Mi-am pierdut bucuria într-o zi.
Nici nu mai ştiu în care şi
nici nu ştiu ce relevanță ar avea,
toate zilele sunt la fel,
macină aceleaşi secunde,
privesc acelaşi cer,
calcă acelaşi pămînt, doar oamenii
le deosebesc după semne.
Bate vîntul, scutură frunza, ăsta e un semn.
Pică ploaia, scutură norii, ăsta e alt semn.
Rîde soarele, încălzeşte pămîntul.
Aici e cheia, în rîsul ăsta în care se răsfață căldura
şi liniştea şi bucuria măruntă
ce colorează lumea.
Culorile nu le mai am de-un timp.
Mă-nvîrt într-o lume ternă ca o linie frîntă cu unghiuri ascuțite
ce se înfig adînc în carne.
Pînă şi sîngele are gust de leşie,
nu mai clocoteşte cald, ca odinioară.
În jurul meu se-nvîrt zile cenuşii, egale,
oameni fără contur
şi nopți oarbe, negre ca păcatul cel mai greu.
Aş adormi, poate pe-acolo, prin vise
aș găsi culorile rătăcite.
Le-aş aduna mănunchi, cumva mi-aş aduce aminte
să le folosesc, încă mai ştiu vag ce culoare au
frunzele-n vînt şi cerul sub furtună,
chiar şi sîngele fierbinte ce curge rapid
în cascada vieții mi-l amintesc,
încă.
Mi-am pierdut culorile, voi le vedeți?