăla e pe cîmp, ăştia ajung acu’ cu lăutarii şi nu are cine să-i cunune. Hai la tîrcovnic.

Ajungem la tîrcovnic acasă, ăla, galben ca lămîia, parcă trăgea să moară.

– Păi, eu nu deschid biserica dacă părintele nu e. Ce să faceţi singuri în biserică?

– Să-l aşteptăm, zic. Cum să-l aşteptăm cu tot alaiul în drum?

– Io nu ştiu, taică, nu ştiu. Aţi vorbit cu el? Ştie că veniţi? Că mie nu-mi zîse nimic de nicio nuntă!

– Ştie, normal că ştie!

– Io nu cred, taică. Nu cred. Şi cînd o veni de la semănat habar nu am…

– Păi mata ştii unde seamănă?

– Ştiu, are un loc, colo, în balta lui Pică.

– Noi suntem cu maşina, zic. Hai cu noi după el.

– Ba, taică, nu merg, că la ora asta nu-i limpede şi mă afuriseşte. Lasă-l că vine el. Hai că mă îmbrac şi vin să stau cu voi, să-l aşteptăm.

Ajungem înapoi la poarta bisericii, de data asta şi cu tîrcovnicul cel galben ca lămîia. Timpul trecea, soarele trecea sper apus, începea să se facă răcoare, alaiul de nuntă se apropia, doar popa nu se vedea. Nu mai puteam sta locului de nerăbdare. Asta ne mai trebuia acum! Ce era în gîndul meu, cîte înjurături de tot felul numai eu şi Cristos ştiam!

– Băi, hai că avem timp să ajungem la Dăbuleni să rugăm preotul de acolo să vină cu noi să-i cunune.

– Hai, zice Carmen, veşnic disponibilă pentru toate nevoile mele.

– Ba, taică, nu vă duceţi, zice ţîrcovnicul! Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io!

– Da de ce să nu vină? Îl plătim!

– Nu, de-aia! Nu vine să slujească aici dacă n-a vorbit cu părintele înainte că iese scandal mare!

– Păi dacă ăsta nu e, ce să facem?

– Nu ştiu, da nu vă duceţi, zice. Nu vă duceţi, că nu vine, vă spui io. Nu se ceartă cu părintele.

Futu-i! Deja se auzeau lăutarii şi se vedeau copiii cu lumînările.

”Gata, mi-am zis, asta a fost. Mergem, bem, mîncăm şi-i cununăm altă dată.” Îmi făceam planul cum să le dau vestea cînd, de după colţ apare şi popa cu barba în vînt, părul vîlvoi, roșu ca racul și beat lemn, clătinîndu-se pe blana căruţei care-l aducea tîrîş-grăpiş acasă.  Îmi venea să plîng de bucurie că-l văd şi de necaz că era beat criţă.

– Hoooo! Ce faceţi, taică, aici?

– Săru’mîna, Părinte! Iote ce să facem, vă aşteptam!

– Da’ uite că venii! Cu ce gînd pe la mine?

– Cu o cununie, zic. Aveaţi o cununie astă-seară.

– Hmmm… io mai ştiu, taică! Oi fi avînd, da’ am uitat! Cînd mi-aţi spus?

– Duminca trecută, Părinte! Strigă şi Naşa bătrînă că ajunsese deja lîngă noi şi-l înjura printre dinţi cu foc. Io ţ-am zis duminica trecută după slujbă, cînd am venit la tine şi te-am luat deoparte! Cum dracu’ uitaşi?

– Ei, ce să fac, Etă, mai uit şi io, mai uit că-s bătrîn! Lasă că se rezolvă. Să intru şi io în curte, să mă pregătesc şi viu! Acuş viu şi-i cunun!

– Uiţi de băutură, nu de bătrîn, dă-te dracu’! mai prind din zbor de la nasă-mea. Doar eu, popa nu. Mai bine.

Tîrcovnicul s-a dus să deschidă uşa, alaiul a intrat în biserică şi s-a pus pe aşteptat. Veselie, rîs, glume tîmpite, apoi îngrijorare, plictis, copii nerăbdători care-alergau de nebuni prin biserică. Ce era să facă nuntaşii încălziţi de drum şi de vin? Cumnată-mea făcea feţe feţe cu surorile ei şi cu mă-sa, bănuind de pe atunci ce soartă o aşteaptă pe biata mireasă în satul ăla în care şi popa e beţiv, frate-meu doar ce se mai descreţise un pic, naşul în formă mare. Vine şi popa  a cărui pregătire constase în spălat barba de praf, scuturat reverenda un pic şi pus epitrahilul deasupra. A intrat în altar, a mormăit ceva neînţeles şi a ieșit cu crucea în mînă. Ţîrcovnicul deja aşezase masa cu cele trebuincioase cununiei, aprinsese şi tămîia, aşa că slujba putea începe. Şi a şi început! Cinci minute încheiate a cîntat pe repede înainte părintele! Cuvintele doar el le înţelegea şi nu sunt sigură dacă erau toate din slujba de cununie. După cele cinci minute si un Amin cîntat pe nas de tîrconvic, cînd toți reușisem să intrăm în atmosfera calmă și magică a slujbei, popa s-a oprit și-a strigat de-a răsunat biserica:

– Măăărieee!!

– Îuuu! Ce-ai?

– Mă-ta-i acas’? În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfîntului Duh!

– Nuuu! E la fra-su, are o treabă!

– Aha, bine! Vaca mea veni? Amiiiin!

– Aha! E la poartă!

– Bag-o în curte! Și trimite-o pe mă-ta s-o mulgă după aia! Doooaaamne miluieeeesssteeeee!

Ce-a urmat nu poate fi redat fidel în cuvinte. Frate-meu tuşea, cumnată-mea se ţinea de burtă, Naşul s-a aplecat şi se lovea cu palmele pe genunchi, lăsînd lumînarea în grija cumnatului de mînă, naşa lăcrima deja, iar eu cu Carmen ne-am bulucit pe uşă afară să slobozim în hohot toată tensiunea zilei. După încă douăzeci de minute slujba era gata şi frate-meu putea să-şi sfîrşească cu succes viaţa de burlac. Iar popa să-şi vadă liniştit de mulsul vacii. Sau al Măriei, încă nu-mi dau seama bine.