Iubesc povestea pe care o s-o citiţi aici, poate pentru că ea reprezintă piatra de temelie pentru scrierile mele viitoare. În 2014 a apărut într-o revistă de cultură la fel de tânără şi proaspătă ca şi scrierile mele. Sper să vă facă plăcere s-o citiţi.  🙂

Când s-a măritat Aniţa toţi flăcăii din sat au oftat. Nu era unul să nu tânjească după faţa ei albă, ochii albaştri şi părul negru din care împletea două cozi groase pe care le lăsa pe spate să-i atingă mijlocul. Şi ce mijloc de viespe avea, că-ţi era teamă să-l cuprinzi cu mâna, ca nu cumva să-l frângi de strângi mai tare iar buzele, fragă roşie, invitau la sărutări pătimaşe şi la vise de noapte cu păcat. Şi-a îmbrăcat rochia albă, şi-a pus beteală în păr şi zestrea în car şi s-a dus după om drag. Şi drag i-a rămas bărbatul ei harnic şi iute la mânie, că era mândru şi nu-i stătea nimeni în drum. Tocmai această impulsivitate a lui, felul în care ţinea  fruntea sus, o atrăsese prima dată la el.

A fost o nuntă de poveste, trei zile şi trei nopţi a cântat muzica şi satul întreg a băut şi a mâncat. Tudoranii erau oameni cu stare şi dare de mână şi doar odată îşi însurau feciorul cel mic Cinci copii aveau, toţi aşezaţi pe la casele lor. Ionel, cel mai mic rămâsese ultimul şi tânăra noră frumoasă le era cea mai dragă. Cu copii i-a binecuvântat Dumnezeu repede. În doi ani aveau deja doi prunci minunaţi, un băiat şi o fată şi totul părea a le merge din plin în începutul de viaţă în doi.

Totul a fost frumos până când comunismul a intrat ca tăvălugul în satul de pe nisipuri, a ridicat din praf toţi sărăntocii şi toate putorile şi-a obligat gospodarii să-şi dea pământul şi animalele asociaţiei. Toată munca de o viaţă a generaţii întregi de ţărani harnici şi strângători ajunsese să se împartă frăţeşte cu toate scursurile satului, cu toţi „muie-ţi-s posmagii” care nu au fost în stare să facă nimic în viaţă. Cine nu renunţa de bună voie se trezea cu potera la poartă.

L-au ridicat într-o dimineaţă şi pe Ionel. Nici nu se luminase de ziuă când l-au dus. Abia a apucat bietul de el să-şi tragă o pereche de cioareci peste izmene. Se aştepta să fie ridicat. Cu o săptămână înainte îl bătuse pe unul de se pusese singur preşedinte de GAS şi venise cu tupeu şi   doi hăndrălăi să-i ia boii din grajd. Plecaseră ăia cu coada între picioare, dar se întorseseră acum cu miliţia. Pe bărbat l-au dus cine ştie unde, iar în urma lui pe poartă au scos perechea de boi, o vacă şi câteva oi, aşa, să nu plece cu mâna goală şi să arate ei chiaburilor că nu se pune nimeni cu noul regim. Aniţa a rămas plângând pe prag, la fel de frumoasă în cămaşa ei lungă de pânză ţesută în casă, cu părul despletit, sânii înfoiaţi şi-un copilaş de ţâţă în braţe.

Au trecut ani şi ai lui l-au tot căutat fără succes la închisorile din ţară. Aproape că nici nu mai aşteptau să se întoarcă. Mulţi au dat târcoale în anii ăia pe la poarta Aniţei şi-au încercat să-i intre în voie şi s-o facă să-l uite pe Ionel al ei. Cum au venit, aşa au plecat. Era apărată de dragostea ei şi de un neam întreg de cumnaţi şi cumnate care ar fi înfipt cuţitul în oricine s-ar fi atins de nevasta fratelui lor. Aniţa şi-a prins cozile şi şi-a acoperit capul cu cârpă neagră. Era ca şi văduvă acum şi dacă fraţii lui nu i-ar fi călcat zilnic pragul s-o ajute ba cu una, ba cu alta, tare greu i-ar fi fost.

Când îşi luaseră gândul că s-ar mai putea întoarce în viaţă,  într-o seară rece de noiembrie s-au trezit cu Ionel la uşă. Era slab, adus de spate, cu părul complet alb şi riduri adânci pe frunte şi-n obraji. Păreae o stafie iar copiii chiar s-au speriat de el şi au început să plângă când a vrut să-i ia în braţe. Erau prea micuţi când a plecat şi nu-l mai ţineau minte, nu apucaseră să-l cunoască de tată. Bărbatul doar a rânjit atunci şi i-a lăsat în pace. Aniţa s-a cutremurat. Nu-i cunoştea rânjetul acela crud şi rece ce-i îngheţa sângele în vine şi-i speria copiii. A tăcut şi a înghiţit în sec, încercând doar să-şi trăiască bucuria revederii convinsă fiind că îl va face ea să-şi revină cu timpul. Cum să fi uitat el acolo toată dragostea ce-i legase? Era imposibil! Cine ştie câte trebuise să îndure bărbatul ei bun în toţi anii ăştia de s-a întors atât de bătrân şi de schimbat.

L-a pus la masă şi l-a iubit în noaptea aia cu foc, aşa cum o făcea odinioară, să îşi aducă aminte de ea, de trupul ei fierbinte şi flămând şi să nu mai plece. Lucrurile au părut să reintre pe făgaşul normal. El ieşea rar, încă nu putea da ochii cu oamenii satului şi cu întrebările din ochii lor. Nimeni nu rostea un cuvânt, toţi îl priveau cu sute de întrebări cărora nu era în stare să le facă faţă. Se închisese în el şi se întuneca tot  mai tare. Până într-o seară când a ajuns acasă târziu, beat, cu ochii roşii şi chef de ceartă. Gura lumii, slobodă, începuse să macine.

Nu ştia care îi spusese primul şi care venise să confirme spusele ăluia. Peste creierul lui se aşternuse o ceaţă şi se străduise din răsputeri să o facă mai deasă cerând cârciumarului pahar după pahar. Când nu mai putuse suporta cuvintele care îl ardeau ca focul pe dinăuntru plecase către casă. În drum smulsese un par dintr-un gard, aşa, ca şi cum ar fi vrut să se apere de câini. Intrase în casă cu parul în mână. Copiii dormeau pe laviţă şi pe femeia lui o adormise aşteptarea cu capul aplecat pe mâna întinsă pe masă. A băgat mâna în părul ei, a trântit-o pe jos şi a început să dea cu sete pe unde apuca. Copiii s-au trezit şi au început să ţipe, ţipătul lor i-a trezit pe fraţii care au apucat să ajungă la timp şi să-l oprească pe nebun înainte de a lăsa femeia fără suflare. L-au scos afară, i-au turnat apă rece în capm l-au înjurat şi i-au tras pumni să-l trezească. Habar nu aveau ce-l găsise pe nebun.

În casă, Aniţa zăcea pe podea într-o baltă de sânge, vânătă toată, respira greu. Au luat-o cumnatele şi au oblojit-o cum s-au priceput mai bine. A doua zi au chemat un felcer s-o vadă şi să le spună dacă o să scape. Avea patru coaste rupte, capul crăpat şi o bucată de os intrată în plămân o făcea să respire şuierat. Numai o minune o mai putea scăpa. Bărbatul, trezit din beţie, reuşise să lege două vorbe şi să spună cum aflase el la cârciumă că Aniţa lui îl înşelase când cu unul când cu altul cât timp fusese închis. Degeaba au încercat fraţii să-i spună că nimic nu-i adevărat, că oamenii erau răi şi sunt invidioşi pe fericirea lui. Vorbele îi stăteau înfipte în creier ca un cui înroşit şi nimic nu le putea scoate de acolo.

Nu şi-ar fi dorit să-i moară muierea şi să rămână singur cu copiii dar nici nu să mai trăiască şi s-o vadă zilnic pe bătătură, să-i vorbească şi să încerce să-i intre în voie când ochii lui nu o mai puteau vedea decât dezbrăcată şi înlănţuită de corpul altuia. În el se dădea o luptă şi gelozia, sabie cu două tăişuri, i se învârtea nestingherită în măruntaie, îl ciopârţea şi-l făcea  una cu pământul. În casă, pe patul suferinţei Aniţa agoniza sub febra ce-i mistuia viaţa şi i-o făcea să se scurgă încet afară din ea. Sufletu-i stătea agăţat în gât şi nu se îndura să părăsească corpul care lupta cu toate puterile să se agaţe de viaţă. Doi copii mărunţei o ţineau de mână şi o rugau să nu-i lase singuri pe lume iar ea se agăţa cu dinţii şi cu unghiile de marginile hăului în care moartea o trăgea cu fiecare zi mai mult.

Într-o dimineaţă au spălat-o, au primenit-o şi-au chemat preotul să-i citească şi să-i mai uşureze sufletul. De atunci era mai liniştită. A deschis ochii, a privit în jur, i-a recunoscut pe toţi şi a pupat copiii. A încercat să le spună câte ceva, dar lacrimile au înecat-o şi a tăcut. Bătrânii au scos copiii afară, să n-o mai necăjească mai mult. Pe seară suflarea îngheţată a morţii a intrat în încăperea mică plină de lacrimi şi lumânări. Glasul i s-a dezlegat şi a rostit clar, cu obidă: „Blestemat să fie ăla de mi-a otrăvit bărbatul cu vorbe mincinoase! Să dea Dumnezeu să moară şi el ca mine, când i-o fi lumea mai dragă!”

Cu blestemul pe buze i-a plecat sufletul. Au îngropat-o cu jale iar Ionel a  adus repede mamă vitregă pentru copii -o văduvă slută dintr-un sat vecin, întunecată şi mută, care nu ştia să ridice ochii din pământ şi părea că plânge într-una. Până au crescut şi au plecat la casele lor, copiii au urcat pe rând dealul cimitirului să-i aprindă un muc de lumânare şi să-i spună durerile. Apoi viaţa i-a luat cu valul ei, i-a împrăştiat şi au uitat-o pământului. Doar peste ani, când cel care i-a purtat toată tinereţea sâmbetele a murit în ziua în care-şi însura băiatul şi lăutarii îi cântau în bătătură, oamenii şi-au adus aminte de blestemul Aniţei şi s-au cutremurat. Sufletul i se putea odihni de acum.

Stroilă Lucia

Bucureşti, iulie 2014