La ceas de cumpănă


Pe mine m-a învățat 2017 să nu mai fac bilanțuri și să nu mai am infatuarea să cred că ceva din ce-mi doresc eu ar putea influența ce are să vină în noul an. Așa că n-am să mai fac bilanțul lui 2018. A fost un an cum a fost și eu sunt fericită că mi-au rămas alături cei mai dragi oameni, că sufletul mi-e întreg, că-mi sunt copiii sănătoși, că-mi sunt animăluțele bine, că am crescut și îngrijit doi puișori cărora le-am găsit familii frumoase și iubitoare, că familia mea frumoasă s-a mai înmulțit cu-n suflețel cules de pe stradă. Nimicuri, știu, dar nimicurile astea au compus puzzle-ul unui an din viața mea. Nu mă bucur că a trecut, cu el a mai trecut un an prin mine și cei buni rămași sunt puțini. Nici nu-l blamez pe cel ce vine, e dreptul lui și obligația mea să-l umplu cu piese frumos colorate.
Dacă-mi doresc ceva? Normal că-mi doresc, sunt vie încă, mai vie ca mulți din tinerii ce umblă zilele astea cu gleznele la vedere (dacă nu mă lăudam și nu criticam un pic, nu mă simțeam bine, hehehe).
Dacă vă doresc ceva? Normal că vă doresc. Ce-mi doresc și mie.
Să fiți sănătoși cu toții, că nimic nu-i mai prețios și mai necesar ca sănătatea.
Să aveți un an lin, fără supărări majore, să vă fie copiii bine, să aveți tot timpul un ”acasă” la care să vă întoarceți cu drag, un acasă unde să n-aibă loc mizeria vieții de zi cu zi.
Să fiți iubiți și să iubiți orice, oricît, că iubirea e singurul motor al vieții.
Să aveți prieteni buni și oameni care vă iubesc alături, să puteți să vă bazați pe sprijinul lor necondiționat.
Să citiți orice, oricît, oricînd. Cititul dezvoltă creierul și un creier bun face viața frumoasă.
Să învățați orice, oricît, oricînd. Nu există un timp de neînvățat, nu există un timp trecut cînd vrei să știi. Omul e viu cît timp învață și moare abia atunci cînd renunță să-și mai hrănească setea de cunoaștere.
Să fiți buni, să deschideți ochii și să vedeți și sufletele mai necăjite ca voi, indiferent că-s oameni, păsări, animale, copaci.
Să ajutați de puteți, să nu faceți rău deliberat nimănui, să-i sancționați promt pe cei care o fac. Pentru că răul trebuie omorît din fașă indiferent ce formă îmbracă, e singurul care nu merită să trăiască.
Să mai avem o țară și să o scăpăm de paraziții ce i s-au urcat în cap. Să nu mai lăsăm pe nimeni să ne-o infesteze.
Să fie pace. Pacea e viață.
Să vă fie 2019 pe sufletul vostru. La mulți ani, oameni dragi!

Gînduri


Azi, în prima mea zi de concediu, am ieșit să-mi plătesc datoria la bancă și să cumpăr niscai carne de-o sarma, de-un cîrnat… să încerc să regăsesc cumva bucuria crăciunului de odinioară. Nu știu cum am pierdut-o tocmai anul ăsta.
Mergeam eu așa, țeapănă și preocupată să nu sparg gheața neatinsă pe care călcam pe pista de bicicliști pustie la ceas de iarnă. M-am gîndit că ar fi trebuit s-o curețe cineva, că incorect să nu se poată pedala pentru că e un praf de zăpadă prin oraș și cum gîndul meu are răscruci de nebănuit, mi-am adus aminte că acum cîteva săptămîni tata a fost la înmormîntarea unei mătuși. Căzuse la ei prima zăpadă, era frig și înghețat iar el mi-a spus la telefon că s-a dus pe jos, n-a mai luat bicicleta, de parcă eu aș fi fost oarecum uimită că el, la cei 76 de ani pe care-i are, îndrăznește să plece iarna pe jos de acasă, fără să se țină de coarnele bicicletei. Mi-am dat seama că bicicleta a fost atît de prezentă în viața noastră, că nici nu-mi pot imagina zidul casei părintești fără odihna ei rezemată de el. Practic, am crescut pe bicicletă și ei, părinții mei au îmbătrînit călare pe ea.
Țin minte iarna anului 1984, ultima iarnă petrecută de mine acasă. Eram în clasa a XI-a, la Turnu Severin și a căzut o zăpadă de o jumătate de metru într-o singură noapte. A nins de seara continuu și pînă dimineața zăpada ne ajungea la brîu. Aveam căminul pe Prahova, în spatele cimitirului, lîngă casa de copii și eram în perioada de practică înainte de vacanța de iarnă. Făceam practică la CPL, la marginea orașului și pînă acolo am înotat practic printre nămeți, că nimeni nu apucase să facă pîrtie. Nu mergea niciun autobuz, nu trecea pe lîngă noi nicio mașină, doar noi, o mînă de fete și vreo doi băieți, luam nămeții în piept să ajungem la poarta combinatului de mobilă la 6,30 dimineața, altfel nu ne mai primeau în incintă. Era ultima zi de școală, urma să plecăm acasă. Pe la prînz m-a trezit cu tata la poartă, venise să mă ia. Se temuse să mă lase singură cu trenul și rata, să nu rămîn înzăpezită cine știe pe unde. M-a mișcat grija lui, a fost singurul părinte care a plecat pe punerea aia de cap de acasă, la 200 de km distanță, de grija mea.
Am ajuns acasă seara tîrziu, în teracotă ardea focul, în casă era cald și bine, în camera bună mă aștepta primul cadou adevărat de ziua mea. Îmi cumpărase tata ciocate de piele, pantaloni de stofă ce imitau excelent blugii și o geacă roșie, uriașă, în care puteam băga cu lejeritate pe încă cineva de mărimea mea. Și ciocatele erau cu un număr mai mare, să aibă loc șosetele de lînă, să nu cumva să îngheț. Erau așa minunate și eu atît de fericită, cum n-am fost niciodată. Aveam 17 ani și-a fost vacanța de iarnă pe care și-ar fi dorit-o orice adolescent la vîrsta aceea.
Într-o seară veneam cu gașca de la discotecă. Era după miezul nopții, zăpada strălucea, cerul de sticlă întunecară era spuzit de stele, o seceră de lună atîrna legănată într-un colț, noi rîdeam ca niște nebuni, ne hîrjoneam, ne împingeam în zăpadă, făceam îngeri, eram ca niște tineri nebuni de vîrsta noastră, sculam oamenii din căldura patului să ne petreacă cu țîțîit de după perdele. Tocmai aflasem că ni se prelungise vacanța cu o săptămînă.
N-aveam nicio grijă cînd, de undeva din spatele nostru, din întuneric, am auzit tusea tatei. Am amuțit, nu-mi venea să cred urechilor. Unul din prieteni mă ridicase în brațe și tocmai avea de gînd să dea cu mine într-un morman de zăpadă de pe marginea șoselei. M-a lăsat ușurel jos, a pus repede mînile la spate și și-a luat cea mai nevinovată moacă din lume, ceea ce ne-a făcut pe toți să izbucnim iar într-un rîs nebun în timp ce tata trecea elegant pe lîngă noi, călare pe bicicletă.
”Săru-mîna, să trăiești nea Vițule!”, s-a grăbit gașca să îl salute respectuos. El a ridicat mîna de pe ghidon, ne-a salutat scurt și dus a fost. N-a dat nici măcar un semn că m-ar fi văzut și pe mine în gașca nebună. Tîrziu, peste mulți ani, mi-a recunoscut că ne urmărise de cînd închisesem ușa căminului și plecasem spre casă, dar nu a găsit niciun prilej să intervină în distracția noastră. Erau -10 grade, strada era înghețată bocnă și tata era pe bicicletă.
Incredibil cît de întortocheată e mintea unei femei, nu-i așa? Plecasem de la pista de biciclete a primarului Negoiță.

Poveste de Crăciun


Într-un an am căutat bomboane de pom toată luna decembrie. În fiecare zi treceam pe la cofetărie şi întrebam, o dată pe săptămînă treceam pe la nea Marcel, pe la cooperativă şi-l descoseam. Nimic. Trebuie să vă spun că, dacă nu găseai ceva la nea Marcel, nu găseai niciunde în altă parte. El avea bomboane cu lapte, amandine acoperite cu cacao aşa cum îmi plăceau mie, dropsuri cu fructe, dropsuri cu mentă, halva, marmeladă, fidea, macaroane, grisine, biscuiţi populari şi biscuiţi fragezi, orez, făină, ulei, mălai, zahăr vanilat, esenţă de rom, foi de dafin, piper boabe, ţuică de prună, oţet, sare grunjoasă, şampon de urzică, şampon de ouă, săpun de faţă şi săpun cheia, de spălat, săpun de casă din grăsime de porc fiartă în sodă caustică acasă, de nevastă-sa, cuişoare, cuie mici de tîmplărie – din acelea în care se prindeau geamurile în cercevea, cuie de lemn, piroane de 12, caiele pentru potcoave, potcoave, cleşti, şurubelniţe, oale, crătiţi, tigăi, farfurii de porţelan, căni, pahare, bibelouri naive de lut ars, globuri de pom, beteală, becuri.
Intram, salutam frumos, că nea Marcel era rudă cu noi, o ţinea pe tanti Mimi, vara tatei şi aveau o fată de vîrsta mea care nu putea să meargă singură şi nici să vorbească prea bine, dar era frumoasă ca o cadră, semăna cu el, cu pielea albă ca laptele, păr negru de abanos, cîrlionţat şi ochi negri-negri ca păcatul. Tata spunea că s-a născut aşa că aveau un blestem în neam.
– Săru’mîna, nea Marcele!
– Sărut ochii, tată! Ce să-ţi dea nenea?
– Bomboane de pom.
– N-am anul ăsta, neică. Hai să-ţi dau din astea cu cacao, de-ţi plac ţie. Ascultă-l pe nenea şi ia acum, cît am, că o să le termin şi nu-mi mai aduc ăştia nimic pînă la anul. Nu ştiu dacă o să primesc bomboane de pom anul ăsta.
– Nu vreau de-alea, vreau de pom, mă bosumflam şi plecam dezamăgită către casă.
Mi se pusese pata deşi nu-mi plăceau bomboanele acelea din zahăr presat, tari ca piatra, un pic rîncede. Erau doar mari, învelite în staniol colorat, numai bune de încărcat un brad cam lipsit de podoabe. Urma să petrecem Crăciunul toţi trei în vale, la Maica și la Taicu și-mi doream să fie perfect. Mă mutasem deja de vreo săptămînă în vale, înotam în zăpada pînă la brîu pînă la şcoală cîte 3 km în fiecare dimineaţă şi înapoi alţi 3 în fiecare seară, nu ştiam fericire mai mare.
Ei, aşa a venit săptămîna de ajun şi-am rămas fără niciun fel de bomboane. Pînă şi bombonelele acelea mici şi colorate se vînduseră, nu mai era nimic pe niciunde. Nea Marcel nici n-a îndrăznit să-mi spună „ţi-am zis eu!”, atît de dezamăgită eram. Mai aveam o singură speranţă, să vină văru-meu cu bomboane la el, să fi reuşit dădica să ia de la Craiova. Văru-meu a venit fără şi ultima speranţă şi-a dat obştescul sfîrşit tristă şi neconsolată.
Băieţii nu se stresau de atîta lucru, îşi puneau ghetele, îşi îndesau căciula pe urechi, înfăşurau fularul la gît, luau sania şi-o zbugheau la Jiu, să se tragă pe gheaţă. Îngheţase apa bocnă pînă aproape de mijlocul Jiului şi se trăgeau pe ea ca la patinoar. Eu rămîneam să bîzîi pe lîngă maica.
– Fa, ce fată mare eşti tu, de bîzîi tot timpul după nişte bomboane? Bine-ţi stă?, mă lua la zor zilnic, cum se sătura de lamentările mele. De unde să-ţi iau io bomboane acu’, dacă tu n-ai fost în stare? Constatarea asta mă supăra şi mai tare şi mă puneam pe plîns de-a binelea. Pînă la urmă i s-a făcut milă de plînsul meu şi m-a îmbunat.
– Fetiţă, hai c-o rog pe Mariţa să vă facă ea nişte bomboane, dar pentru asta trebuie să-mi faci rost de un kil de zahăr că io n-am. Nu ştiu cum faci, de unde iei, dar promit să-ţi fac bomboane dacă vii cu zahărul.
Tiii, mi s-a înseninat cerul brusc. Gata, norii s-au măturat singuri şi soarele a prins a străluci în toată zăpada, de bucuria mea. Zahăr? Păi cum de unde? De la nea Marcel, nu avea el de toate? În mintea mea puţinică, nea Marcel era vrăjitorul care putea transforma şi-un kil de cuie într-un kil de zahăr pentru mine. Am dat fuga la cooperativă, cu pleata în vînt, că nici căciulă n-am avut răbdare să-mi pun.
– Nea Marcele, dă-mi şi mie un kil de zahăr să ne facă mama Mariţa bomboane!
– De unde, neică? E Crăciunul, toată lumea şi-a luat raţia.
Normal, zahărul era pe cartelă, aveam fiecare dreptul la cîte o jumătate de kilogram o dată pe lună. Pun-te Luci pe plîns, că altceva nu mai ai de făcut. Bietul nea Marcel, nu mai ştia ce să facă, îl vedeam cu coada ochiului cum îşi frămînta mîinile şi se uita din cînd în cînd cu jale la mine, cum şedeam pe scara de lemn şi plîngeam cu muci. Într-un tîrziu şi-a luat cheile să închidă şi să plece acasă, să-şi pregătească şi el cîrnaţii, dar o dată cu cheile a luat de sub tejghea şi un pachet învelit în hîrtie ordinară, maro. Mi l-a întins şi-a zis,
– Ia de aici, dar dacă te prind că spui cuiva că ţi-am dat, nu mai intri în cooperativă la mine, te-ai lins pe bot! Nici alor tăi să nu le spui, treaba ta de unde zici că ai făcut rost. Mi-am şters lacrimile cu degetul şi mucii cu mîneca, am zis „sărut mîna” şi-am fugit cît mă ţineau picioarele către casă. I-aş fi sărit de gît şi l-aş fi pupat, dar aşa ceva nu se făcea, era ruşine.
Am ajuns acasă pe nesimţite şi i-am întins pachetul bunicii.
– Fa, tu eşti nebună! De unde-ai furat ăsta?
– Nu l-am furat, maică, l-am luat! Hai să facem bomboane.
– Nu mai bine vă face maica cozonaci dacă tot l-ai adus? Vă e mai de folos.
– Nuuu, eu vreau bomboane de pom!
Nu şi nu şi iară nu, pînă la urmă a cedat biata maica şi-a mers să vorbească de bomboane. Mai avea de ales?
Mama Mariţa era o rudăriţă bătrînă, şedea pe ogaş, la casa cu fîntînă. Fîntîna era în răscruci, nu era a ei era a drumului, dar aşa-i spuneam noi.
Acolo şezuse înainte o fină de-a bunicilor mei căreia îi tot mureau copiii pe la 2-3 luni, vreo trei băieţi îngropase în cimitirul de peste drum, pînă o învăţase o babă să-i vîndă pe geam, să nu-i mai găsească moartea. Aşa a făcut de şi-a scăpat primul băiat, l-a vîndut pe geam unei muieri din sat şi l-a şi rebotezat cu numele ei. Gata, scăpase de blestem şi-a mai făcut după aia încă trei băieţi, parcă voia să se asigure că poate fenta moartea de mai multe ori, apoi se mutaseră din casa aia şi în locul lor venise mama Mariţa cu bărbatul ei, care era fierar. Pe el nu l-am cunoscut, a murit înainte de-a şti eu ce e pe lume, pe ea am prins-o, îi dădeam săru’mîna de cîte ori mă duceam cu treabă sau fără la fîntîna din răscruci. Recunosc, de multe ori mă duceam doar ca să mă joc cu nepotu-său, care era preferatul meu din toţi copiii din vecini.
Mama Mariţa ne-a primit la poartă, cu mînecile suflecate şi basmaua legată ţigăneşte, la spate, peste coada cu păr săin.
– Măriţă, tu ce faci, fa? Ai un pic de timp să le faci şi copiilor ăstora nişte bomboane să-şi pună alimănitului în pom, că mi-au mîncat urechile pînă acuşi, juraţii.
– Le fac, muică, le fac. Uite, pusăi şi io nişte mațe la fiert, da’ pînă fierb ele le-oi frămînta şi nişte bomboane. Lasă zahărul și adă niște oloi.
M-am întors după cratiţă şi după ulei. Maica n-a mai mers şi eu abia aşteptam, că voiam să rămîn să văd cum face mama Mariţa bomboane. Eram al naiba de curioasă, mai ales că ştiam că femeia făcuse alviţă, mere glazurate înfipte în băţ şi sugiuc la viaţa ei, se ducea şi le vindea în tîrg, sîmbăta şi de Sîntă Maria, la bîlci. Se bateau copiii pe ele.
Mama Marița a pus cratița mare pe foc, a uns-o cu puțin ulei și-a turnat tot zahărul. Eu, cocoțată în mijlocul patului înalt cu paiele proaspăt schimbate în saltea, eram ca prințesa pe șapte saltele puse pe un bob de mazăre. N-aveam stare deloc, noroc că în mica încăpere nu aveau loc decît patul, o masa, soba cu plită și-o fereastră cu mușcate pe care vedeam toată curtea vecinilor de vizavi. Bătrîna amesteca în zahărul din cratiță și bolborsea cuvinte doar de ea înțelese.
– Mai e mult, mama Mariță?, întrebam tot la un minut-două.
– Mai e, maică, mai e. De ce nu te duci tu afară să te joci cu băieții pînă atunci?, mă îndemna ea, răbdătoare.
– Nu mă duc, stau aici cu matale, să te ajut.
– Bine, dar șezi cuminte, să iasă bomboanele bune.
Aprobam și mă cumințeam fix două minute, apoi o luam de la capăt cu vreșuiala și întrebările. În scurt timp casa s-a umplut de aroma inconfundabilă de zahăr ars, mama Marița a tras cratița pe margine și-a amestecat pînă zahărul s-a topit iar în cratiță a rămas doar un lichid limpede, auriu în care a picurat din niște sticluțe vechi cu dop de lemn ceva arome și nu-s ce altceva. A luat repede-repede un cîrpător mare, l-a uns cu ulei, a răsturnat lichidul auriu și-a început să-l adune cu o lingură de lemn de pe margine către mijloc din ce în ce mai repede. La sfîrșit și-a uns palmele și l-a frămîntat ca pe aluatul de pîine. Pasta își schimba culoarea și parcă-mi părea rău, îmi plăcea așa, străvezie. L-a întins sul subțire și l-a tăiat pernuțe mici. Gata erau bomboanele iar eu eram uimită că asta a fost tot. Am vrut să iau una, dar bătrîna m-a oprit. Erau prea calde, încă.
M-am întors acasă cu cratița pe fundul căreia pocnea zahărul ars pe măsură ce se răcea și-n care-mi duceam comoara: 35 de bomboane calde, ca niște pernuțe delicate. Le-am învelit în staniol adunat de-a lungul anului de la ciocolată sau alte bomboane și le-am atîrnat în brad. După ce s-au întărit au fost chiar bune, sugeam și cîte o jumătare de oră pe una. Aveau un iz vag de ulei de floarea soarelui, dar erau dulci și, mai ales, erau ale mele. Pe ultimele s-a lipit hîrtia, începuseră să se topească, dar se topise și vacanța, așa că n-a apucat să ne pară rău.
N-am avut cadouri sub brad, nici nu știam pe vremea aia că alți copii ca noi primesc cadouri de la moș. Dar am avut bomboane de care n-a avut nimeni, afară zăpada era pînă la brîu, tălpicii săniilor erau lustruiți oglindă, Jiul era înghețat și, într-un fel, a fost cel mai bogat Crăciun, singurul pe care l-am petrecut împreună. Ne-am avut unii pe alții, doi bunici și trei copii.

Ziua de ieri


A fost o zi de marți ciudată și începuse chiar bine. Kara a fost cuminte, pisicuțele nu s-au mai certat, m-am trezit la timp să pot să scriu, am plecat la ora stabilită la birou și după 600 de metri totul s-a rupt și a rămas rupt toată ziua după ce pe banca pe lîngă care treceam s-a prăbușit o bătrînă cu mîna la piept.
Am crezut că a făcut infarct și m-am oprit să o întreb dacă-i e rău și dacă o pot ajuta cu ceva. Era îmbrăcată cam neadecvat cu timpul de afară, avea o bluză subțire murdară fix în zona de sub sîni, dovadă că mîinile au frămîntat mult locul cu pricina.Pe deasupra avea o geacă subțire, de toamnă, care nu se potrivea cu restul îmbrăcăminții- probabil a fetei sau nepoatei. Mi-a cerut 50 de bani, i-am dat un leu și treizeci de bani, tot mărunțișul din buzunare. A început să plîngă și n-am reușit s-o mai opresc. Mă privea cu niște ochi incredibil de frumoși, verzi-albaștri și lacrimile-i curgeau pe obrajii plini de riduri. Nu-mi puteam lua privirea de la ochii ei și mă întrebam (ah, de cîte ori nu m-am întrebat asta!) cum de se poate lăsa să decadă atît de mult o femeie frumoasă.
Nu era bătrînă ca toate bătrînele cu obraz zbîrcit pe care se citesc anii ca pe cercurile concentrice din trunchiul copacilor, era uzată.
Pe fața ei se citeau lacrimile neuscate prea mult timp și anii în care doar paharul i-a fost tovarăș fidel. În el și-a înecat de prea mult timp prea multul amar.
Mirosea, vag, a vin. Nu cred că-l băuse în dimineața asta, cred că era un iz rămas din ce băuse peste noapte, sau cu o zi înainte. Îmi e atît de cunoscut izul ăsta, că apropierea lui m-a frînt la propriu în dimineața asta.
Un fost soț de care divorțase cu peste 30 de ani în urmă o teroriza zi de zi de cînd îl adusese înapoi în casă, de milă. El bețiv notoriu, violent și puturos. Ea femeie frumoasă, cu un viitor promițător în față. Între ei o fată care-a urmat cu fidelitate tiparul de viață al părinților săi.
A renunțat la serviciu pentru că el era prea gelos. Și pentru că era mai simplu să stea să bea cu el banii pe care-i făceau, Dumnezeu știe cum, din cine știe ce expediente. Locuiau în casa moștenită de ea de la părinți, toate proprietățile pe care, vremelnic, le mai deținuseră, fuseseră vîndute ca banii să fie îndesați în sticle de alcool.
Scandalurile în casa lor se țineau lanț, dintotdeauna, ea fiind calul de bătaie al tuturor: al concubinului, al ginerelui, al fiicei prea stresate și prea neputincioase să iasă din cercul vicios creat în casa în care tot neamul lor de bețivi își duce veacul, al nepoților cu probleme grave de sănătate. Destine frînte de la jumătate.
Am stat o jumătate de oră să încerc s-o conving să sune la 112, să cheme poliția să-l dea afară pe agresor. Printre lacrimile care picau ca ploaia pe obraji se zărea cînd și cînd o rază de speranță la gîndul că ar putea trăi fără scandaluri.
Nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea scăpa așa ușor de chinul bătăilor zilnice. Numai că sclipirea dura doar cîte o secundă, se întuneca aproape instantaneu, conștientă că lipsa lui ar fi dus la lipsa banilor pentru viciu. Un cerc vicios din care unul din ei va ieși în curînd cu picioarele înainte după o viață chinuită, nu trăită.
Cu cerul și pămîntul am rugat-o să cheme poliția să-l scoată din casă, în numele mamei mele ce încă mai varsă lacrimi din ochi la fel de senini și frumoși ca ai acestei femei. N-am reușit decît să-i dau un leu și treizeci de bani pe care i-a strîns tot timpul în pumn, de teamă să nu cumva să-i piardă. Poate lua de undeva o țigară pe ei.

Supraviețuirea în școli


O oră obișnuită într-o școală din România.
Din București, sectorul 4, mai exact. O oră de tehnologie la clasa a 7-a, să zicem. O profesoară cam plictisită, o clasă vioaie. La un moment dat o fată se ridică să ia ceva din spatele clasei, un băiat încearcă să-i dea o palmă peste fund, ea se întoarce și-l pălește ușor peste ceafă. Nu, nu l-a dat cu capul de bancă, deși poate că merita.
Un incident minor, ce-ar fi trecut neobservat dacă băatul nu s-ar fi simțit atît de ofensat că a scos briceagul la ea. În ora de tehnologie. V-ați fi așteptat la o reacție fermă din partea profesoarei, a școlii, a celor maturi și responsabili. Și eu, dar trăim vremuri în care reacțiile sunt un pic întîrziate, de parcă am pluti într-o mîzgă groasă care ne obligă să facem mișcări ample, fără finalitatea dorită. Sau poate că nu s-a dorit o anumită finalitate.
Cert e că băiatul nu prea a înțeles cu ce-a greșit, pe el l-a făcut bărbat faptul că a scos cuțitul și a amenințat niște fete în ora de tehnologie. S-a simțit mascul alfa invidiat de restul fraierilor cu coșuri din clasă. Bine, la un moment dat i s-a confiscat briceagul și asta l-a enervat foarte tare. Nu pentru că ar fi rămas fără arma albă cu care oricum nu avea ce căuta în școală, ci pentru ofensa care i s-a adus de către o fată care a îndrăznit să-l înfrunte și niște idioți de profesori care au îndrăznit să-i ia jucăria.
Aceeași școală, o altă zi, cam aceiași protagoniști.
De data asta băiatul – David să-l numim, împreună cu cîțiva complici face o farsă aceleiași fete. O fotografiază mîncînd și prelucrează poza astfel încît, în locul mîncării să pară că fata mușcă dintr-un organ sexual masculin. V-am zis că e vorba de clasa a 7-a? Nu v-am zis, însă, că fata are doar 12 ani. E un pic mai dezvoltată, dar e un copil cuminte, un copil care încă-l mai așteaptă pe Moș Crăciun.
Poza ajunge în scurt timp să circule prin telefoanele tuturor băieților din școală, mai ales la cei mari, cu nivelul de testosteron ridicat și uite așa, peste noapte, copila noastră cuminte ajunge vedeta rea care ridică nivelul anumitor organe fierbinți în școala din sectorul 4. Suficient ca să-i îndemne și pe alții să o hărțuiască, să o pleznească peste fund, să o pipăie pe țîțe, să o înghesuie prin colțuri de cîte ori o prind pe holurile școlii.
Fata nu spune nimic acasă, știe că unicul său părinte are alte supărări mai mari, de mamă care-și crește singură copiii. Dar suferă și asta se vede în comportamentul ei. Mama află toată tărășenia de la o altă fată. Primește și celebra poză, să se convingă. Revoltată- pe bună dreptate- merge la dirigintă. aceasta ridică neputincioasă din umeri. Ce să-i facă băiatului? I-a confiscat briceagul, ar trebui să fie suficient. De parcă în lumea asta ar fi existat un singur briceag pe care tocmai ei l-au confiscat, asta asigurîndu-i că golanul nu va mai avea ocazia niciodată să folosească o armă albă împotriva nimănui. Poate o să-i scadă nota la purtare, dacă mama depune plîngere scrisă, dar mai mult nu are ce face.
Mama nu se lasă, merge la directoarea școlii. Aici discuțiile capătă deja conturul unui dialog al surzilor. Directoarea, fostă învățătoare în școală, se arată mirată de pretențiile vehemente ale mamei. Adevărul e că mama era un pic cam isterică, nu-și dădea seama de importanța funcției celei cu care vorbește, dimpotrivă. ”Așa sunt copiii, doamnă, ce să le facem? Să nu-i mai provoace!”, încearcă s-o liniștească aruncînd o parte din vină pe copilă. ” ”Cum, femeie, copila mea e agresată sexual cînd trece pe holul școlii și tu-mi spui că tot ea-i provoacă? Cu ce?” Răspunsul directoarei o lasă mută ”Să nu mai treacă pe hol!” Uite ce soluție simplă, la care proasta nici măcar nu se gîndise! Păi, să-i pună fetei pe umeri aripile în fiecare dimineață, să zboare pe fereastră pînă în clasa de la etajul 1 și să iasă tot pe acolo cînd e nevoie, ca să nu mai riște agresiuni pe hol.
Incredibil, dar isterica asta de mamă se enervează mai tare și cere măsuri concrete împotriva agresorului. Îi arată directoarei poza cu bucluc și pe aceasta, normal, o apucă rîsul. I se pare o glumă reușită, foarte amuzantă, hahaha! ”Hai, doamnă, mai zîmbește și tu, că lucrurile nu sunt atît de negreu cum crezi, sunt copii, adolescenți, ce-ai vrea să facă?”
Bunicii fetei sunt revoltați pe mamă că nu e în stare să ia măsuri, așa că, cu prima ocazie, bunicul vine să vorbească el cu conducerea. Se lovește însă de aceeași atitudine insolentă ca un perete orb. Sunt invitați să stea de vorbă cu părinții băiatului, numai că mama deja luase legătura cu acesta, omul o ascultase, îi promisese că își va pedepsi odrasla, se scuză că nu el în educă așa, că are un anturaj prost care-l învață și-și exprimă speranța că nu se vor mai întîmpla incidente de acest fel.
Poate părea incredibil, dar mama nu se mulțumește cu speranța că nu se va mai întîmpla, vrea ca școala să ia măsuri concrete împotriva fenomenului, vrea să-și trimită copila la școală și să știe că e în siguranță în timpul petrecut în instituția de învățămînt. Depune plîngere scrisă.
În zilele următoare e chemată din nou la școală unde conducerea încearcă s-o facă să-și retragă plîngerea, că a venit mama băiatului și-a plîns și s-a rugat ca băiatul ei să nu fie exmatriculat, că îl crește singură și are greutăți.
Vi se pare cunoscut tiparul în care autoritățile care-ar trebui să aibă grijă ca regulile să fie respectate, iau de fiecare dată apărarea agresorului și-o pun la zid pe victimă?
Apar și alte fete care povestesc despre aceleași abuzuri la care sunt supuse de aceiași băieți, zilnic. Fata noastră de 12 ani nu este un caz izolat, cînd sunt ascultate, fetele capătă curaj și povestesc, dar curajul le părăsește repede cînd și profesori și părinți le îndeamnă să fie tolerante, că așa sunt băieții, nu o să facă un capăt de țară pentru o palmă pe care o primesc peste fund la 12-13 ani. Și-apoi e rușine să te expui așa, ca orice curvă proastă.
În colțul lui, băiatul agresor rînjește. Tot scandalul ăsta care nu se mai termină, îi dă aripi. Popularitatea lui crește, e mulțumit. De cînd a început totul el a devenit o mică vedetă, părinții o înjură printre dinți pe nebuna care face valuri, directoarea bîrfește copila cu alte mămici mai cuminți. Știe ea și cum e fata aia, nu a găsit-o pe scara către pod împreună cu una din fetele cu stigmat din școală? Ce căutau ele acolo, decît să se giugiulească cu băieții?
Timpul trece, școala nu ia nicio măsură. Poate o plîngere la poliție ar rezolva problema? Dar cum, că școala are deja doi polițiști care nu văd și nu aud nimic din ce se întîmplă între elevi. ”Sunt puși aici să ne apere pe noi”, zice directoarea. De cine să-i apere? Ei știu.
Adevărul e că acolo e o mică închisoare. Nimeni nu poate intra dacă nu-și lasă la poartă datele de pe buletin și nu semnează în registrul vizitatorilor. Păi ne jucăm cu siguranța?
Poate o plîngere la inspectoratul școlar ar rezolva ceva? Oare? Nu cumva situația e una la care nu doar cadrele didactice din școala noastră se arată blînde și tolerante?
Sunt copii, așa e între copii. Acum se ceartă, acum se împacă, nu e treaba noastră cu ce traume rămîn.
Apoi ne întrebăm de ce ei le împing pe viitoarele iubite să se sinucidă, sau le urmăresc, le lovesc și le hărțuiesc pînă le omoară. Ne întrebăm de ce suntem victime? Pentru că suntem învățate de mici să înghițim orice abuz, că așa sunt băieții. Cele care nu se aliniază sunt doar niște nebune ciudate care trebuie izolate și eventual omorîte cu pietre că și revolta asta e rea în bunul mers al unei societăți bolnave și defecte din naștere. The end, pe moment.
*
Cred că a fost una din poveștile cel mai greu de scris. Cînd mămica mi-a povestit prin ce trece m-a sufocat revolta. Am înjurat,m-am agitat, am scris și am șters de multe ori, că nu se înțelegeau din text decît înjurăturile și nervii întinși la maxim. Acum vă rog pe voi să vă puneți în locul mămicii care încearcă să-și ajute copila să-și păstreze inocența și încrederea în maturitatea gîndirii adulților. Dacă ați fi în locul ei, ce-ați face?

Fetița și Moșii


Aș fi vrut să vă spun o poveste. Ar fi început frumos, cu ”a fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit.”, așa cum începe orice poveste. Dar moșul a venit, a lăcat cadouri, a plecat, copiii așteaptă alt moș. Mai e vreme de povești?
A fost odată ca niciodată o fetiță mică ce nu l-a cunoscut pe Moș Nicolae. Nu l-a cunoscut nici pe Moș Crăciun chiar dacă i-a lăsat, tocmai în mijlocul zăpezii celei mari, un brad frumos împodobit cu lumînărele, beteală, globulețe colorate, multe bomboane și mere roșii. Atît de frumos era brăduțul că fetița a întins mîna să-l atingă și s-a înțepat în primul ac verde înghețat. Asta a fost și bine și rău, așa a învățat fetița că nu orice poate fi atins iar bradul a rămas intact pînă tîrziu, după anul nou, cînd moșul s-a întors și a luat toate podoabele colorate de-a lăsat bietul brad îmbrăcat doar cu hîrtiile bomboanelor prinse cu ață. Vedeți voi, bomboanele și merele le mîncaseră copiii.
Era o fetiță ce nu știa decît un moș, pe moș Ioniță de la casa cu porți albastre unde venea ursul în fiecare iarnă. Vouă vă pare săracă, dar ea nu știa nici măcar ce-nseamnă sărăcia, ea era fericită chiar dacă nu avea păpuși, nici cadouri sub brad, nici tort de înghețată de ziua ei. Era fericită pur și simplu în căsuța de turtă dulce a bunicilor unde iarna se făcea cald-cald și ea spunea poezii din cuvinte inventate pe care le înțelegea doar Dădica, ea-și asumase și obligația de la le traduce auditoriului care asculta fascinat. Nu, nu mă credeți pe cuvînt, normal că rîdeau de se țineau cu mîinile de burtă, dar fetița noastră și pentru asta era fericită, și sărea într-un picior, și bătea din palme de bucurie că oamenii rîd în jurul ei.
Asta pînă a căzut și și-a rupt mîna, că atunci nu a mai fost atît de amuzant totul. Bunica a țipat, Dădica s-a întunecat, bunicul a înjurat de ceva Dumnezei, doar Nenițu a luat-o în brațe și-a rugat-o să plîngă cu capul pe umărul lui, că umărul lui e puternic și duce durerea și plînsul departe, să nu se mai întoarcă la fetiță. Iar fetița a plîns pe umărul cald pînă a obosit și-a adormit. Două săptămîni a umblat cu mînuța în ghips și s-a plictisit grozav, că nimeni nu mai voia să rîdă cînd se adunau seara în jurul mesei. Doar Nenițu o lua în brațe și-o ruga să povestească ce făcuse peste zi. Iar ea îi povestea.
Nu, nu exista un om cu numele ăsta, normal. Exista un om negricios, un pic cam pufos, cu degete calde cu care știa să-i deseneze pe geam inimioare calde care se umpleau de flori de gheață pînă dimineață. Fetița nu putea să deseneze nimic cu degețele ei, doar cu unghia reușea să facă cîte un semn mic în gheață.
Pe vremea aceea erau ierni cu zăpezi adevărate în care copiii mici se îngropau pînă la brîu, ba uneori chiar pînă la umeri și gerul sufla așa de aprig încît doar oameni cu inima fierbinte ca Nenițu puteau să spargă gheața. Îl chema Nicu. Dădica în striga toată ziua ”Nicule, treci la masa!”, ”Nicule, adu lemne!”, ”Nicule, du-te la comparativă!” Așa se numeau pe vremea aia magazinele, nu Auchan, Carrefour, sau Ikea, ca acum. Oamenii se duceau la comparativă și cumpărau tot ce aveau nevoie.
Cînd fetița a venit în casa lor, mama i-a zis ”Uite, ea e Dădica, ea e bunica, el e bunicul iar omul ăsta negricios care zîmbește la tine cu toți dinți, e nea Nicu. O să ții minte?” Fetița a dat preocupată din cap și-a repetat în gînd ”bunica, bunicul, Dădica și Nenițu. E simplu, s-a gîndit și-a repetat cu zîmbet în ochi ” Bunica, Bunicul, Dădica, Nenițu”. ”Nu așa, mă! E nea Nicu”, a repetat mama cu sprîncenele încruntate, dar Nenițu a rîs și asta i-a dat curaj. ”Așa, da. Nenițu!”, a repetat fetița cea fericită. Nu înțelegea de ce mama e supărată, că în creier îi picuraseră pe rînd toate numele și le reținuse așa cum intraseră între ciocănelul și nicovala din urechea ei mică. Dar ”nea Nicu” avusese mînuțe cu gheruțe și se agățase ele de lobul urechii. O și zgîriase serios! Nu voia să intre deloc acolo, la înghesuială, poate pentru că Nicu venea de la Nicolae și fetița nu-l cunoștea pe moș Nicolae. Dacă ”nea Nicu” n-a vrut, a intrat Nenițu, mai curajos și mai potrivit iar Nicu a rîs și-a zis ”ia lasă fetița, că e mai frumos așa. Vino la Nenițu să te pupe!” Și Nenițu a rămas, chiar și după ce fetița a crescut și-a devenit o domnișoară de școală.
Prin multe aventuri au trecut împreună, dar niciodată, absolut niciodată, Moșii nu s-au arătat la față în căsuța fetiței fericite. Nici ea n-a știut să le scrie și să le ceară ceva vreodată. Cum să scrii cuiva care nici măcar nu există? Ar fi fost ciudat, nu-i așa?
Moșii ocoleau căsuța de turtă dulce, de parcă ar fi fost ciumată, nici măcar urîtul Moș Gerilă nu a vizitat-o vreodată. Poate văzuseră că fetița e oricum fericită că e cald în casă, că e cu bunica, cu bunicul, cu Dădica și Nenițu, că zăpada-i alba, că Lăbuș aleargă mieii prin ogradă, că sania zboară cu ea și prietenul ei mititel, pui de rudar din răscruce.
S-or fi gîndit moșii că ei n-ar putea să-i aducă nimic care să o facă mai fericită de atît. Că de știut casa o știau cu siguranță, mai tîrziu, cînd locul fetiței a fost luat de un băiețel bucălat și supărat, s-au grăbit să vină cu desaga plină și să-l acopere de dulciuri și jucării, poate-poate o să devină și el fericit ca fetița noastră.
Numai că nimeni nu știa să fie fericit ca ea, niciun copil nu exersase atîta bucurie și, cu timpul, nici măcar ea nu a mai știut. S-a luat cu pretenții și treburi de oameni mari și a pierdut bucuria pe drum. Într-un singur an a regăsit-o și atunci tot Nenițu a fost de vină.
Era în anul în care iarna a apărut ca o furtună fix pe 1 decembrie. Cu vreo două zile înainte a trimis peste sat un vînticel rece ce-a înghețat și-a scuturat toate frunzele din tei. Le-a desprins și pe cele din prun, au zburat și frunzele mărului de la poartă, s-au prins în horă pînă și frunzele viei din boltă, se umpluseră ulițele satului de hore întregi de frunze galbene și verzi, și roșii, o veselie.
Atunci s-a prins de fetița noastră un pui de răceală cu frisoane ce-o scuturau din toate încheieturile, cu febră și nas înfundat. L-a aspirat odată cu o suflare de vînt și așa supărat a fost că a lăsat-o fără miros timp de o lună.
Apoi, iarna a chemat vîntul și a trimis ninsoarea care a acoperit totul sub plapuma ei alba. După o noapte și o zi în care fluturii de zăpadă și-a făcut de cap, a trimis gerul care-a înghețat totul, inclusiv mîinile și nasul fetiței noastre care nici mică nu mai era, nici haine pe măsură nu avea.
Ei, în iarna aia pripită a fost cea mai fericită pentru că, după mulți ani de absență, Moș Nicolae s-a oprit pe pragul casei ei și le-a dat părinților gîndul cel mai bun- s-o lase la Nenițu de ziua lui. De fericire mare, a uitat și că are febră, și că o scutură frisoanele și că nu poate simți niciun miros, indiferent cît de puternic ar fi fost el. S-a îmbrăcat cît a putut de gros, cu pulover alb de lînă care avea mînecile cam scurte- de fapt, avea ea mîinile cam lungi, dar puloverul lucrat de mama ei era bun, ținea de cald la spate- și-a pus pe cap căciula roșie ce-i cădea pe ochi, a încălțat ghetele mamei cu două numere mai mari ca să aibă loc șosetele de lînă, să nu-i înghețe picioarele, și-a pus mănușile cu un singur deget pe care i le împletise bunica acum doi ani, și-a acoperit gura și nasul cu un fular și, așa împachetată, a așteptat autobuzul sub privirea blazată a soarelui înghețat.
Autobuzul a venit, a oprit și a luat-o în pîntecul lui generos, apoi a lăsat-o în stradă tocmai în satul în care se mutaseră Dădica cu Nenițu. Acolo o aștepta, ca-n vremurile bune, toată bucuria ei.
În casa mică era cald-cald, pe sobă aburea oala de sarmale și ibricul de țuică fiartă, bunica se învîrtea pe lîngă cuptorul unde vîrîse o prăjitură, Dădica era îmbujurată de la foc și de fericire că se adunaseră pe lîngă masa toți oamenii dragi, bunicul adunase pe lîngă el toți copiii și le spunea o poveste cu război, frig, tranșee și gloanțe ce șuierau pe la urechi de oameni speriați și flămînzi iar Nenițu, în culmea fericirii a ridicat-o în brațe de-a dat-o cu capul de grindă și pot să vă spun că nu era atît de ușoară cît părea.
În anul ăla s-a întîmplat ca bunica să descopere scorțișoara. Nu o descoperise demult, ci doar de vreo două săptămîni, cînd mersese la comparativă să ia esență de rom pentru coliva pe care voia s-o facă de ziua sfîntului Nicolae iar nea Mihai, gestionarul, îi dăduse un praf maroniu foarte parfumat, că esență de rom nu mai avea neam, o cumpăraseră femeile satului pe toată, să pună în cozonacii de crăciun.
”Ia asta, dadă Marie, să vezi mata de nu o să vii să-ți mai dau, așa de bună e!”, o îmbiase el și bunica, credulă, o luase. Cînd a ajuns fetița, bunica tocmai frămînta coliva pe care voia s-o pună pe un platou frumos și s-o îmbrace cu bomboane colorate, din care-i dăduse cu asupra măsură nea Mihai, de drag că ea cumpărase prima praful minune.
Și atunci, din nebunia aia de mirosuri apetisante din bucătărie, s-a ridicat ca un șarpe cald aroma de scorțișoară, a intrat pe nările eliberate pentru o clipă ale fetiței și-au făcut-o să exclame ”Mmmmm, a ce miroase aici așa frumos, bunică?” ”A scorțișoară, draga bunicii, vrei să guști?”, i-a răspuns mîndră bunica și i-a întins o lingură plină de colivă dulce, aromată. Fetița a gustat și tare i-a plăcut, așa că a mai cerut și iar a mai cerut, pînă bunica a zis stop, că voia să mai rămînă și pentru ceilalți, să se poată lăuda cu aroma ei minunată.
Atunci răceala fetiței s-a răzbunat și s-a urcat direct în spatele ochilor, unde a aprins focul febrei. Fata s-a luptat cît s-a luptat cu el, pînă la urmă a fost nevoită să se lase păgubașă și să se așeze mai aproape de sobă, ca să mai alunge puțin din frigul ce-i creștea în piept. A tremurat ceva pînă a venit Dădica și-a doftoricit-o cum s-a priceput mai bine, ba i-a și descîntat, că poate dăduse peste un vînt rău, Doamne ferește.
Bunicul striga ” Dă-i femeie o ceașcă de țuică fiartă, nimic nu încălzește mai bine!”, bunica-l certa ” taci, Costică, nu vorbi prosti, e un copil, nu ditamai bătrînul, ca tine. Oasele tale vechi se încălzesc de la țuică, nu ale ei. Ia cu mama o țiglă caldă de colea și pălește-o pe piept, să vezi cum îi trece!” și-a scos din cuptorul încins o țiglă pe care cîrpa a sfîrîit cînd a atins-o.
Nenițu a venit, a luat-o în brațe și-a legănat-o un pic. ”Hai să-ți cînte Nenițu un cîntecel, să vezi cum îți trece”, iar ea și-a culcat fruntea încinsă pe pieptul lui mare și s-a lăsat pradă zgomotelor ce i se învîrteau în creier împreună cu vocea bunicii, cu povestea bunicului, cu gloanțe șuierînd pe lîngă urechi, cu vînt turbat ce izbea-n ferestre, cu steaua ce răsărea blînd în cîntecul lui Nenițu. Atunci a zîmbit din nou și ochii Nenițului au lăcrimat în timp ce mîngîia ușor părul de aur moale al copilei.
După un timp și-a revenit puțin și a încercat să mănînce, numai că nimic nu avea gustul cu care era învățată. Pîinea caldă mirosea a scorțișoară, sarmalele miroseau a scorțișoară, friptura avea gust de scorțișoară, pînă și apa din fîntînă se scăldase în scorțișoară înainte de-a ajunge în cana ei. Toată casa se lăfăia în scorțișoară și fetiței i s-a făcut rău de la atîta parfum și-a leșinat pentru prima data în viața ei.
Cînd și-a revenit era noapte, sub plapumă era cald, doar viscolul boscorodea nervos pe la fereastră și încerca disperat să intre în casă, pe lîngă geam. Două săptămîni nu s-a putut ridica din pat, dar au fost două din cele mai fericite săptămîni din viața ei, chiar dacă n-a putut să mănînce nimic pentru că totul avea gust de colivă cu scorțișoară.
Și acum, după ani mulți de atunci, cînd nu mai sunt nici bunicul, nici bunica, nici Dădica și nici măcar Nenițu, aroma de scorțișoară o duce în căsuța mica, lîngă o sobă fierbinte pe care niște sarmale fierb bolborosit într-o oală de pămînt, în cuptor se coace lin o prăjitură pufoasă, bunicul spune povești cu tranșee nepoților ce-ascultă atenți cum șuieră gloanțe pe la urechi, bunica are față de lună plină, Dădica e îmbujorată și Nenițu o ține blînd în brațe.
A fost anul în care Moș Nicolae a făcut o minune și s-a oprit pe pragul casei ei să-i facă bucuria reîntîlnirii cu oamenii ce-o făceau fericită. Apoi a zburat și moșul, și anii, și fericirea. Fetița n-a mai fost fetiță și bucuria i-a fost mereu umbrită deși, între timp, toți Moșii s-au îngrămădit să facă cunoștință cu ea.

Nichita


Pentru că azi am rămas fără Nichita de niște ani. Și pentru că uneori îmi vine să deschid cartea să citesc. Și pentru că-i ziua numelui meu și de ziua numelui meu am rămas fără Nichita pentru totdeauna iar eu atunci habar n-aveam nici că e ziua numelui meu nici că o să simt acut lipsa lui.
Nichita Stănescu

Colinda in doi

Uneori ai dreptate
şi aceasta mă tulbură şi mă face nefericit.
Uneori mă ai pe mine
însingurînd cifra unu.
Uneori ne vine să murim
cu moartea altora.
Alteori ne vine norocul
în casa noastră goală.
Astfel ne trăim noi doi,
singuratecii
trăiţi de alţii,
cum raza rece de la steaua polară
niciodată nu atinge zăpada de la pol.

Mi-am pierdut


Mi-am pierdut bucuria într-o zi.
Nici nu mai ştiu în care şi
nici nu ştiu ce relevanță ar avea,
toate zilele sunt la fel,
macină aceleaşi secunde,
privesc acelaşi cer,
calcă acelaşi pămînt, doar oamenii
le deosebesc după semne.
Bate vîntul, scutură frunza, ăsta e un semn.
Pică ploaia, scutură norii, ăsta e alt semn.
Rîde soarele, încălzeşte pămîntul.
Aici e cheia, în rîsul ăsta în care se răsfață căldura
şi liniştea şi bucuria măruntă
ce colorează lumea.
Culorile nu le mai am de-un timp.
Mă-nvîrt într-o lume ternă ca o linie frîntă cu unghiuri ascuțite
ce se înfig adînc în carne.
Pînă şi sîngele are gust de leşie,
nu mai clocoteşte cald, ca odinioară.
În jurul meu se-nvîrt zile cenuşii, egale,
oameni fără contur
şi nopți oarbe, negre ca păcatul cel mai greu.
Aş adormi, poate pe-acolo, prin vise
aș găsi culorile rătăcite.
Le-aş aduna mănunchi, cumva mi-aş aduce aminte
să le folosesc, încă mai ştiu vag ce culoare au
frunzele-n vînt şi cerul sub furtună,
chiar şi sîngele fierbinte ce curge rapid
în cascada vieții mi-l amintesc,
încă.
Mi-am pierdut culorile, voi le vedeți?

Un an fără Mihai I


A trecut un an, Majestate. Un an de cînd românii și-au pierdut ultimul rege.
A fost un an greu, ne-am tot luptat cu cancerul ăsta de se numește dragnea și n-am reușit să-l învingem. Să ne ierți dacă azi puțini își vor aduce aminte să-ți aprindă un muc de lumînare. Să-i ierți, bunule rege, și pe ai tăi, că-s precum ulii și se ceartă, ca niște mujici proști, pe nume și-avere. Să ne ierți pe toți că n-am putut mai mult.
Măcar am sărbătorit centenarul. A fost frumos, pînă și dragnea a ignorat sfatul doctorului și-a ieșit la defilare. Numai iliescu nu a îndrăznit să iasă din casă. El e slab, Majestate, nu are rezistența veteranilor de război care n-ar rata defilarea nici pe patul de moarte. Veteranii aceia cu pieptul plin de decorații și cu 200 de lei în plus la pensie, Rege. Nu ăia cu pensii speciale, veterani în parlamentul rușinii.
Era s-o pierdem și pe veo pe la Focșani, noroc că mai există militari care s-o tragă de mînecă. Deși, noi recunoaștem că nu ne-am fi supărat, am fi ciocnit un pahar de șampanie la dispariția sa. Nu am fi plîns ca atunci cînd te-am petrecut pe ultimul drum pe tine, Majestate. Am fi avut și noi o mică și vinovată bucurie.
Am fost așa pătrunși de importanța evenimentului, că s-a umflat inima-n noi și-am arborat tricolorul peste tot, l-am făcut să fluture pe mașini în traficul infernal al Bucureștiului, l-am pus la balcoane, în geam. Nu contează că a doua zi erau trotuarele pline de tricolor trist, călcat în picioare. E dreptul nostru, tricolorul nostru sfînt, noi putem să-l punem și în pubela de gunoi, să-l călcăm în picioare, să-l cumpărăm de la chinezi. Îl fac din cel ai bun plastic. Mai avem puțin pînă să-l punem pe chiloți ca americanii, dar avem timp. Vezi, Măria ta, noi avem doar o sută de ani.
Au mers oamenii la Alba, acolo unde s-au încoronat înaintașii tăi. Din toată țara au mers, fiecare cu ce-a putut. Cu mașina, cu trenul, cu căruța. Nu c-ar fi făcut mai puțin cu trenul decît cu căruța, totuși nu i-a bătut vîntul la fel.
A fost și-un profesor de religie din Olt, cu mulți copii adunați de prin sat. I-a culcat în catedrală, să se pătrundă bine de istoria zbuciumată a acestei tări nedreptățite. Le-a dat să mănînce mîndrie pe pîine pînă li s-a făcut rău și-au chemat salvarea. Mîndria de a fi român, cea mai hrănitoare din toate. Am rezistat 100 de ani cu ea.
A defilat și jandarmeria. Da, da, aia de ne-a gazat în vară, aia despre care ce-a rămas din casa regală nu a găsit necesar să spună nimic rău. Vezi Tu, Regele meu, ei au învățat mult prea repede că nu-i bine să te pui cu puterea, indiferent care-ar fi ea. Le-ai lăsat moștenire obediența interesată. Nu știu cum au găsit-o tocmai pe ea prin lucrurile Majestății tale. Sau poate au deprins-o de la prințul de cinema, Duda.
Ce bine că te-ai dus, Majestate! N-ai mai apucat să vezi mocirla în care se scaldă toți, cum calcă ei pe noi și ne afundă în noroi, cum tot încearcă să iasă la suprafață și să scape de pușcărie pe spinarea noastră. N-ai mai apucat să vezi cum s-a aplecat și-a îmbătrînit Margareta noastră. Cum și-a pierdut lumina din ochi și zîmbetul acela minunat cu care ne-a cucerit la început.
Să nu fii supărat, s-a străduit, chiar s-a străduit să le ajungă din urmă pe înaintașele sale, dar cum să facă asta cînd înaintea sa a stat Maria, cînd mama sa a fost Ana? Cînd ea s-a măritat cu un Duda ambițios? Lasă-i, măcat acum să te odihnești fără să te mai gîndești la ce-ai pierdut, la cum te-am pierdut. Ai fost oricum un copil și-un om chinuit, măcar acum să te destinzi.
Noi ne-om descurca cum om putea. Cum ne-am descurcat de cînd ai abdicat. Am învățat așa bine toate conotațiile cuvîntului ăstuia! Știm să ne aplecăm după cum bate vîntul, să ne învîrtim după o rază de soare, să ținem capul la cutie să nu ni-l taie sabia, să supraviețuim în orice condiții. Suntem ca infecțiile nosocomiale din spitalele noastre, Majestate. Nu cedăm noi doar pentru că ne bombardează ei cu tot felul de antibiotice. Om reuși cumva să-l răpunem și pe dragnea cu ai lui lachei păduchioși.
Să știi, totuși, că orice s-ar întîmpla, pe Duda nu-l punem pe tronul țării. Nu suntem nici măcar noi atît de ingrați încît să mînjim tronul lui Carol cu fundul lui Duda. Rămîi pentru noi ultimul rege. Ultimul om trist, demn să poarte coroana de oțel pe care nici măcar pe ultimul drum nu te-au mai lăsat semianalfabeții ăștia s-o porți. Stă la loc de cinste, lîngă tezaurul lăsat de toți strămoșii noștri.
Odihnă veșnică, Majestate. Să fii liniștit, cu siguranță va rămîne cineva care să stingă lumina și-n țărișoara ta iubită, cînd o veni timpul. Mai suntem cîțiva idealiști idioți pe aici.

N-am știut


N-am știut,
nici n-am gîndit că voi ajunge să te duc
în minte și să închid ochii
să mai păstrez în piept tresărirea .
N-am știut că ochii tăi albaștri vor aprinde
întunericul din viața mea,
eu robeam pe-atunci doi ochi negri
ca păcatul, nu vedeam răsăritul dincolo de ei.
N-am crezut,
nici n-am visat că va veni o zi
în care va fi de ajuns să închid ochii ca să-mi fie cald,
mie, cea veșnic înghețată.
Pe-atunci eram un om după un zid.
Te-ai oprit, ai spart zidul și mi-ai pus aripi.
Azi pot zbura.
N-am știut.