Cînd oamenii pleacă,
casele plîng un timp,
se strîng în ele, se-nvăluie
în mantia uitării,
închid ochii ferestrelor,
se-acoperă cu praful drumului
şi tac.
Casele nu ştiu să-şi ia singure viaţa
de la capăt,
nu-s ca oamenii să se ridice
şi să meargă mai departe,
ele prind rădăcini adînci
şi-aşteaptă omul,
să le încălzească.
Doar uneori, primăvara devreme,
înfloresc,
e felul lor de-a spune
„de-o viaţă te aştept,
nu mă uita.”