Cînd oamenii pleacă,
casele plîng un timp,
se strîng în ele, se-nvăluie
în mantia uitării,
închid ochii ferestrelor,
se-acoperă cu praful drumului
şi tac.
Casele nu ştiu să-şi ia singure viaţa
de la capăt,
nu-s ca oamenii să se ridice
şi să meargă mai departe,
ele prind rădăcini adînci
şi-aşteaptă omul,
să le încălzească.
Doar uneori, primăvara devreme,
înfloresc,
e felul lor de-a spune
„de-o viaţă te aştept,
nu mă uita.”
Amăgiri 
O, de-ai şti, câte asemenea case plângânde sunt în jurul meu… Toate au o mulţime de poveşti, Poate, cine ştie, de va mai fi timp, le voi aşterne…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te cred. E plin de case părăsite în jur. 🙂
ApreciazăApreciat de 1 persoană
mai bine nu plec…
nu uit…
raman… pentru ca ador ramanerea…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mai bine… 🙂
ApreciazăApreciază
Off, Doamne, m-a trecut un fior… foarte trist cum atâția își părăsesc cuibul.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Din păcate aşa este. Şi casele mor triste şi tăcute în urma lor. 😦
ApreciazăApreciat de 1 persoană