Plecările


Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci. Cînd ușa se închide și simți că pînă și pereții îngheață, cînd omul pe care-l iubești se îndepărtează deși e lîngă tine, cînd de la tine la el cuvîntul nu se mai aude, eforturile nu se mai văd, ajutorul nu mai e apreciat, atingerile nu mai răzbat, sărutul devine amar, mîngîierea se lovește de-un geam închis, prezența ta devine apăsare, gesturile mărunte prilej de indignare.
Sunt atîtea semne clare după care să-ți dai seama ce ai de făcut, sunt atîtea indicii care-ți arată că e timpul să-ți pui pantofii, să-ți iei valiza și să închizi ușa în urma ta. Oricît ai spera, oricît te-ai strădui să schimbi deznodămîntul, e în zadar, cărțile sunt făcute și cînd înghețul a început să intre în inimi nimic nu-l mai poate goni. Poți cel mult să prelungești o agonie, niciodată să mai trăiești alături de omul acela cu aceeași bucurie ca odinioară.
Undeva, cîndva, ai uitat că sunteți doi și-ai mers înainte fără să privești înapoi. Poate te-ai temut să vezi că el a rămas în urmă, poate ai crezut că poți face tu drumul pentru doi, poate ai decis de unul singur că-i cazul să mergeți mai departe deși pașii în doi necesită decizii în doi.
Undeva, cîndva, l-ai pierdut și sentimentele-au murit. Poate mai speri că vei reuși să le resuscitezi dar ce e mort nu se mai întoarce la viață, mort rămîne pentru totdeauna.
Dacă reușești să încui ușa și să-l ții un timp pe loc, nu-l vei putea împiedica să zboare.
Sufletul omului nu-l ții cu forța, nici cu amenințări, nici cu lacrimi, nici cu lanțuri. Poți lega trupul, inima n-o poți lega decît cu prețul vieții și atunci degeaba o legi, o inimă moartă nu folosește nimănui nici măcar ție, cel ce crezi că poți iubi pentru doi. Nu poți. De fapt, cînd ajungi să crezi asta nu mai e vorba de iubirea față de celălalt ci doar de o iluzie și de neputință. De refuzul evidenței. Te minți că totul va fi bine cînd deja știi în sinea ta că minciuna e uriașă și urîtă și nimic nu e mai trist ca un om care nu știe să piardă, să părăsească jocul cînd totul s-a terminat.
Întotdeauna trebuie să știi cînd e timpul să pleci fie că e vorba de o căsnicie, de o iubire, de o relație, de o familie, de o asociere oarecare. Totul e să știi s-o faci cu fruntea sus, altfel riști să fii luat de mînecă și azvîrlit ca o haină veche.

Îţi taie popa limba


Cînd eram mică eram un soi de „mioriţă laie, laie bucălaie, iarba nu-ţi mai place, gura nu-ţi mai tace”. Iarba-mi plăcea, gustam cam tot ce prindeam în mînă, dar gura-mi tăcea doar cînd dormeam şi numai prostii vorbeam, că toţi adulţii se înghesuiau să mă înveţe, normal. Eram haioasă.
Exasperaţi, ai mei mă ameninţau ca oricare părinte cu capul pe umeri, „nu mai spune prostii că-ţi taie popa limba!”. Nu mai spuneam, după ce mă prindeam care-s prostiile (că mă prindeam greu, ca şi acum, dealtfel).
Sentimentul de vinovăţie rămînea şi se răzbuna într-un fel destul de ciudat pe… popă.
Pînă pe la vreo 7 ani îl uram cu patimă, după aia nu suportam să-l văd afară din biserică. Adică, acolo, îmbrăcat în haine de gală mi se părea ok, era la locul lui. După aia ar fi trebuit să-l închidem să stea naiba la locul lui, între sfinţii de pe pereţi. Ce căuta pe stradă, întreb? Ce căuta să umble prin casele oamenilor, dacă nu copii cărora să le taie limba?
Ajunul Bobotezei şi al Crăciunului erau pedeapsa mea supremă. Atunci ştiam sigur să Dumnezeu m-a dibuit aşa rea cum eram şi l-a trimis pe ciudatul ăla cu rochie neagră să-mi taie limba. De cum îl auzeam pe uliţă fugeam şi mă piteam în şifonier, după covoarele mamei. Mă acopeream bine cu o plapumă şi nu ieşeam de-acolo pînă nu ştiam sigur c-a plecat. Biata mama mă striga.
– Luciiii, pe unde dracu umbli? Hai, mamă, să pupi şi tu icoana, că aşa e bine, poate te mai cuminţeşti!
Cre’că popa-şi făcea cruce cu limba-n gură şi rostea repede un tatăl nostru cînd o auzea. Eu tăceam ca peştele-n apă, eram preocupată să-mi ţin şi respiraţia, să nu mă dibuiască ciudatul. Cînd îl ducea pînă la poartă, drăcuşorul din mama se trezea iar şi-o auzeam clar cum îi spune popii tare, să se audă de departe.
– Să mai vii pe la noi, părinte, că am fata asta rea, numai prostii vorbeşte. Iar popa, deja abţiguit, rînjea şi îi ţinea isonul.
– Rău, fiica mea, rău. Să-i tăiem limba!
Auzi la el, urîtul! Ca prin minune am scăpat cu limba intactă. De fapt, e despicată, dar de asta nu popa e de vină.