De la poarta noastră pînă la biserica din vale erau fix 3 km. Ieşeam pe poartă, o luam pe uliţă la dreapta, apoi la primul colţ coteam la stînga, ieşeam la şosea, iar dreapta pînă hăt la colţul cu casa lui Liciu, unde traversam, făceam stînga şi mergeam drept pînă în poarta bisericii, fără să ne mai abatem din drum. 3 Km, cît erau şi pînă la maica, dacă coteam dreapta şi urcam dealul cu două uliţe înainte.
În seara de înviere dormeam iepureşte, de teamă că nu o să ne trezească tata să mergem împreună la înviere. Mama ne pregătea de cu seară hainele noi, curate, călcate, şosetele albe, urma să încălţăm pentru prima data săndăluțele care marcau începutul verii. Pe la 2.30-3.00 săream din pat cu ochii pe jumătate închişi, ieşeam afară în noapte, dădeam cu apă proaspătă pe ochi. Răcoarea nopţii mă făcea să tremur şi să mă trezesc brusc, în timp ce somnul se revolta neîmplinit în stomac şi-mi dădea senzaţia de greaţă. Frate-meu, mai mic, mai blond şi mai bărbat, îndura eroic ora imposibilă. Eu mă albeam, deveneam străvezie, dar nu îndrăzneam să zic nimic, să nu mă lase acasă. Era lucru ştiut că dacă mă plîngeam nu mă mai lua tata cu el.
Plecam. Pînă la biserică ne lătrau toţi cîinii, ne cîntau privighetorile, cocoşii ne anunţau că am întîrziat Pe lîngă noi treceau oameni tăcuţi care se întorceau acasă cu lumînări aprinse, ne depăşeau alţii, voioşi, care se grăbeau mai mult ca noi. Ne grăbeam şi noi cît ne lăsau picioarele micuţe şi sandalele mele totdeauna prea largi. Era singura noapte din an în care cei care se întorceau de la biserică nu se salutau cu cei care mergeau către biserică. Primii fuseseră martori la înviere, cei din urmă aveau să fie martori şi cum din noaptea de înviere 40 de zile oamenii se salută doar cu “Cristos a înviat!”, “Adevărat a înviat!”, ca într-o mărturisire universală a primăverii, cei ce fuseseră martori la miracol nu puteau să-i salute pe păcătoşii mai leneşi.
Eram aşa de fericită că nici nu mai băgam de seamă că alţi copii mai norocoşi se întorceau cu buzunarele pline de ouă roşii. Le ţineam şi noi pe ale noastre în buzunarul tatei, ferite de mîinile noastre nerăbdătoare şi de picioarele mele împiedicate.
Intram pe poarta bisericii cu încredere şi pe uşa larg deschisă cu sfială, sub privirile reci ale sfinţilor de pe pereţi. Ne aşezam cuminţi la coadă, cei din faţă se închinau smeriţi, se aplecau, pupau icoana cu învierea, ridicau fruntea să fie miruită, lăsau oul roşul în coş, luau anafura de Paşte, se mai închinau o data şi plecau mulţumiţi către casele lor, toţi cu lumînare aprinsă în mînă, că şi casa trebuia luminată.
Cînd ajungea la noi slujba se relua, pentru că toţi trebuia să fim întîi martori, apoi să plecăm. La întoarcere era deja ora magică în care stelele apuneau, cerul se lumina şi luna aştepta la marginea zării să-şi vadă iubitul cum ne zîmbeşte. Peste Dunăre, pîlpîiau stins luminile bulgarilor. Și ei se întorceau acasă cu lumină.
Ne chinuiam să ocrotim flacăra plăpîndă a lumînării, să ajungem cu ea intactă acasă. Pe drum, de peste garduri ne salutau toţi liliecii înfloriţi şi tata se apleca, mă ridica în braţe şi mă ajuta să rup cele mai frumoase flori. “Liliacul e făcut să fie rupt, tăicuţule, altfel seacă şi nu mai înfloreşte. De-aia l-a lăsat Dumnezeu să înflorească în ziua de Paşti”.
Ajungeam odată cu soarele, cu braţele pline de parfum şi un muc de lumînare cu lumină mică.
Mama ne aștepta cu casa curată, aerisită, cu pomana pe masă. Se închina scurt, lua anafura și mărturisea. ”Hristos a înviat!”
*
După aproape o viață de om, e primul an în care nu merg la slujba de înviere, nu iau lumină și nu mărturisesc public Învierea. Primul an în care urechea nu va căuta cîntece de privighetori în copaci din jur, primul am în care nu mă voi întoarce acasă cu fața luminată de flacăra tremurătoare a lumînării, ca să ciocnesc un ou roșu și să-l mănînc gol, presărat doar cu puțină sare ca să simt că mușc dintr-un colț de lună plină.
Pentru că planeta a decis să se răzbune și a trimis o lighioană invizibilă să ne facă să împărțim moarte înainte de vreme.
Am să deschid fereastra și am să ascult liniștea iar la miezul nopții am să încerc să prind cu urechea bătaia clopotului de la bisericile rămase pustii. Am să aprind o lumînare subțire de ceară, adusă tocmai de la Ierusalim și-am să mărturisesc cu voce tare ”Hristos a înviat!”. Pisica nu-mi va răspunde, dar se va bucura să mă audă, normal că ea știa înainte de vreme că Hristos e printre noi. Nu voi avea cu cine să ciocnesc, pentru că e anul depărtării fizice.
Am să păstrez un ou care s-a spart la fiert, am să-l curăț și-am să-l mînănc presărat doar cu puțină sare ca și cum aș mușca dintr-un colț de lună. Și-am să zîmbesc pentru că Iisus înviat va trece pe la fiecare credincios și-l va mîngîia pe frunte,cu înțelegere. Cu moartea pre moarte călcînd. Iar noi, din izolarea noastră vremelnică, vom ști că și mîine mai e o zi. Va mai veni o lună plină, vom apuca să ni-i mai îmbrățișăm pe cei dragi, ne vom putea bucura pentru încă un răsărit, pentru încă un apus, pentru încă un cîntec de privighetoare, pentru liliacul înflorit.
În sufletul meu nu-i primăvară anul acesta. E viață și-un licăr de speranță ca o lumină firavă în noaptea de Înviere. Hristos e viu.

În primăvara asta, pe strada Lăcrămioarei a înflorit liliacul și nimeni nu-i mai rupe crengile grele de floare. Pentru că e anul depărtări fizice și apropierii spirituale. E anul în care fiecare trebuie să se așeze în genunchi în sufletul său, ca toate sufletele, apropiate, să mărturisească într-un glas. Hristos a înviat!