pentru că nimeni nu m-a iubit ca el


Într-o dimineaţă, cînd soarele

va aprinde valurile,

am să te prezint mării.

Îi voi spune simplu,

uite, frumoaso, el e

minunea din viaţa mea,

ochii lui

au culoarea adîncului tău

cînd eşti liniştită,

uneori, privirea lui

e ca oţelul ochilor tăi

în furtună,

pielea lui e ca mătasea valului tău

cînd soarele îl încălzeşte.

tu să mi-l cunoşti de-acum şi

de va fi, peste un timp,

să vină la tine singur,

să-i săruţi blînd tălpile,

va şti că buzele mele

ţi-au împrumutat sărutul

pentru că nimeni,

niciodată,

nu m-a iubit ca el.

Tot ce-am trăit rău se mai întoarce, tot ce-a fost bun în ce credeam că-i rău, nu mai revine-n veci


Arșiță a mai fost și mai este, din păcate.

Augustul venea totdeauna cu oboseală, sau doar aşa îl percepeam eu pe atunci. Se instala seceta şi nopţile erau atît de fierbinţi că mai bine nu dormeam. Ieşeam în curte, mă aşezam pe jgheabul de piatră şi priveam stelele. Sub tălpi, nisipul se răcorea, arunca valuri de căldură peste picioarele goale. În grădină, printre firele arse de roşii, cîntau greierii. În curte, pe bolta de vie se certau curcile cu găinile pe locul cel mai bun de dormit. Cîinii lătrau înfundat în somn şi se scărpinau spasmodic de purici, în grajd doar calul fornăia şi dădea din copite. Se auzea potcoava cum scăpăra cînd se lovea de ciment.

În casă toată suflarea dormea încinsă, cu uşi şi ferestre larg deschise. Nu adia nici măcar o umbră de vînt, totul era căldură de cuptor încins.

Uneori plecam la udat grădina şi atunci, cu picioarele în apa rece a pîrîului mai vieţuiam. Auzeam pămîntul cum soarbe însetat cu înghiţituri mari, astupam cuiburi de cîrtiţă lacome, mă plimbam printre răzoarele de ardei şi varză, să nu las vreo plantă neadăpată şi plecam acasă la ziuă, cînd soarele se ridica pe cer la fel de fierbinte ca ieri, ca alaltăieri, ca săptămîna trecută.

Ajungeam acasă şi puneam să frămînt pîine. Muiam turtele de drojdie de vin în apă, făceam maiaua, o lăsam să crească, frămîntam aluatul, îl lăsam să crească, îl puneam în tăvi şi mă duceam să aprind cuptorul în bătătură. Între timp mai găteam, mai scuturam, mai curăţam prin curte, hrăneam păsări şi animale, căram apă în trocul porcilor.

Pînă ajungeam să ard cuptorul de pîine soarele ne cocea deja pe toţi în cuptorul lumii. Rezistam cu stoicism şi arsurii din creştet şi arsurii din vatra de cărămidă.

Operaţiunea îmi lua pe undeva pe la 40 de minute bune, în funcţie de materia primă folosită la foc. Curgeau apele pe mine ca la saună.

Cînd era aproape gata, mă duceam în bucătărie rădeam nişte brînză, spărgeam 4 ouă le amestecam bine şi rulam o tavă de plăcinte din coca pe care o lăsasem deoparte cu dinadinsul. Încercam vatra, scoteam focul, curăţam bine vatra să nu se pîrlească pîinea, băgam tăvile la copt.

Astupam gura cuptorului şi-mi permiteam 30 de minute cu o cafea în faţă, la umbra părului. Uneori simţeam că tot sîngele mi se scurge acolo, în pămîntul tare, însetat şi eu mă preling şi mă fac mică, ca o minge de cauciuc înţepată.

Noaptea număram iar stelele şi le spuneam poveşti.

Acum doar mă coc. Nu mai am nici cer cu stele, nici viaţa nopţilor de august de atunci. Am doar oboseală şi insomnii.

Bună dimineaţa! Cuptor şi azi.

Tablou de seară


Am alergat să prind autobuzul, mă temeam că următorul va veni abia peste o jumătate de oră, ca de obicei. Duceam în brațe un buchet colorat, era tîrziu și lumea în jur era prea grăbită. Îi văzusem de departe numărul luminos din frunte și-am urcat, din zbor, în ultima secundă. După mine s-au închis, flămînde, ușile.

M-am așezat, cam într-o rînă, pe-un scaun și-am răsuflat adînc. Mi-am așezat buchetul de flori astfel încît să nu sufere, am scos cartea și, înainte de-a mă apuca de citit, mi-am rotit privirea prin autobuz. În fața mea, ședea o femeie în vîrstă care abia aștepta să-mi opresc privirea asupra ei, avea chef de vorbă. Mînca un covrig uscat care pocnea sec de cîte ori rupea cîte o bucată din el și-o băga, întreagă, în gură. Negii de pe nas i se mișcau ritmul masticației și era veselă cum rar întîlnesc oameni în ultimul timp. Nu avea dinți, dar covrigul acela uscat părea o mare delicatesă de care se bucura ca un copil. Îl lăsa puțin, să se umezească, apoi îl mesteca cu toată fața și era așa satisfăcută, de parcă ar fi mîncat cea mai suculentă friptură de vită Kobe.

În spatele ei ședea un bătrîn ursuz și murdar, care, incredibil, purta masca regulamentar. După ce femeia m-a întrebat de flori, mi-a urat ”la mulți ani” și mi s-a plîns de covrigul uscat care risca să-i smulgă și ultimii dinți rămași, femeia a tăcut brusc. Individul din spate se aplecase și-i zisese ceva, probabil, agasat de vorbăria ei. Am crezut că sunt împreună și că nemernicul acela bătrîn o terorizează, de și-a schimbat așa brusc atitudinea. Chiar voiam să mă iau de el, dar ea s-a ridicat de pe scaun, s-a dus la ușă și la prima a coborît.

Am ridicat ochii. Pe banda luminoasă se anunța stația următoare. ”Urmează stația Zizin legătură cu 123.” M-am frecat la ochi, am crezut că nu văd bine. În 123 trebuia să fiu eu, era ceva în neregulă. Anunțul s-a prelins spre stînga și-a apărut data și ora cursei. În momentul acela un alt domn din spatele meu a început să urle la telefon. ” Ce faci? Cu cine ești? Ce vorbești cu ăla?” Întrebările se succedau repede, răstit și eu am avut senzația că m-am întors în timp, cînd vocea răstită mi se adresa. Pe banda luminoasă se prelingea spre stînga data și ora cursei. ”24.04.2020 ora 21.03. Urmeaza statia Mihai Bravu legătură cu 123 si 135”.

În acel moment a dispărut și scaunul, și autobuzul, oamenii din jur au întinerit brusc cu doi ani, pluteam cu viteza melcului printr-un oraș pierdut, în altă viață, în alt anotimp, la altă oră la care, cu siguranță, nu era nici frig, nici nervi, nici supărările de-acum. M-am ridicat și-am coborît la următoarea de parc-aș fi coborît dintr-un vis în altul în miez de noapte. Afară e tot incredibil de cald, în vecini e tot război, între noi nu mai e pace. Negoiță mai pavează o bucată de trotuar, mai scoate din pălărie cîteva locuri de parcare și-un sfert de parc și, pînă una alta, toată lumea circulă pe stradă, printre mașini, cum poate. Doar o mînă de flori colorate mi-a înviorat, un picuț, seara.

Povești de sărit somnul


Era gelos, nimeni nu avea dreptul să ridice ochii la femeia lui.

Era orgolios, nimeni nu-i spunea lui cum să-și trăiască viața și cum să-și gestioneze familia.

O bătea des, să știe cine-i e stăpîn, mai ales în apropierea zilelor mari, să nu cumva să arate prea bine pentru alții. După ce-o lăsa lată, voia sex, că așa face un bărbat adevărat, indiferent dacă ei îi plăcea sau nu, iar ei nu-i prea plăcea nici poziția, nici momentul, nici brutalitatea cu care o poseda. A doua zi îi vedea fața umflată, vînătăile care i se lățeau pe tot corpul, mîna ruptă și părea că regretă. Ieșea în oraș și-i cumpăra tot ce-i poftea inima: cele mai scumpe bijuterii, cele mai exotice haine de blană, tot ce era mai de preț pentru nevasta lui, că avea valoare.

Ultima dată a vrut s-o omoare. Era bolnav de cancer în fază terminală și-l înnebunea gîndul că el moare și ea rămîne s-o ia altul. A ridicat scaunul să-i dea în cap, ea a ridicat mîna, să se apere. Scaunul s-a rupt. Și mîna ei. El s-a oprit pentru cîteva momente, trebuia să-și tragă sufletul, ea a profitat de ocazie și-a fugit. N-a știut unde să se ducă, a venit la mine. I-am tăiat inelul ca să-l pot scoate de pe degetul învinețit. Era atît de deformat, că i-l sugruma, de-a dreptul. Din prea multă iubire.

După două săptămîni el a murit. Curînd, ea și-a dat seama că nu mai are prieteni, că rudele i s-au împuținat, că la mesele din familie e tot mai urmărită. Reprezenta o amenințare pentru cuplurile stabile de la masă, că doar nu degeaba o bătea, săracul.

Invechit


Simt cum mi se scurtează zilele

se fac tot mai mici și mi se strecoară în carne,

micimea lor mă sugrumă ca o piele prea strîmtă

care, ce minune!, nu mai e pielea mea.

habar n-am cînd am îmbrăcat pielea asta strîmtă

pe care-ar trebui s-o dezbrac

ca șarpele cînd crește și-l strînge pielea veche

de-o leapădă-n calea oamenilor

să-i sperie.

ce păcat că nu am învățat

cum să împrumut căldura de la pietre

și zilele senine direct din soare,

eu am învățat doar să fiu om

și, mai nou, toată lumea știe

că să fii om e-o haină perimată

găurită-n coate,

prea invechită și moda încă nu s-a întors

așa cum revine de obicei, la ce-a fost odată.

omul a trecut, nu se mai poartă.

mai e puțin pînă-mi intră frigul în oase,

frigul ăsta de iarnă rusească

ce ucide orice urmă de viață și Doamne,

tot mai visez la o primăvară nebună

în care copacii să se îmbrace de gală,

să-mi lumineze drumul pînă la pădurea de-argint

din care să rup ultima creangă

să-mi fac toiag pentru drumul cel mare.

Acasă


Acasă-i unde-ți este inima

mă învăța demult, cîndva,

un înțelept

tu, inimă, pe unde ești?

ce cerc de foc mi te-a încins,

de nu-mi mai dai prin piept

de-atîta timp?

ce demon de inimă neagră

mi te-a împins în hăul

în care nici îngeri nu-s?

ce vis cîinesc mi te-a mințit

de m-ai lăsat să mă frămînt

eu, ultimul om

rătăcit pe pămînt?

acasă nu e pe pămînt

cînd inima-i fărîme-n cer.

tu, inimă albastră, hai,

hai și mai stai la minte-n piept

să mă mai simt,

măcar puțin,

acasă.

2021

Arșiță


Arde. Nu-ţi dai seama imediat ce ieşi din casă, ci doar după câţiva paşi. Arde asfaltul şi tocul sandalei se înfundă adânc în asfaltul moale, arde în creştet soarele-ţi încinge părul până la punctul de aprindere de te şi miri când pui mâna că nu s-a aprins încă, arde geanta pe umăr şi pielea pe mâini, arde în plopi şi frunza uscată se stinge cu-n foşnet scurt pe alei. E arşită şi-n frunza lepădată ai senzaţia că arde focul iadului în început de august.

E vară plină şi totuşi…

Ardea nisipul. Lepădam papucii cu talpă grea încropiţi din sandalele de anul trecut cu bareta tăiată şi călcam cu grijă cu tălpile goale prin aurul lui. Nisipul miscător primea piciorul ca pe-o ofrandă şi-l învăluia cu dragoste fierbinte. Nu puteam ţine talpa mai mult de câteva secunde în el. O înlocuiam cu cealaltă, apoi o luam de la capăt, ca într-un joc pe cărbuni aprinşi. Toată suflarea satului se odihnea la umbră, prin case, pe sub nuci, prin grădini. Eu n-aveam odihnă şi nici soarele nu mă oprea mai mult de câteva minute în loc, la răcoare. Aveam mâncărimi în cur, aşa mă diagnostica Dădica. Aşteptam până adormea maica şi ieşeam tiptil afară unde trebuia întâi să mă opresc să mă frec la ochi năucită de lumina orbitoare.

Deschideam uşor portiţa -să nu scârţâie- sau ieşeam pe poarta mare din curtea animalelor, mă propteam cu coatele pe gardul grădinii şi priveam până hăt departe, pe duna de nisip pe care se ridicau în valuri casele din spatele cimitirului, peste crucile cimitirului ce dormeau la umbra copacilor, dădeam o raită până jos, la baltă, mai smulgeam o buruiană, mai scoteam apă din gropan şi mai aruncam pe câte un strat mai pălit, apoi mă declaram obosită şi suiam coasta înapoi, în drum. De acolo o luam la dreapta, nu intram înapoi în curte, doar nu eram nebună. La dreapta, către Jieţ. Mă bălăceam un pic, alergam câte un crăpcean sau un lin pe sub frunze, până în papură, căutam scoici şi melci pe sub mal, număram mormolocii de broască şi nu le dădeam niciodată de capăt, atât de mulţi erau. Îmi plăceau cei mari, cărora le crescuseră deja două picioare. Îi luam în palme şi-i priveam cum se zbat să sară înapoi în apă, cu cozile lor jucăuşe şi burţile umflate.

Îmi puneam papucii şi urcam coasta pieptiş până în mijlocul cimitirului, unde ştiam că odihneşte bunica mea. În jurul ei, cruci de lemn cu acoperiş vopsit albastru, sau cu vopseaua crăpate, unele smulse, căzute într-o rână cu lemnul putrezit. Crucea ei de piatră pe care citeam mai mult cu degetele literele scrijelite printre muşchi uscaţi odihnea la umbra unui dud rotat cu dude negre. Mă aşezam acolo şi priveam înapoi, peste grădini, la căsuţa noastră. Parcă special fusese aşezată aşa, să-şi mai arunce din când în când ochii către casă, să-şi vadă copiii cum creşteau şi umblau desculţi pe bătătură. Ei crescuseră, aveau la rândul lor copii, ba mai şi muriseră puţin între timp, tot ca ea, înainte de vreme.

Rămâsesem eu, cea în sângele căreia clocotea sângele fierbinte al neamului aspru şi aprig al lui Tudorache Zăvăleanu. Puneam degetele pe cruce şi citeam silabisit: “Aici odihneşte roaba lui Dumnezeu Stroilă Lucia”. Cumva, numele meu scris pe-o cruce veche de piatră mă chema pe furiş în fiecare amiază fierbinte de vară. Lacrimile-mi jucau sub pleoape şi-o durere surdă urca încet din plămâni şi se oprea în gât. Nu plângeam, nu voiam ca acolo, sub pământ să plângă şi ea cu mine. Râdeam, îi spuneam ghicitori pe care le învăţam de la nea Florea, fratele mamei, care tot încerca să mă încuie cu ele şi-o întrebam “Mamaie, de ce te cheamă ca pe mine? Mama Ghiţa zice că semăn cu matale. Şi maica spune la fel. De ce n-ai poză să te văd şi eu?”

Nu-mi răspundea. De sub frunze se auzea câte un pas repede de şopârlă care mă speria şi mă făcea s-o iau la goană către casă fără să-mi iau la revedere. Soarele strălucea la fel de nepăsător, în apa Jieţului copiii ţipau, gâştele-şi strigau bobocii şi pe uliţele pustii începeau să se adune muierile la umbră, cu lucrul în mână. Începea sfatul de seară. Mă strecuram înapoi pe poarta mare fix la timp, să nu intre maica la bănuieli şi să mă întrebe “Pe unde-ţi plimbi, fa, curul pe căldura asta, fiţ-ar chelea-a dracu’ de boţană!”.