Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.
Mă aşez pe-o margine de suflet
ca pe-o margine de pat
şi le cînt cum le cînţi copiilor s-adoarmă,
cîntecul trezeşte vise hotărîte
să zboare, nu pricep că aripile
le sunt arse ca ale fluturilor de noapte
atraşi de flacăra plăpîndă
a lumînării. Întind mîna şi le alung
cum mături dintr-o mişcare
paharele de pe masă cînd cheful s-a spart
şi musafirii toţi au plecat,
visele se împrăştie speriate
şi-şi ard sistematic aripile
în flacăra ochilor.
Tînjesc după leagănul unei inimi
cum tînjeşte însetatul
după un strop de apă, în deşert.
Mi-aş ascunde mintea de gînduri
cum îţi ascunzi ochii de lumină
în dosul ochelarilor negri
şi uite ce nenoroc,
pentru gînduri nu s-au inventat încă,
ochelari negri.