Asfaltul arde încă și respirația lui fierbinte se ridică și mă învăluie ca o haină. Mă grăbesc (cît pot) spre casă. În jurul meu lumea se așează în reluare. O doamnă își plimbă cățelul, o femeie cu burtă, pantaloni scurți și șlapi se întoarce de la piață cu niște roșii și vreo doi castraveți într-o punguță, doi copii țipă pe trotuarul celălalt. Pe lîngă mine trec cu par grăbit un băiat și-o fată. Fata poartă pantaloni scurți cu ațe și ghete albe cărora le-a băgat șireturile în interior. Slăbite din strînsoarea lor, ghetele capătă o mișcare oarecum independentă de picioarele ce le poartă. El e prea gras pentru vîrsta lui și are un lanț de aur la gît. Gros și lanțul. Îi las să mă depășească și-ncerc să-mi încarc plămînii cu prafumul caprifoiului întins leneș pe gărduțul blocului din față.

La colțul blocului, trei indivizi rîd cînd o fată de vreo 16 ani (sub al cărei tricou cu imprimeu strălucitor se ghicesc niște sîni tineri și nervoși) trece pe lîngă ei. Bărbatul bine rumenit cu tricou alb întins pe o burtă impresionantă zice ceva, tinerii se amuză și nu prea. Unul dintre ei îi apostrofează ”băă, are cel mult 16 ani!” ”Ce dacă, bă? e bună”, face burtosul pe grozavul, în continuare. M-as fi oprit să-i spun că oricum nu mai e în stare de nimic, din moment ce nici măcar în oglindă nu mai e în stare să și-o vadă din cauza burții, dar mă abțin. ”Ar putea să fie fata ta, mă”, îi zice cu lehamite în glas tinerelul. Nici el n-are mai mult de 15 ani. ”Chiar și așa”, răspunde, nu la fel de entuziasmat, burtosul. Trec pe lîngă ei și-i zîmbesc puștiului.

Poate că nația asta mai are un viitor, dacă am ajuns să aud un copil cum pune la punct un dobitoc bătrîn și burtos căruia, dacă și-ar fi hrănit creierul mai mult decît și-a ospătat burdihanul, nu i s-ar mai fi sterpezit dinții cînd a fost admonestat de un copil.

Merg mai departe și-i uit cînd pe lîngă mine trece în zbor razant o vrabie. Aterizează pe aleea din față și pune jos prada generoasă care-o cocoșează. Răsuflă de două ori, mă privește cu un ochi și cînd ajung la doi pași de ea își ia coropișnița-n cioc și zboară mai departe. În seara asta are cu ce-și ospăta toată familia, insecta-i bine împănată.

Intru pe strada mea și-mi țin respirația. Miroase a boască și-a găinaț de rață de la dudele zdrobite pe trotuar.

Toată risipa asta de fructe cărora azi nu le mai știe nimeni dulceața, mă duce (iar) cu gîndul acasă.

Aveam un dud mare în mijlocul curții, chiar lîngă portiță, făcea dude albe, dulci și servea drept culcuș pentru găini. În nopțile de vară calde, cînd mai întîrziam pe-afară pînă se revărsa căldura acumulată peste zi în pereți și se rădoreau paturile, se auzeau doar cîrîituri cînd se sfădeau găinile și pocnetul dudelor care, prea dulci și grele se desprindeau din codiță și se aruncau în gol să se tăvălească prin nisip. Cînd eram mici, nici măcar o dudă nu iroseam, ne punea tata să le adunăm, le punea la fermentat într-un hîrdău din lemn de dud în care țineam murăturile iarna. Era bună și țuica de dude, în lipsă de altceva, mai ales în zilele toride în care se căznea cu pompa-n spinare să stropească via cu piatră vînătă. Abia mai tîrziu, cînd s-au mai adunat și-n curtea noastră alți pomi fructiferi, dudele au devenit doar o delicatesă pentru porci.

De cînd s-au copt dudele bucureștene, trotuarele sunt pline de un strat gros și lipicios de borhot împuțit ca mirosul porcilor pe care-i scotea tata să adune dudele căzute pe bătătură. Tare le mai plăceau, le adunau cu limba și plescăiau de plăcere cînd le zdrobeau și le simțeau dulceața pe cerul gurii.

Și nouă ne plăceau. Ne suiam în dud pe scara găinilor și umpleam cîte o strachină de dude, să ne ostoim dorul de fructe. Coboram pe-aceeași scară, duceam strachina cu dude pe masă și fugeam repede să ne spălăm, că ne umpleam și de păduchi pe picioare, de pe treptele de lemn crăpat.

Eram săraci pe-atunci, abia ne mutasem de vreo doi ani și tata nu se gîndea, încă, să pună în grădină pomi fructiferi, punea plopi pe lîngă gard, să aibă din ce face scîndură pentru ce mai avea de construit. Era rară și scumpă scîndura, iar casa noastră era crudă, mînca mult lemn.

Noi eram mici, ne mințeam cu corcodușele culese de pe drum și cu dudele albe din dudul pe care doar găinile-l scăpaseră de fierăstrău.

Au fost alte vremuri, alți oameni erau tineri și la început de drum pe cînd umblam desculți prin nisipul fierbinte. Pe vremea aceea bărbații care-ar fi putut să ne fie tați nu așteptau să primească lecții de la puști de 14-15 ani ca să învețe să aibă discernămînt și să nu bălească la copile abia ieșite din copilărie. Nici copiii nu lăsau dudele să fermenteze pe asfalt fără să le guste, măcar.