Invechit


Simt cum mi se scurtează zilele

se fac tot mai mici și mi se strecoară în carne,

micimea lor mă sugrumă ca o piele prea strîmtă

care, ce minune!, nu mai e pielea mea.

habar n-am cînd am îmbrăcat pielea asta strîmtă

pe care-ar trebui s-o dezbrac

ca șarpele cînd crește și-l strînge pielea veche

de-o leapădă-n calea oamenilor

să-i sperie.

ce păcat că nu am învățat

cum să împrumut căldura de la pietre

și zilele senine direct din soare,

eu am învățat doar să fiu om

și, mai nou, toată lumea știe

că să fii om e-o haină perimată

găurită-n coate,

prea invechită și moda încă nu s-a întors

așa cum revine de obicei, la ce-a fost odată.

omul a trecut, nu se mai poartă.

mai e puțin pînă-mi intră frigul în oase,

frigul ăsta de iarnă rusească

ce ucide orice urmă de viață și Doamne,

tot mai visez la o primăvară nebună

în care copacii să se îmbrace de gală,

să-mi lumineze drumul pînă la pădurea de-argint

din care să rup ultima creangă

să-mi fac toiag pentru drumul cel mare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.