Nenoroc


Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Mă aşez pe-o margine de suflet
ca pe-o margine de pat
şi le cînt cum le cînţi copiilor s-adoarmă,
cîntecul trezeşte vise hotărîte
să zboare, nu pricep că aripile
le sunt arse ca ale fluturilor de noapte
atraşi de flacăra plăpîndă
a lumînării. Întind mîna şi le alung
cum mături dintr-o mişcare
paharele de pe masă cînd cheful s-a spart
şi musafirii toţi au plecat,
visele se împrăştie speriate
şi-şi ard sistematic aripile
în flacăra ochilor.
Tînjesc după leagănul unei inimi
cum tînjeşte însetatul
după un strop de apă, în deşert.
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.

Nopți


Demult, tare demult, iubeam nopțile senine.
Mă așezam pe marginea jgeabului
de piatră și ascultam liniștea.
Fâlfâia o aripă, țipa o buhă,
un câine urla la lună,
cerul mă privea cu toate stelele,
pârâul șoptea pietrelor la poartă.
Dădeam drumul viselor,
ele zburau amăgite de razele lunii.
Iarna îngheța aerul și respirația
se amesteca cu valurile ceții
ce cădeau grele peste mine
la ceasul în care vârcolacii nu dorm.
Cândva iubeam nopțile cu lună,
razele ei colorau albastru întunericul
și dădeau viață formelor,
casa se înălța până sub nori,
copacii își pipăiau crengile,
văzduhul respira cu sete,
din tălpi îmi creșteau rădăcini
și mușcau cu poftă pământul,
mă înfigeam în el ca în eternitate.
De la nopțile cu stele mi se trage,
ele m-au smuls și m-au ridicat
pe aripi până la nori.
Azi umblu cu capul în jos
și sângele îmi curge invers,
de la dreapta la stânga,
ca într-un descântec.
Am rădăcinile înfipte în cer.

Pe-o margine de zare


20151017_093955Te-am întâlnit la un capăt de lume. Şedeam cu genunchii îmbrăţişaţi pe-o stâncă de granit, priveam golul fără să văd nemărginirea şi aşteptam, resemnată, un sfârşit.
Te-ai aşezat alături şi-ai tăcut. Tăcerea ta s-a-mprăştiat în liniştea zării şi m-a învăluit. Era caldă, mirosea a primăvară, a plâns de copil şi-a crini iar inima mi-a tresărit a amintire, te cunoştea. Veneai din altă viaţă, aşa cum promisesei cândva când mă lăsaseşi singură la marginea lumii, să aştept nemărginirea.
Un vultur şi-a-ntis aripile-n zbor, s-a lăsat purtat uşor pe-o pală de vânt, ne-a privit cu ochi oţeliţi şi s-a învârtit mult deasupra noastră. De acolo, de sus, nu-i mai păream doi oameni recind Priviţi de sus, doi oameni tăcuţi deveniseră unul, uniţi în liniştea gândului lor. Albastrul cerului s-a pătat cu aripile lui pereche.
Tu te-ai ridicat uşor, te-ai scuturat, ţi-ai întins braţele şi-ai tras pe umeri un colţ de cer senin. Înfăşurat în el, m-ai îmbrăţişat cu mâinile, cu pieptul cu ochii şi gura. Am închis ochii şi-am gustat căldura cu gust de cireaşă amară a buzelor tale. Cu gândul am gustat şi te-am iubit aşa, cu totul, cum mă ţineai învăluită-n colţul tău senin de cer.
De atunci, ochii mei, larg închişi, au început să vadă. În jur sunt văi adânci şi-i vârf de brad, fluturi cu aripi colorate, râs de copii, tropote de cai cu coama-n vânt şi curcubeu. E pace şi-n pacea cu care m-ai învăluit mi-e bine.
Stau pe-o margine de zare şi-mi vine să deschid aripile să zbor deasupra lumii până acolo, în oaza ta de linişte. Să mă adap din apa vie a gurii tale, să-mi trag seva din clocotul cald al palmelor aspre ce-mi mângâie obrazul şi-l înseninează.
Mi-ai dat aripi şi vise calde mi-ai dat. Le adun cuminte în braţe, le încălzesc la sân pe fiecare şi te aştept să împărţim fericirea la doi.