Tu te cufunzi in apa somnului
ca într-o mare moartă, plutești
liniștit între cer și pămînt,
umbra niciunui vis
nu-ți tulbură odihna.
Eu te veghez, în mine
toate apele se zbuciumă
și lovesc țărmul,
le adun în brațe unul cîte unul,
visele tale,
visele mele sparte pe pietre,
doar cerul ne privește absent
cu toate stelele aprinse.
Lună: mai 2018
Nu știi
N-ai simțit tăișul sabiei
dacă n-ai privit prin gard la petrecerea
de dincolo, dacă nu ți-ai dorit
să fii tu sărbătoritul, dacă n-ai visat
că poți zbura și poți zdrobi
gratiile coliviei cu o strîngere de pumn.
Nu știi cum arată un petec de inimă
dacă n-ai simțit cum se prelinge sîngele
ca un șarpe cald și roșu,
dacă n-ai privit neputincios
cum îl înghite însetat pămîntul.
Nu ești om dacă n-ai înghițit o lacrimă
ca pe o pastilă amară,
nici puternic nu ești dacă nu știi
să te înfigi ca un stîlp de lemn în pămînt,
dacă pe tine nu s-au cățărat vii încărcate de rod,
dacă n-ai odihnit niciodată un zbor străin.
Nu ești liber dacă n-ai zdrobit colivia
cu puterea gîndului,
dacă n-ai eliberat cerul din privirea copilului
printre uluci putrede de gard.
Căsuța de pe coastă
Îmi cumpărasem un ibric de cafea din mall-ul din apropiere. În fiecare dimineață mă trezeam înainte de revărsatul zorilor, îmi făceam o cafea amară și ieșeam pe terasă, în răcoarea dimineții, s-o beau cu orașul ce-ncepea să se întindă la soare. Era o toamnă frumoasă și caldă, prea caldă pentru octombrie. Gazonul verde nu cunoscuse bruma, copacii își păstrau încă frunza, luminau verde, roșu, galben, ca beculețele colorate de sărbători. Soarele ne învelea blînd în fiecare zi.
De pe terasa mea vedeam căsuța lor cu căpițe de fîn și nuc în față. O vedeam ca pe scenă, o căsuță mică, de pe alte vremuri. Împuținată ca orice bătrîn care-a trăit ceva la viața lui. La început am crezut că-i nelocuită, nu vedeam niciodată pe nimeni. Frunzele nucului se adunau cuminți covor la rădăcina lui, pe horn nu ieșea niciodată fum, lemnele ședeau neatinse stivuite lîngă gard.
Într-o dimineață a ieșit el și-a măturat frunzele moarte cu-n tîrn mare de nuiele. Casa mea avea om și nici nu părea foarte căzut. Era îmbrăcat cu un pulover de lînă tricotată, ca țăranii în zilele reci de toamnă. Îl salutam cînd privirea mi-l întîlnea, el își vedea de treburile zilnice fără să mă bănuiască spion. Și zilele treceau, eu țeseam povești despre căsuța bătrînă de pe coastă și omul ei singur.
Într-o dimineață de sîmbătă poveștile mi s-au năruit. Omul meu singur a lipsit de la cafeaua de dimineață, în schimb a apărut ea. Chinuită, cu dureri cumplite de oase, se mișca greu sprijinită într-un baston. Avea înnodată sub barbă o basma neagră cu flori verzi și peste fustă un șorț negru brodat. Căra un lighean cu rufe proaspăt spălate, se vedea aburul cum iese leneș din ele și se împrăștie în soarele dimineții. A pus ligheanul jos, s-a îndreptat pe jumătate și-a început să-și spînzure rufele pe sfoară. O pereche de pantaloni, o cămașă, un tricou… se apleca chinuită, culegea cîte una din lighean, respira adînc, strîngea bastonul cu mîna stîngă, se clătina puțin pînă-și stabiliza poziția, apoi arunca rufa udă pe sîrmă. Le potrivea pe rînd și le imobiliza cu clești colorați de plastic. Briza dimineții trecea și le înfoia. La sfîrșit a oftat prelung, și-a șters fața cu șorțul și-a luat-o șontîc-șontîc către casă.
În dimineața aceea am lăcrimat pentru durerea ei, pentru durerea mea ascunsă, pentru toți oamenii singuri. Am schimbat poveștile, căsuța mea bătrînă avea doi oameni singuri.
Ibricul l-am pierdut după un timp, am uitat sacoșa cu el și-o carte în metrou, într-o seară tîrzie de iarnă, cînd mă întorceam de la serviciu. Încă n-am terminat de scris poveștile casei cu oameni singuri, încă sîngerează și doare toamna de miere în care s-au născut.
Să treci
Să treci peste oameni
ca apa peste pietre,
să nu te rănească colțurile lor,
să iei forma gîndurilor lor
și să-ți păstrezi rotunjimile tale,
să te despici în tăișul vorbelor
și să te închizi limpede în urma lor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci peste zile
ca iarba pe sub coasă,
să nu-ți pese de lama lor,
să renaști fraged în roua dimineților,
să te-înfiori noaptea sub lumina stelelor,
ca și cum n-ar fi fost,
ca și cum n-ar fi fost.
Să treci prin viață
ca ploaia prin deșert,
nisipul să plîngă sub ochii tăi,
iarba să înverzească sub pașii tăi,
vorba să-ți umbrească lacul visurilor,
gîndul să-nflorească în răcoarea lor,
să lași o oază în urma ta,
ca și cum ai fi fost,
ca și cum ai fi fost.
Plecările
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci. Cînd ușa se închide și simți că pînă și pereții îngheață, cînd omul pe care-l iubești se îndepărtează deși e lîngă tine, cînd de la tine la el cuvîntul nu se mai aude, eforturile nu se mai văd, ajutorul nu mai e apreciat, atingerile nu mai răzbat, sărutul devine amar, mîngîierea se lovește de-un geam închis, prezența ta devine apăsare, gesturile mărunte prilej de indignare.
Sunt atîtea semne clare după care să-ți dai seama ce ai de făcut, sunt atîtea indicii care-ți arată că e timpul să-ți pui pantofii, să-ți iei valiza și să închizi ușa în urma ta. Oricît ai spera, oricît te-ai strădui să schimbi deznodămîntul, e în zadar, cărțile sunt făcute și cînd înghețul a început să intre în inimi nimic nu-l mai poate goni. Poți cel mult să prelungești o agonie, niciodată să mai trăiești alături de omul acela cu aceeași bucurie ca odinioară.
Undeva, cîndva, ai uitat că sunteți doi și-ai mers înainte fără să privești înapoi. Poate te-ai temut să vezi că el a rămas în urmă, poate ai crezut că poți face tu drumul pentru doi, poate ai decis de unul singur că-i cazul să mergeți mai departe deși pașii în doi necesită decizii în doi.
Undeva, cîndva, l-ai pierdut și sentimentele-au murit. Poate mai speri că vei reuși să le resuscitezi dar ce e mort nu se mai întoarce la viață, mort rămîne pentru totdeauna.
Dacă reușești să încui ușa și să-l ții un timp pe loc, nu-l vei putea împiedica să zboare.
Sufletul omului nu-l ții cu forța, nici cu amenințări, nici cu lacrimi, nici cu lanțuri. Poți lega trupul, inima n-o poți lega decît cu prețul vieții și atunci degeaba o legi, o inimă moartă nu folosește nimănui nici măcar ție, cel ce crezi că poți iubi pentru doi. Nu poți. De fapt, cînd ajungi să crezi asta nu mai e vorba de iubirea față de celălalt ci doar de o iluzie și de neputință. De refuzul evidenței. Te minți că totul va fi bine cînd deja știi în sinea ta că minciuna e uriașă și urîtă și nimic nu e mai trist ca un om care nu știe să piardă, să părăsească jocul cînd totul s-a terminat.
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci fie că e vorba de o căsnicie, de o iubire, de o relație, de o familie, de o asociere oarecare. Totul e să știi s-o faci cu fruntea sus, altfel riști să fii luat de mînecă și azvîrlit ca o haină veche.
Îţi taie popa limba
Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.
Şi numele lumină mi s-a făcut
Eu n-am ştiut să zbor decît cu aripile
ce-mprăştie dimineaţa negurile.
Eu n-am ştiut să aştept decît cu crengile
ce-aşteaptă răbdătoare păsările.
Eu n-am ştiut să respir decît cu rădăcinile
adînc înfipte adînc în coastele munţilor.
Stînca a crăpat sub genunchii mei,
iubirea a-nflorit în ochii mei,
soarele a răsărit în zîmbetul meu,
timpul s-a oprit în inima mea
şi viaţa viaţă mi-a fost,
şi inima inimă s-a numit,
şi vorba aripă de fluture s-a rostit,
şi gîndul rază de soare a răsărit,
şi numele lumină mi s-a făcut.
Eu n-am ştiut să trăiesc decît în zbor,
am întins aripile şi-am împrăştiat negurile
în toate dimineţile.
blestem
face-m-aş privighetoare
să am pădurea la picioare
şi fluturii să se oprească-n zbor
vrăjiţi de glasul meu cu dor.
face-m-aş val zglobiu de izvor,
să se adape din mine căprioarele,
în unda mea să-şi spele cerbii coarnele
şi urşii labele,
să curg peste pietre ca viaţa
peste om şi piatra
să poarte numele meu.
face-m-aş măr în răscruci
s-adun sub floarea mea îndrăgostiţii,
din merele mele să muşte cu poftă călătorii.
face-m-aş brad în munte,
să sprijin cu vîrful zborul vulturului
şi baierile cerului.
face-m-aş bob de grîu
să încolţesc primăvara sub zăpadă,
să simt cu urcă seva-n rădăcini,
să mă coacă femeile vara în ţest de lut pe vatră.
Face-m-aş tăiş de cuţit,
să mă înfig adînc în gîtul mieilor,
să simt clocotul sîngelui
înghiţit de tăcerea pămîntului.
Face-m-aş nor,
să-ţi plîng pe lumina ochilor
să ştie că i-am iubit
şi m-au minţit pînă la sfîrşit.
Face-m-aş vis de noapte
să mă topesc ca un abur la ziuă,
să nu mă doară decît zorile cu rouă
cînd soarele sărută zarea.
Desculţă
Păşesc desculţă
prin cioburi ascuţite de lumină,
pe lîngă mine trec zile
încălţate cu galoşi de pîslă,
bat pas de defilare anii în bocanci sodăţeşti,
gînduri grele trec ca şenila de tanc
peste asfaltul încins şi tulbură zborul
pescăruşilor ce-mpung cu aripi frînte,
cerul.
În depărtare bătrînul lup urlă la lună,
doar ochii mei aduc ploaia
ca pe o binecuvîntare peste buzele
crăpate ale pămîntului.
Tu n-ai să mori
Tu n-ai să mori cît degetele
mele îşi vor aminti perfect
conturul pielii tale,
cît ochii mei vor închide
în ei cerul ochilor tăi,
cît inima mea va purta
tatuat numele tău,
cît mintea mea îşi va aminti
cărarea pînă în gîndul tău,
cît gura mea va saruta
cu buzele tale şi de-oi uita
vreodată cine sunt,
vei trăi în sîngele
ce-mi va curge leneş
prin vene pînă la ultima
bătaie de inimă.
Tu n-ai să mori nici după
ce-oi muri, oasele mele
îți vor striga numele
de sub pămînt.
Amăgiri 