E abia cinci după amiaza și-i atît de întuneric că-ți bagi degetele în ochi ca-n cea mai adîncă noapte. Frigul umed intră pe la toate cusăturile hainei și mă face să regret blana lăsată dimineață pe cuier, era soare, se preconiza o zi frumoasă, acum plouă cu gheață și mă duc la priveghi cu mîinile adînc afundate în buzunare. În geantă am ascuns 4 lumînări mici, de parafină, cumpărate de la taraba din piață cu 10 lei kilogramul, oricum, mortul nu-i prea pretențios și nici măcar prețios.
Merg de parcă m-aș întoarce și cînd ajung la poarta cimitirului mă opresc o clipă să-mi trag sufletul. N-am luat nici măcar o floare. Oare, să iau o jerbă de la magazinul de pompe funebre din poartă, a cărui vînzătoare cu fuste multe mă îmbie din ochi? Da’ mai bine lasă că mă duc și așa, o să-i dau Faneliei bani să facă o jerbă pentru mîine, la înmormîntare. Trebuia să venim toate trei, am ajuns doar eu, fetele întîrzie, sper să nu mă lase singură în noaptea asta de smoală. Mă mai învîrt pe-afară un timp.
Porțile larg deschise ale cimitirului mă îmbie să intru și mă trece un fior pe șira spinării cînd văd aleea luminată străjuită de cruci cuminți de pe care zîmbesc strîmb tot felul de fețe necunoscute ce-și dorm sub piatră somnul de veci. Cînd eram adolescentă îmi plăcea să colind cimitirul și să încropesc povești despre posesorii ochilor de faianță, era un exercițiu benefic. Morbid, dar benefic.
„Aici odihnește inginer Popescu Nelu, decedat la etatea de 86 de ani… familia îndurerată nu te va uita în veci”. Mă întreb cît ar mai fi fost dispusă familia îndurerată să-l suporte pe bătrînul urduros ce privește trist de dincolo de rama încrustrată-n piatră. Domnul inginer nu părea prea convins să-și continuie viața care l-a purtat pînă la venerabila vîrstă, pare mai degrabă nerăbdător să-și ducă titlul în brațe pe lumea cealaltă. Mă intrigă înșiruirea asta de titluri, parcă mortul titrat n-ar fi fost tot o mînă de oase în putrefacție ca ultimul cerșetor. Aici odihnește doctor inginer Mosorescu. Ăsta are nume predestinat, sigur a fost priceput in tras sfori.
Nimeni nu scrie pe cruce: Aici odihnește Gheorghe mincinosul, sau Mița curva cartierului, asta nu, după moarte toți devin buni, perfecți, regretați. Poate niciunde ipocrizia nu sare atît de repede în ochi ca de pe crucea rece de la căpătîiul unui mort.
Am citit la un moment dat că pe undeva, într-un sat uitat de lume și de Dumnezeu, fericită că a scăpat de bătaie, o femeie s-a îmbătat la priveghi și s-a întors la cimitir să joace pe mormîntul proaspătului răposat. Am înțeles-o, chiar dacă în comentarii cei mai mulți o înjurau cu spor. Să muriți voi, mă, era oribilă, proastă, nesimțită? Femeia era sinceră, în simplitatea sentimentelor ei amplificate de aburii alcoolului se bucura c-a scăpat de năpastă, nu-și plîngea călăul cu lacrimi de crocodil, de ochii lumii, nu a dat ocazia să le fie milă de ea și s-o disprețuiască în același timp, nu i-a lăsat să se simtă superiori și generoși, să dea puțină milă de la ei, că doar nu dădeau pe bani.
Se apropie, în sfîrșit, Fanelia și cu ea vine Lara, soția defunctului de azi și Mirela, sora ei.
– Hai, femeie, că am înghețat aici, credeam că nu mai vii, o iau tare de cum o văd, ea mă privește ca și cum s-ar uita prin mine, cu-n zîmbet misterios. Nu o mai întreb de unde-i vine zîmbetul, bănuiesc și motivul și răspunsul.
– Condoleanțe, Lara, îmi pare rău, mă întorc către văduvă și iau o mină tristă, forțată. Lara zîmbește și-mi face cu ochiul.
– Lasă tu condoleanțele pentru alții. Ce trebuia să se întîmple s-a întîmplat.
Înghit în sec. Acum o lună mi-a venit la ușă cu vînătăi pe tot corpul și cu capul spart, tremura, o bătuse pînă făcuse pe ea, voia s-o omoare, avea un munte de ură adunată în el. Cînd a reușit să scape din mîinile lui, a fugit în stradă plină de sînge, în haine de casă cum se găsea. Nu știu ce prezență de spirit i-a îndreptat pașii spre ușa mea. I-am oblijit rănile și i-am tăiat inelul ce amenința să o lase fără deget. Tremuram mai tare ca ea de frică și de nervi. Eu l-aș fi omorît cu mîinile goale de-aș fi putut, ea s-a întors la el. Aveau avere, familie și-o căsnicie de 30 de ani în spate. O privesc cum se apropie zîmbind, înaltă, blondă, elegantă, frumos machiată, o văd cum dă capul pe spate și rîde cu poftă.
– Fetiță, uite ce plouă, se vede că Aurică nu te-ar fi lăsat, îi zic și ea rîde din nou. De alături soră-sa o privește cu duioasă înțelegere.
– Nu te pune la mintea ei, e drogată. I-am dat deja 3 pastile de diazepam.
– Ești nebună, vrei s-o omori?
– Las-o că nu moare. Proastă cum e ar fi plîns de s-ar fi umflat după nemernicul ăsta, mai bine să nu se consume, mă liniștește și mă ia de braț să mă ajute să urc treptele către capelă. Mă dor genunchii de frig. Ușa capelei se deschide și din interior răzbește lumina moale a lumînărilor. În stînga, Aurică stă țeapăn ca un ginere în costum nou, întins pe patul mortuar. În mijlocul capelei așteaptă binecuvîntarea pentru ultimul drum o băbuță sfrijită cu basma înnodată sub barbă, cu pielea galbenă ca o lămîie coaptă și în dreapta un moșulică îmbrăcat în palton gros, cu căciulă de miel pe cap. De pe lîngă ei ne privesc triste florile de hîrtie cerată înfipte în coroane pe care atîrnă panglici negre cu sincere condoleanțe, în veci nu te vom uita, banalități, minciuni, durere. Frigul e mai pătrunzător înăuntru ca afară în ploaie, morții sunt serioși, țepeni în postura lor rece, de parcă ar ști că aia nu mai e vreme de trăit.
– Ia uite ce noroc pe Aurică, are companie, zice Fanelia. Să nu se simtă singur. Lara mă strînge de mînă, îi strălucesc ochii albaștri fără umbră de nor și abia se abține să nu izbucnească în rîs. Își face de lucru cu lumînările aprinse la căpătîiul lui, de unde ne taie cu privirea sora defunctului. Rostesc fără convingere un ”Dumnezeu să-l ierte”, ea se strîmbă, bolborosește ceva și se așează mai bine pe scaun. Lara se apleacă peste sicriu să așeze cîteva flori căzute pe fața de ceară a celui ce i-a fost soț.
– Scoală, Aurele, uite, veniră fetele pe la tine, primește-le cum trebuie, rostește cu un zîmbet răutăcios. Hai că acum e momentul, știi cum le mai înjurai și ce le-ai fi făcut cînd vorbeam de ele. Cumnată-sa o privește cu ochii cît cepele și se învinețește vizibil la față. Fanelia se apleacă spre ea și-i șoptește îngrijorată,
– Aoleu, vă este rău? Ieșiți puțin la aer, vă rog, respirați, să nu vă ia cu el, Doamne ferește, că s-au mai văzut cazuri. Vreți o gură de apă?
Ajunsă în pragul infarctului femeia pufnește, se ridică și iese grăbită din capelă. Zeci de perechi de ochi ne privesc uimite de pe la căpătîiele celorlalți morți. Din sicriul său acoperit cu husă albă de mătase, Aurică ne zîmbește complice. Mă uit la seninătatea întipărită pe fața lui, la zîmbetul ștrengăresc din colțul gurii.
– Mă, ce-i al lui e-al lui, mă trezesc rostind suficient de tare ca ecoul capelei să mă audă. Avem cel mai frumos mort din capelă. Fanelia mă strînge de mînă și pufnește, în jurul nostru babele se-nchină, de pe altarul capelei un Iisus răstignit pe-o cruce de lemn ne privește trist, doar Aurică zîmbește în continuare de parcă ne-a jucat cel mai tare renghi, habar n-are că viața i l-a jucat lui pe ultimul.