Poposim la poarta oraşului într-o zi de primăvară tîrzie, prea fierbinte pentru luna mai. Oraşul pare toropit de secetă şi căldura ameţitoare, pe străzile pustii iarba ţipa de sete. Teii-şi scutură petala aurie, fără parfum ameţitor, toropiţi de căldura ireală pentru un oraş situat la poalele munţilor. În zare se simt dealurile pline de păduri, cartiere cochete se ghicesc printre copaci, în strălucirea soarelui fierbinte în apus. Cîini fără stăpîn aleargă cu limba scoasă căutînd cu disperare un strop de apă, pe uşile magazinelor stau agăţate lacăte grele ce-ascund dincolo de gratii marfa puţină şi de proastă calitate. Paşii mi se intersectează rar cu paşii altor persoane pe trotuar, puţini locuitori luîndu-şi inima în dinţi să înfrunte prea timpuria caniculă de afară.
Într-un fel ciudat, în oraşul prăfuit şi îmbătrînit înainte de vreme, oamenii trec pe lîngă mine zîmbind, ducînd pe umeri o linişte căreia eu, de prea mult timp trăitoare într-un oraş agitat, în veşnică schimbare, am uitat-o. Îi privesc mirată şi mă întreb cum trece viaţa lor, acolo, în oraşul străvechi ce moare secundă cu secundă la poalele munţilor. Pare că nimeni nu o să-şi mai permită să trăiască în el în scurt timp, dacă pînă şi parcul central nu-ţi poate oferi privirii decît o imensă întindere pîrjolită de iarbă neîngrijită, cu bănci plasate pe marginea aleilor, în plin soare. Şi totuşi, copii de toate vîrstele se joacă fericiţi printre băncile pline de bunici cu priviri grijulii. Ţînci cu genunchi fragili, ce-abia au învăţat să se ridice copăcel trag după ei jucării colorate agăţate cu sfoară, puştani de şcoală îşi plimbă rolele pe alei, adolescenţi se plimbă veseli prin faţa mea, de parcă toată lumea ar fi a lor.
La biserica din centru sunt nunţi. O mireasă iese, alta intră să primească coroana grea a cununiei. „Mărit să fii mire ca Avraam, binecuvîntat să fii ca Isaac, să te înmulţeşti ca Iacov, umblînd în pace şi lucrînd în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Şi tu mireasă, mărită să fii ca Sarra, să te veseleşti ca Rebeca, să te înmulţeşti ca Rahela, veselindu te cu bărbatul tău şi păzind rînduielile Legii, că aşa a binevoit Dumnezeu.”. Ce-a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Cîte cupluri vor rezista presiunii timpului, rudelor, firii păcătoase a oamenilor? Retorică pură. Pe bulevard trec maşini de lux împodobite cu voal şi funde imense. Acum sunt fericiţi.
Mi-e milă de cîinii ce mă privesc cu ochii lor mari, implorîndu-mă pentru un strop de apă. Nu am nici pentru mine şi nu am de unde lua. Terasele-s pline de beţivi ce privesc lumea cu ochi tulburi. Nu-ţi vine să te aşezi. Experienţa îmi lasă un gust amar. Mă întreb unde a dispărut oraşul cochet, cu trotuare umbrite mărginite de flori multicolore, descoperit în copilărie. Prin faţa noastră trece un căţel alb, pufos, ce-ar vrea să ne-mprietenim. Stăpîna îl trage smucit, îi strange lesa, îi ridică într-o mînă şi-l poartă mai departe cu toate lăbuţele în aer, spînzurat de zgardă. Ochii lui negri ne privesc cu groază şi cer ajutor. “Măi, femeie, ai probleme? Lasă-l jos, îl sugrumi. Nu vezi că moare, eşti nebună?” Ea grăbeşte pasul, smucind de zgardă şi legănînd bietul căţel în ştreangul improvizat de parcă ar vrea să se asigure că bietul sufleţel nu are nicio şansă să scape. Ne facem cruce. Mulţi oameni săriţi de pe ax în lumea asta.
La capătul drumului mă aşteaptă pensiunea la fel de prăfuită, cu pretenţii de multe stele. Pretenţiile te abandonează în holul de la recepţie şi-n camera strîmtă te însoţeşte doar o obscuritate de cel mult 2 margarete. Căldura te toropeşte şi te goneşte pe terasă, să mai petreci măcar cîteva minute în compania ţînţarilor, savurînd răcoarea înserării coborîte de pe coasta muntelui. La intrare, o benzinărie îngustă, cu două pompe şi un magazinaş prea strîmt, ţine loc de poartă. Doi cîini cu limba scoasă se odihnesc la umbra peretelui înfierbîntat. Alţi cîini. Pretutindeni cîini fără niciun rost, ai nimănui. Mă duc să le arunc nişte oase şi resturi de la masa noastră. Eventual să le pun un strop de apă. Mă întîmpină, amabil, lucrătorul de la benzinărie.
– Bună seara. Vreţi să aruncaţi gunoiul? Daţi că vă ajut eu.
– Mulţumesc mult, dar voiam doar să dau nişte oase căţeilor.
– Aaaa, vă rog. Dar să ştiţi că sunt sătui, am grijă de ei, domniţă dragă. Îmi ţin companie în nopţile lungi în care sunt de tură. Sunt şi ei suflete curate, domniţă. Un cîine e mai bun ca un om, ascultaţi la mine. Oamenii te trădează şi se folosesc de tine, cîinii sunt credincioşi. Şi pentru un codru pe pîine goală te apără, domniţă dragă.
Zîmbesc. Vorba molcomă şi caldă a bărbatului îmi aduce aminte de timpuri uitate şi oameni dragi.
– Aveţi dreptate. Din păcate nu toţi oamenii gîndesc aşa.
– Da’ ce treabă am eu cum oamenii? Oameni-s răi, fără suflet. De unde sunteţi?
– Din Bucureşti.
– Ooo, am auzit şi eu de măcelul cîinilor de acolo. Domniţă, eu nu aş fi făcut pe placul oamenilor ălora. Ce, ăia or fo oameni responsabili? Şi eu am copil, domniţă, da nu l-am scăpat niciodată din ochi. Păi aşa se lasă copiii, să nu ştii de ei şi după aia să dai vina pe alţii? Baba aia de ce nu păţeşte nimic? Mama mea de-ar fi fost aş fi strîns-o de gît. Păi da, că doar ea e vinovată, trebuia să stea cu copiii, să aibă grijă de ei, asta era menirea ei. Nu mai sunt nici bunicii ca altădată. Aveţi copii?
– Am, doi.
– Să vă trăiască. Eu am o fată. E studentă la Cluj, la medicină veterinară. Vrea să ajute toate animalele, atît de dragi îi sunt. Şi eu o ajut, să ştiţi. De ce să n-o ajut, că e copil bun. Nu mi-o ieşit din cuvînt niciodată. Şi eu am susţinut-o totdeauna. Şi la şcoală cînd alţii luau note mari fără să ştie nimic, iar ea se supăra.
– Ei, se întîmplă peste tot, copiii se învaţă cu nedreptăţile de mici.
– Eu nu am lăsat-o aşa. Dacă unul mi-o rîs de ea, m-am dus şi m-am luat cu toţi de piept. Copilul trebuie respectat dacă e bun, domniţă. Altfel cum să înveţe ce trebuie? Toţi profesorii mă cunoşteau şi evitau să se pună cu mine. La toate şedinţele am fost, să ştiţi. Una nu mi-o scăpat. Mi-am învăţat fata şi să se apere, dacă o atacă cineva. Am dat-o la karate de mică, să ştie cum să riposteze. Am învăţat-o, domniţă, că doar pe ea o am. Să fie descurcăreaţă. Ia să v-o arăt. Nu-i aşa că e frumoasă? Nu că-i pruncul meu şi că mă laud.
Se lăuda. Avea şi cu ce, fata era frumoasă, ce-i drept. Iar el era dispus să-mi povestească despre viaţa lui de om simplu, normal, cu griji mărunte şi fericiri mari. Despre casa lui, viaţa lui, soţia lui, concedii, flori, păsări, grădină.
– Eu nu aş putea sta în Bucureştiul ăla al dumneavoastră, să nu vă supăraţi pe mine.
– De ce m-aş supăra? Sunt şi eu destul de sătulă de el şi de oamenii lui răi.
– Răi, domniţă. Da’ aşa este e oraşul, trebă să lupte şi ei să supravieţuiască, ce să facă. Lume multă, se calcă pe picioare acolo. De-aia e aşa.
– Aşa este, aglomeraţie mare.
– Am cunoscut odată un medic din Bucureşti. Eram la mare şi am stat împreună pe timpul concediului. Pe atunci lucram încă în Italia. V-am zis că am fost cinci ani să lucrez afară? Cinci ani am stat. Făceam bani frumoşi, domniţă, dar într-o dimineaţă m-am aşezat pe pat şi m-am gîndit “mă, pentru cine mă chinui eu pe aici şi fetele mele singure pe acolo?”. Că le lăsasem singure, pe nevastă-mea şi pe fată. Iar fata începea liceul, avea nevoie de mine. M-am întors. Familia e pe primul plan, domniţă dragă. Dacă nu înţelegi asta, degeaba trăieşti. Acolo cîştigam mult, dar aici aveam sufletul. Nu-mi pare rău. Am făcut ce trebuia. Cu banii pe care i-am adus mi-am luat locul ăsta de casă, am ridicat pereţii şi suntem liniştiţi. Mai am de lucru, ohooo. Da’ eu să fiu sănătos. Le fac pe toate.
– …
– Şi cum vă spuneam, am mers noi la mare în concediu şi ne-am găsit cu doctorul acela, cu familia. Încîntat de noi, de vorba noastră molcomă, de felul nostru de a fi, că noi aşa suntem pe aici, domniţă, mai calmi. Nu şi nu, că să trecem pe la ei cînd avem drum în Bucureşti. Neapărat. Ne-au dat adresa, numărul de telefon, să ţinem legătura, în fin, tot tacîmul. Şi odată, ce mi-a venit mie să zic nevestei “hai să mergem pe la domnul doctor.” Să nu ne creadă neserioşi, cum aşa, că noi suntem oameni de cuvînt, domniţă dragă. Şi ne ducem. Rătăcim noi ce rătăcim acolo, pe străduţele alea şi dăm de bloc într-un final. Am sunat la telefon înainte, dar nu ne-a răspuns nimeni. Zic “lasă, cred că nu ne mai cunoaşte numărul, o să se bucure cînd ne-or vedea la uşă.”. Ajungem, las maşina în faţa blocului şi urcăm. Sunăm la uşă, nimeni. Sunăm din nou, linişte. Nu ne-au primit, domniţă. Am zis asta e, mergem acasă. Cînd am coborît, ce să vezi. Se pare că parcasem pe locul unuia din vecini şi ăla, nervos, ne spărsese parbrizul. Praf l-a făcut. Mergi şi caută parbriz. Era aşa, înainte de Paşti. Toate magazinele închise. Eu abia puteam să merg fără parbriz. Cum să mă întorc acasă aşa? Am reuşit să ajung la un service şi ăla de acolo zice “domnle, da’ ai făcut-o pe treabă. N’am cum să te ajut pînă luni, mergi şi dumneata la cutare service.” M-am plimbat aşa cu nevasta şi copila în maşină prin tot Bucureştiul. Ba că nu au parbriz, ba că mă costa o avere. Mai aveam două milioane bani cash în buzunar şi trebuia să ajung şi înapoi acasă. Atîţia kilometri. Pînă la urmă am găsit pe unul pe lîngă puşcăria aia, la Jilava, de m-a ajutat şi mi-a pus, provizoriu, un parbriz de la o rablă pe care o avea la poartă. Greu o fo’, domniţă. De atunci nici că am mai auzit de doctor sau de cineva din ai lui. M-am lecuit.
– Ăştia sunt oamenii, domnul meu. Nu e singurul, mulţi fac aşa.
– Da’ facă cum vor, e treaba lor. Eu nu mai cred în aşa oameni. Stau acasă la mine şi trăiesc bine. V-am arătat ce trandafiri am în grădină? Cînd nu am clienţi, stau aici, pe scăunel, intru pe internet şi mă informez. Ştiu ce pămînt trebuie la fiecare, ce îngrăşăminte, cînd se taie, cum se taie, tot ce a mai apărut nou în domeniu. Îmi place să am. Am şi seră, să ştiţi. De toate am numai din curtea mea, eu nu mă duc să dau bani la piaţă. Îi aud pe vecinii mei că se plîng că nu au de niciunele. Eu nu mă uit peste gardul lor. Să muncească. Doar cine nu munceşte nu are, domniţă. Dacă stai cu mîna întinsă să-ţi dea altul, nimic nu ai. Trebuie să pui osul la muncă. Eu mă duc acasă şi intru în grădină. Ud, plivesc, curăţ. Dimineaţa o iau de la capăt. Şi am curtea un rai. Ştiu că mulţi mă înjură, da’ m-am eu treaba lor. Să injure, nu-i opresc. Eu îmi văd de casa mea şi de familia mea, de nevastă, de copil. Ele sunt comoara mea.
Zîmbesc. Nu am timp să răspund avalanşei de confesiuni şi fotografii, care mai de care mai frumoase, mai zîmbitoare şi mai înflorite.
– Să vă trăiască. Sunteţi un om fericit cu o familie frumoasă.
– Săru’mîna, domniţă dragă. Şi dumneavoastră să fiţi fericită aşa cum sunt eu. Da’păi v-am ţinut o grămadă. Să mă iertaţi. Aşa sunt eu, simt sufletul omului şi-mi place să povestesc. Nu vă supăraţi pe mine.
Se întunecă bine şi ţînţarii pare că nu se mai satură. Cei doi cîini se culcaseră la picioarele mele, unul de-a dreapta, celălalt de-a stînga şi mă privesc pe rînd, de acolo de jos, direct în ochi. Liniştiţi şi conştienţi de siguranţa vieţii lor. Simt spatele rupîndu-se de la mijloc, dar nu-mi vine să mă dau dusă de lîngă omul cu vorbă blîndă şi viaţă împlinită care fusese dispus să împartă din prea plinul sufletului lui cu mine. Uneori oamenii fac diferenţa. Indiferent unde te-ai afla şi indiferent cît de amar era gustul lăsat de ceea ce-ai întîlnit pînă atunci în cale. Totdeauna există şi oameni împliniţi care te pot înălţa. Mă îndrept de spate şi-mi iau la revedere.
– Rămîi cu bine, om bun, mă bucur că am stat de vorbă şi te-am cunoscut.
– Mergeţi sănătoasă domniţă, dragă. Mai treceţi pe la noi.

Am ajuns la Voroneţ într-o după-amiază întunecată şi umedă din mijlocul verii caniculare, de parcă Dumnezeu ar fi ştiut că am plecat să vedem frumuseţile închinate lui şi ne-ar fi aşternut în cale vreme propice de meditat asupra lucrurilor efemere din viaţă.
Parcă am coborît din autocar direct în poveste pe un alt tărîm, undeva în visurile copilăriei în care curiozutatea mă împingea mai departe, să văd ce se ascunde dincolo de văl și totuși, teama mă trăgea înapoi.
De jur împrejur, munte cu păduri pe frunte. Pădurile făceau saună în valuri albe de ceaţă. Preţ de o respiraţie am uitat să dau aerul afară din plămîni. Apoi mi-am adus aminte că nu pot trăi fără oxigen și-am vrut să-mi umpli plămînii cu nesaţ, așa că m-am întors repede la cruda realitate cînd am trecut pe lîngă toaleta publică pusă strategic fix la intrare și m-a asasinat un miros fetid, de hoit, dejecţii învechite şi tot felul de mortăciuni demult intrate în putrefacţie. Mi s-a întors stomacul pe dos și-am strîns bine nasul în palmă. Am lungit pasul şi-am luat-o repede la picior, să scap de ucigaşul ascuns bine dincolo de simțul olfactiv.
Ca să văd minunea de albastru m-am nevoit să urc o potecă destul de abruptă care mă îmbia cu zeci de tarabe de pe margine. Urcușul îngustează poteca și, pe măsură ce înaintam, oamenii îmi puneau piedică în timp ce se buluceau pe lîngă mesele pline cu tot felul de obiecte marcă proprie sau made în China întinse de o parte și de cealaltă a cărării de munte. Sculpturi în lemn, ii, iţari, cojoace, pături, brăţări, coliere, iconiţe, cutii, cutiuţe, matriuşti, linguri, blide, furculiţe sculptate, cojoace, ciorapi de lînă împletiţi acolo pe loc de ţărănci înfrigurate îmbrăcate cu cojocele din piei de miel, ouă încondeiate, bluze, eşarfe, mărgele de sticlă colorată, măşti hidoase, vînzători care te privesc bănuitor cît încearcă să cîntărească din ochi potenţialul cumpărător, basmale de caşmir, sau de imitaţie chinezească, ii cusute de chinezi sau indieni, curele de piele, lume multă, curioasă, toate-mi stăteau în cale și mă împingeau să le văd, să pun mîna să le ating, să scot banul să le cumpăr.
Picioarele mă trăgeau tot pe lîngă drum şi ochii căutau de-a dreapta şi de-a stînga, atraşi de ispita celui cu coarne care mă ademenea de sub fiecare şervet înflorat.
M-am ținut tare și m-am scos din ispită, mai ales că timpul era limitat și sus ne aștepta maica stareță să ne vorbească despre mînăstire, așa că, în timp ce-mi aruncam ochii pe tarabe, picioarele se nevoiau pe potecă, urcînd către a opta minune a lumii.
Am ajuns într-un tîrziu la poarta mînăstirii, am privit înapoi la drumul alb întins la picioare, la gardurile vechi, la copacii bătrîni, la cerul încruntat. Parcă mi-ar fi plăcut să fie un pic mai vesel, dar, dacă puneam în balanţă căldura sufocantă din care-am plecat şi răcoarea de aici, m-am răzgîndit.
Lasă că era mai bine aşa, puteam face poze şi pe nor.
Pe lîngă mine treceau turişti de toate neamurile. Veneau ca la Ierusalim, atraşi de zidurile sfinte. Poarta mi s-a părut anostă şi prima clădire ieşită în cale rece, cenuşie şi tăcută. Mi-am zis că asta e dovadă de simplitate monahală şi-am așteptat să mi se adune colegii de autocar, privind absentă la străinii ce-mi treceau val prin față. În grup urma să obținem reducere la intrare.
La poartă era îmbulzeală și mulți vociferau, că nu toată lumea era dispusă să plătească taxe, nici măcar pentru albastrul cel mai albastru din lume. Să plătească străinii! Noi de ce să plătim, doar sunt ale noastre, bisericile ce ni se cuvin de drept, le-a făcut Ştefan să dureze veşnic, că doar de aia l-am făcut sfînt şi l-am pus în calendar.
Au ajuns într-un final şi cei ce-au cedat fără luptă ispitei de a răscoli marfa de pe tarabe. Nu au cumpărat nimic, normal, că-i scump dom-le, scump, dar nu a rămas nimic neatins şi nemişcat din loc. Păi de ce-i marfa expusă? Nu să o evalueze turiştii? Că nu bate lumea drumul pînă aici doar ca să vîneze fluturaşi şi să privească pe cer sau la mioare în vîrfuri de munte.
Ne-am strîns în jurul ghidului, ea a negociat cu portarul, a obţinut reducerea, am plătit, am intrat.
De poarta înaltă din lemn vechi atîrnau spînzurate o grămadă de şorţuri largi şi lungi, înflorate. Un soi de fuste care să acopere necuviinţa pantalonilor femeieşti într-un lăcaş de cult. Nimeni nu le-a atins. Femeile cu greutate şi-au încins peste şoldurile împantalonate cîte un şal mai lat, prins şic într-un nod pe şoldul stîng. Gata, sunt acoperite. Fetele tinere nu s-au sinchisesc deloc.
Am pășit, în sfîrşit, peste prag. Platoul larg al curţii mînăstireşti s-a așternut în fața privirii cu bisericuţa în mijloc. Părea mai mare în ilustratele de odinioară și-am fost un pic dezamăgită cînd am descoperit-o mică, aplecată sub cuşma acoperişului moldovenesc pusă pe frunte. Nici albastrul nu mi s-a părut atît de albastru ca cel care a făcut-o celebră. Era cam întunecat, pereţii aveau dungă de umezeală deasupra temeliei, tencuiala părea c-ar vrea să-şi lase umerii să cadă, obosită de atîtea veacuri duse în spate şi de atîtea priviri indistrete ce le-a tot cercetat de-a lungul timpului pînă la osul de lemn ascuns sub zugrăveală. Parcă ar fi închis ochii şi s-ar fi odihnit puțin, cît o răsuflare de uriaş, cît o clipire de univers.
Am cercetat pereţii exteriori pe care picturile spuneau poveşti. Oameni din timpuri demult apuse întruchipau arborele genealogic al Mîntuitorului. Zeci, sute de portrete ale sfinţilor, albastrul cel incredibil ce-a rezistat aproape 600(şasesute) de ani, verde, roşu, priviri limpezi şi clare, detalii ce uluiesc şi acum prin acurateţe. Uşa aşteapta deschisă, atît de scundă că pînă și eu a trebuit să-mi aplec spinarea ca să pot intra în casa Domnului. Un preş vărgat întins peste prag mă îmbia să calc peste el, de pe pereţii groşi mă priveau sfinţi trişti şi plictisiţi ce-au pierdut numărul celor ce-au intrat de-a lungul timpului şi i-au privit în ochi aşteptînd răspuns la frămîntările lor. În dreapta, sub o lespede de piatră, odihnea precuviosul Daniil, duhovnicul Măriei Sale Ştefan. Am intrat veselă, cu limba dezlegată şi mi-a venit să tac de cum am trecut pragul. Într-un spaţiu extrem de mic încape atîta măreţie, atîtea suflete, atîtea bătălii şi-atîtea vorbe plînse, atîtea sfaturi înţelepte, că limba mi s-a legat instantaneu.
Maica stareţă citea o rugăciune. Era nervoasă, deranjată de prezenţa noastră ce i-a tulburat liniştea rugăciunii. “Nu ştiu de ce veniţi voi toţi şi cereţi să vă vorbim despre mînăstire. Ce să vă spunem mai mult decît e scris deja? Trebuia să vă informaţi înainte!” Am tăcut, vinovați. N-am citit, am fost prinși cu lucrurile lumeşti, cu traiul de zi cu zi, cu serviciul, cu pîinea cea de toate zilele, cu supravieţuirea într-o lume ostilă şi dură. Şi dacă am fi citit, parcă altfel primeam cuvîntul ei ce cunoștea mai bine ca oricine tainele locului sfînt.
Am fi vrut să-i spunem toate astea, dar ne-a asumat dojana cu capul plecat. Am ieșit afară unde, pe peretele dinspre vest, era reprezentată înfricoşător judecata de apoi. Priveam și simțeam teama cum se cațără pe șira spinării. Maica stareţă a îndulcit glasul, m-a privit în ochi, cu înţelegere, mi-a simțit păcatele şi parcă le-a iertat. Lumea din care veneam eu e plină de ispite. Ne-am împăcat și ne-am luat repede ”la revedere” pentru că ea urma să vorbească unui grup de olandezi veniţi ca şi noi, să se minuneze de sutele de ani ce stau mărturie în faţa ochilor.
Eram, în sfîrşit, liberă să privesc, să respir, să aprind o lumînare pentru morţii mei, să fie şi ei părtaşi frumuseţii pe care ochii o văd, să fac poze.
M-am întors pe aceeași alee. În faţa peretelui cu judecata de apoi se hlizeau, încîntaţi nevoie mare, nişte englezi. Erau pătrunşi de frumuseţea picturii, chiar dacă nu înţelegeau o iotă din ceea ce reprezintă.
Ceva nu-mi părea tocmai în regulă la ei și nu-mi dădeam seama ce. La o privire mai atentă am realizat că ar trebui să grăbesc pasul și să mă îndepărtez, să pot da drumul rîsului în siguranță.
În faţa mea, nişte vaşnici bărbaţi mîndri, cu umerii drepţi, pătrunşi de importanţa vizitei lor, era îmbrăcaţi strîmb cu cîte o fustă înflorată prinsă aiurea peste pantalonii lungi, decenţi. Lîngă ei, doamne blonde, tunse scurt îşi etalau cu emfază şuncile prin pantalonii neacoperiţi de nimic.
Am plecat curînd spre zări mai limpezi. A opta minune a lumii a rămas în urmă cu albastrul, cu sfinţii ei, cu istoria şi toate sfaturile înţelepte bine ascunse dincolo de ziduri. Am aflat că zidurile îşi schimbă culoarea în funcţie de dispoziţia zilei, că celebrul albastru se întunecă atunci cînd ziua e încruntată şi se luminează cînd zîmbeşte. Eu l-am prins întunecat şi parcă mi-ar plăcea să mă mai întorc măcar o dată, să-l prind şi luminat.
Ziua s-a încheiat cu ispită nouă pe aceeaşi potecă mărginită de tarabe, culoare, strălucire, amăgiri. Doar că de data asta drumul a fost mai scurt, coboram. Am dat cu nasul de mirosul fetid care m-a întîmpinat la venire, mi-am luat la revedere şi de la el şi am plecat mai departe cu norii şi ceţurile ce pluteau indecise deasupra pădurii, de parcă s-ar fi întrebat continuu “Să mă ridic? Să nu mă ridic? Să mă ridic? Să nu mă…”

Duceam gunoiul înainte să plec la birou. În fața tomberoanelor un personaj cu un căruț obișnuit în astfel de locuri. Pe căruț cîteva resturi și-un sac mare, murdar, din cele în care căutătorii prin gunoi adună peturi goale.
Personajul, mai către vîrsta a treia, încă ne-ajuns la ea. Cînd m-am apropiat și-a luat căruțul și-a plecat, a trecut pe lîngă mine cu privirea în jos, un pic rușinat că-l văd în condițiile acelea. Era obosit și murdar tare. Ochi pierduți sub o frunte acoperită cu o cască metalică căreia nu i-au putut găsi o altă întrebuințare decît cea de a acoperi creștetul omului din fața mea, ca să dea liber pletelor de un alb murdar să-i curgă pe umeri. O barbă la fel de murdară ca pletele flutura în deplină libertate pe piept, de vesta de piele maro (odinioară) atîrna un lanț lung argintiu care tremura și se legăna cu fiecare pas. În jos, lucrurile e schimbau un pic. Era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de trening pe turul cărora ”feel good” căpăta chiar o semnificație anume. Și-a purtat demn umerii drepți și căruțul gol către următorul grup de tomberoane. Doar casca neagră sclipea lustruită în soarele blînd al dimineții.
Feel good în orice condiții!

Am murit de multe ori în viaţă,
am murit pe bucăţi,
pe vise,
pe gînduri,
cîte puţin la fiecare moarte.
Prima dată am murit în mai
cînd vara abia se năştea,
era un soare strălucitor,
un cer fără umbră de nor
şi-aveam panseluţe albe în păr.
M-a luat prin surprindere,
nu s-a arătat la faţă,
nu voia să mă îndrăgostesc de ochii ei verzi,
vezi tu,
eram la vîrsta la care oamenii încep
să se îndrăgostească.
Atunci am urît-o şi ea a rîs,
mi-a promis c-o să mai vină
din cînd în cînd prin sufletul meu,
i-au plăcut săgețile din ochii mei plînşi.
Apoi a venit în septembrie
cînd toamna abia apărea,
era un soare strălucitor,
pe cer nicio umbră de nor,
în vii strugurii se înroşeau feciorelnic
şi frunzele se-ngălbeneau încet,
nu le venea să creadă că e deja toamnă.
Purtam o rochie scurtă,
voiam să păstrez vara în pulpele lungi şi fierbinţi,
aveam părul rebel despletit,
veneam cu soarele-n ochi,
nu vedeam prea bine înainte
şi ea, moartea mea cu ochi verzi,
mă aştepta la colţ,
nu mai puteam s-o ocolesc,
a trebuit să-i dau bineţe,
să îi zîmbesc,
s-o fac să se simtă bine,
eram o persoană politicoasă, nu-mi permiteam să trec nepăsătoare pe lîngă moarte.
Ea m-a privit adînc, în suflet,
mi-a sărutat mîna şi a plecat.
A luat cu ea visul copilăriei şi mi-a
promis că va reveni.

Încă îmi răsună în urechi bocănitul matinal a ciocanului ce lovea ritmic în floarea de fier a cuielor înfipte de vecinul Mînzu în scîndurile cu care acoperea ferestrele casei. Nu mă prindeam ce se aude, era ca o ciocănitoare agasantă și monotonă. Toc-toc-toc-toc.
– Dracu știe, taică, bate Mînzu scînduri la ferestre. Pleacă și ăștia toți, rămîne pustiu. La Leana a stat casa goală toată vara, acu s-a întors ea de cîteva zile, da pleacă înapoi.
Se adună oamenii și pleacă peste graniță, să facă bani. Unii să muncească, alții să cerșească, alții…
Toată ziua am avut inima grea. M-am gîndit la casele bunicilor mei lăsate în paragină. Casele sunt ca oamenii, odată părăsiți și închiși sub lacăte ruginite, se apleacă, cad în genunchi și mor de tristețe într-un final. E plin satul de case îngenunchiate, de garduri căzute, de țipete mute de ajutor în locuri în care pe vremuri răsunau glasuri vesele de copii.
În alte timpuri, oamenii nu-și lăsau vetrele strămoșești decît dacă venea o secetă nimicitoare, ape care să le distrugă sau vreo molimă care să-i ucidă pe capete. Rămîneau acolo, în casa bătrînească, o mai consolidau, mai adăugau o anexă, mai făceau un gard, mai ridicau un fînar, un pătul, puneau piatră pe piatră și satul creștea, era viu.
Comuniștii au fost cei care ne-au dezrădăcinat, odată cu creșterea industrială. N-a fost neapărat un lucru rău, deși e adevărat că mare parte din cei plecați atunci din sat au rămas să se dea domni și să spargă semințe în scara blocului atunci cînd șantierele pe care au ajuns s-au închis, dar asta e într-un fel legea firii. Oricum nu prea mai aveau la ce se întoarce.
Abia după revoluție drama românilor a devenit serioasă. Rînduri succesive de guvernări dezastruoase, de măsuri luate fără cap în întreaga economie, întoarcerea agriculturii cu cel puțin 70 de ani în urmă, sărăcia perpetuată, lipsa de orizont și de posibilitatea de a duce un trai decent la tine în țară, a făcut ca România să fie campioană la numărul de emigranți aruncați în lumea întreagă.
Vecinii mei n-au fost oameni puturoși, ci oameni cărora sistemul nu le-a acordat nicio șansă. Sunt săraci, au fost și mai săraci. Au copii mulți și bani puțini să-i întrețină. Au încercat să lucreze pămîntul și să rămînă. Au luat pămînt în arendă, au pus lubenițe, și-au făcut solar în curte, numai că din agricultură nu se poate trăi în România, nici măcar de subzistență, nici măcar de pe o zi pe alta. Cînd stai și aduni cît te costă să ari, să plantezi, să uzi, să întreții, să culegi, să pleci prin țară ca să-ți vinzi marfa cît de cît cu preț și numeri cu ce rămîi, constați că ți-ar mai fi trebuit un salariu în plus ca să poți supraviețui.
Așa au plecat toți și-au rămas satele pustii, cu bătrîni neputincioși și copii fără părinți. Așa s-au umplut granițele de oameni plecați în bejenie. Români cărora le e greu și le e dor de casă, oameni care muncesc zi lumină pentru străini, dar măcar muncesc pe bani. Zi lumină munceau și acasă, pe mai nimic iar eu nu pot să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă țara asta n-ar fi avut nenorocul să aibă în frunte doar idioți oportuniști și lacomi, dacă noi n-am fi fost nevoiți să plecăm dezrădăcinați prin lume, dacă propriul nostru popor ne-ar fi dat o șansă cît de mică să trăim decent acasă.
Apoi vine un popă din Galați și spune că cei plecați sunt pleavă, nu merită nimic și-un bădălău care se pișă pe diaspora și niște postaci grabnic dispuși să jignească. Între timp satele rămîn pustii, casele cad în genunchi, bătrînii mor fără să înțeleagă unde au greșit. Mai e puțin și-o să avem o țară în genunchi și-o mînă de idioți ca pe păduchi, în frunte.