Încă îmi răsună în urechi bocănitul matinal a ciocanului ce lovea ritmic în floarea de fier a cuielor înfipte de vecinul Mînzu în scîndurile cu care acoperea ferestrele casei. Nu mă prindeam ce se aude, era ca o ciocănitoare agasantă și monotonă. Toc-toc-toc-toc.
– Dracu știe, taică, bate Mînzu scînduri la ferestre. Pleacă și ăștia toți, rămîne pustiu. La Leana a stat casa goală toată vara, acu s-a întors ea de cîteva zile, da pleacă înapoi.
Se adună oamenii și pleacă peste graniță, să facă bani. Unii să muncească, alții să cerșească, alții…
Toată ziua am avut inima grea. M-am gîndit la casele bunicilor mei lăsate în paragină. Casele sunt ca oamenii, odată părăsiți și închiși sub lacăte ruginite, se apleacă, cad în genunchi și mor de tristețe într-un final. E plin satul de case îngenunchiate, de garduri căzute, de țipete mute de ajutor în locuri în care pe vremuri răsunau glasuri vesele de copii.
În alte timpuri, oamenii nu-și lăsau vetrele strămoșești decît dacă venea o secetă nimicitoare, ape care să le distrugă sau vreo molimă care să-i ucidă pe capete. Rămîneau acolo, în casa bătrînească, o mai consolidau, mai adăugau o anexă, mai făceau un gard, mai ridicau un fînar, un pătul, puneau piatră pe piatră și satul creștea, era viu.
Comuniștii au fost cei care ne-au dezrădăcinat, odată cu creșterea industrială. N-a fost neapărat un lucru rău, deși e adevărat că mare parte din cei plecați atunci din sat au rămas să se dea domni și să spargă semințe în scara blocului atunci cînd șantierele pe care au ajuns s-au închis, dar asta e într-un fel legea firii. Oricum nu prea mai aveau la ce se întoarce.
Abia după revoluție drama românilor a devenit serioasă. Rînduri succesive de guvernări dezastruoase, de măsuri luate fără cap în întreaga economie, întoarcerea agriculturii cu cel puțin 70 de ani în urmă, sărăcia perpetuată, lipsa de orizont și de posibilitatea de a duce un trai decent la tine în țară, a făcut ca România să fie campioană la numărul de emigranți aruncați în lumea întreagă.
Vecinii mei n-au fost oameni puturoși, ci oameni cărora sistemul nu le-a acordat nicio șansă. Sunt săraci, au fost și mai săraci. Au copii mulți și bani puțini să-i întrețină. Au încercat să lucreze pămîntul și să rămînă. Au luat pămînt în arendă, au pus lubenițe, și-au făcut solar în curte, numai că din agricultură nu se poate trăi în România, nici măcar de subzistență, nici măcar de pe o zi pe alta. Cînd stai și aduni cît te costă să ari, să plantezi, să uzi, să întreții, să culegi, să pleci prin țară ca să-ți vinzi marfa cît de cît cu preț și numeri cu ce rămîi, constați că ți-ar mai fi trebuit un salariu în plus ca să poți supraviețui.
Așa au plecat toți și-au rămas satele pustii, cu bătrîni neputincioși și copii fără părinți. Așa s-au umplut granițele de oameni plecați în bejenie. Români cărora le e greu și le e dor de casă, oameni care muncesc zi lumină pentru străini, dar măcar muncesc pe bani. Zi lumină munceau și acasă, pe mai nimic iar eu nu pot să nu mă întreb ce-ar fi fost dacă țara asta n-ar fi avut nenorocul să aibă în frunte doar idioți oportuniști și lacomi, dacă noi n-am fi fost nevoiți să plecăm dezrădăcinați prin lume, dacă propriul nostru popor ne-ar fi dat o șansă cît de mică să trăim decent acasă.
Apoi vine un popă din Galați și spune că cei plecați sunt pleavă, nu merită nimic și-un bădălău care se pișă pe diaspora și niște postaci grabnic dispuși să jignească. Între timp satele rămîn pustii, casele cad în genunchi, bătrînii mor fără să înțeleagă unde au greșit. Mai e puțin și-o să avem o țară în genunchi și-o mînă de idioți ca pe păduchi, în frunte.