A trecut un an, Majestate. Un an de cînd românii și-au pierdut ultimul rege.
A fost un an greu, ne-am tot luptat cu cancerul ăsta de se numește dragnea și n-am reușit să-l învingem. Să ne ierți dacă azi puțini își vor aduce aminte să-ți aprindă un muc de lumînare. Să-i ierți, bunule rege, și pe ai tăi, că-s precum ulii și se ceartă, ca niște mujici proști, pe nume și-avere. Să ne ierți pe toți că n-am putut mai mult.
Măcar am sărbătorit centenarul. A fost frumos, pînă și dragnea a ignorat sfatul doctorului și-a ieșit la defilare. Numai iliescu nu a îndrăznit să iasă din casă. El e slab, Majestate, nu are rezistența veteranilor de război care n-ar rata defilarea nici pe patul de moarte. Veteranii aceia cu pieptul plin de decorații și cu 200 de lei în plus la pensie, Rege. Nu ăia cu pensii speciale, veterani în parlamentul rușinii.
Era s-o pierdem și pe veo pe la Focșani, noroc că mai există militari care s-o tragă de mînecă. Deși, noi recunoaștem că nu ne-am fi supărat, am fi ciocnit un pahar de șampanie la dispariția sa. Nu am fi plîns ca atunci cînd te-am petrecut pe ultimul drum pe tine, Majestate. Am fi avut și noi o mică și vinovată bucurie.
Am fost așa pătrunși de importanța evenimentului, că s-a umflat inima-n noi și-am arborat tricolorul peste tot, l-am făcut să fluture pe mașini în traficul infernal al Bucureștiului, l-am pus la balcoane, în geam. Nu contează că a doua zi erau trotuarele pline de tricolor trist, călcat în picioare. E dreptul nostru, tricolorul nostru sfînt, noi putem să-l punem și în pubela de gunoi, să-l călcăm în picioare, să-l cumpărăm de la chinezi. Îl fac din cel ai bun plastic. Mai avem puțin pînă să-l punem pe chiloți ca americanii, dar avem timp. Vezi, Măria ta, noi avem doar o sută de ani.
Au mers oamenii la Alba, acolo unde s-au încoronat înaintașii tăi. Din toată țara au mers, fiecare cu ce-a putut. Cu mașina, cu trenul, cu căruța. Nu c-ar fi făcut mai puțin cu trenul decît cu căruța, totuși nu i-a bătut vîntul la fel.
A fost și-un profesor de religie din Olt, cu mulți copii adunați de prin sat. I-a culcat în catedrală, să se pătrundă bine de istoria zbuciumată a acestei tări nedreptățite. Le-a dat să mănînce mîndrie pe pîine pînă li s-a făcut rău și-au chemat salvarea. Mîndria de a fi român, cea mai hrănitoare din toate. Am rezistat 100 de ani cu ea.
A defilat și jandarmeria. Da, da, aia de ne-a gazat în vară, aia despre care ce-a rămas din casa regală nu a găsit necesar să spună nimic rău. Vezi Tu, Regele meu, ei au învățat mult prea repede că nu-i bine să te pui cu puterea, indiferent care-ar fi ea. Le-ai lăsat moștenire obediența interesată. Nu știu cum au găsit-o tocmai pe ea prin lucrurile Majestății tale. Sau poate au deprins-o de la prințul de cinema, Duda.
Ce bine că te-ai dus, Majestate! N-ai mai apucat să vezi mocirla în care se scaldă toți, cum calcă ei pe noi și ne afundă în noroi, cum tot încearcă să iasă la suprafață și să scape de pușcărie pe spinarea noastră. N-ai mai apucat să vezi cum s-a aplecat și-a îmbătrînit Margareta noastră. Cum și-a pierdut lumina din ochi și zîmbetul acela minunat cu care ne-a cucerit la început.
Să nu fii supărat, s-a străduit, chiar s-a străduit să le ajungă din urmă pe înaintașele sale, dar cum să facă asta cînd înaintea sa a stat Maria, cînd mama sa a fost Ana? Cînd ea s-a măritat cu un Duda ambițios? Lasă-i, măcat acum să te odihnești fără să te mai gîndești la ce-ai pierdut, la cum te-am pierdut. Ai fost oricum un copil și-un om chinuit, măcar acum să te destinzi.
Noi ne-om descurca cum om putea. Cum ne-am descurcat de cînd ai abdicat. Am învățat așa bine toate conotațiile cuvîntului ăstuia! Știm să ne aplecăm după cum bate vîntul, să ne învîrtim după o rază de soare, să ținem capul la cutie să nu ni-l taie sabia, să supraviețuim în orice condiții. Suntem ca infecțiile nosocomiale din spitalele noastre, Majestate. Nu cedăm noi doar pentru că ne bombardează ei cu tot felul de antibiotice. Om reuși cumva să-l răpunem și pe dragnea cu ai lui lachei păduchioși.
Să știi, totuși, că orice s-ar întîmpla, pe Duda nu-l punem pe tronul țării. Nu suntem nici măcar noi atît de ingrați încît să mînjim tronul lui Carol cu fundul lui Duda. Rămîi pentru noi ultimul rege. Ultimul om trist, demn să poarte coroana de oțel pe care nici măcar pe ultimul drum nu te-au mai lăsat semianalfabeții ăștia s-o porți. Stă la loc de cinste, lîngă tezaurul lăsat de toți strămoșii noștri.
Odihnă veșnică, Majestate. Să fii liniștit, cu siguranță va rămîne cineva care să stingă lumina și-n țărișoara ta iubită, cînd o veni timpul. Mai suntem cîțiva idealiști idioți pe aici.