De înviere


La Izvoare, în seara aceasta se aprindea Focul.
Cît timp gospodinele făceau ultimele pregătiri, dădeau o fugă și pe la cimitir să curețe mormintele celor dragi, să nu vină învierea peste buruieni, gospodarii tăiau mieii și ce se mai găsea de tăiat și pus pe masă, tinerii umblau toată ziua cu camionul prin sat după buturugi nefolositoare, cauciucuri, lemne pe care gospodarul nu le folosește nici măcar la foc, că-s greu de spart.
Toate lemnele adunate de pe la porți se răsturnau în marginea ogașului, în fața bisericii.
Pe seară, cînd ziua se îngîna cu noaptea, mult înainte de începutul slujbei de înviere, se primeneau și se adunau pe rînd în fața bisericii, la foc. Tinerii, cu tinerețea, mai beau mai rîdeau, se distrau, biserica cu durerea ei, aștepta tăcută învierea.
Cînd începea slujba și apăreau rînduri-rînduri enoriașii de pe la casele lor să întîmpine cum se cuvine învierea Domnului, inevitabil se isca un conflic pe care părintele Aurel cu greu îl ținea în frîu.
Pe de o parte îl trăgea ața afară la tineret, că și sufletul lui era tînăr, pe de alta îl trăgea datoria și inima la slujbă în biserica plină de babe și de oameni familiști, serioși. Cei de afară nu stăteau doar afară, mai dădeau din cînd în cînd cîte o tură și prin biserică, pe la bunici, pe la părinți și tulburau cu veselia lui slujba.
Odată se încrunta părintele și tuna din ușa altarului cu vocea lui clară, curată ”ieșiți afară dacă nu respectați slujba!”, apoi se întorcea la versetul suspendat.
Babele mai tăceau speriate, își mai dădeau coate iar tinerii își băgau coada între picioare și ieșeau afară. Peste un timp veneau alții de erau un continuu du-te vino pe ușa bisericii, chiar și după ce babele de pe scaune, ostenite de-atîta bîrfă, trăgeau un bine-meritat pui de somn.
Era seara în care mi-era milă de părintele, care chiar se străduia să iasă totul perfect, săracul. Și-avea o voce! Și rostea cuvintele apăsat, pătrunzător, cu inimă, de-mi dădeau lacrimile cînd scotea masa în fața bisericii și ținea slujba la lumina lumînărilor și-a stelelor,sub privirea nedumerită a păsărilor ce-i țineau isonul pe jumătate adormite din copaci. Peste stradă, în cimitir licăreau stelele lumînărilor aprinse la căpătîi, că era păcat să iei lumină înainte de-a le duce și morților din ea, din focul uriaș săreau scîntei în toate părțile, cîte un rîs cristalin spărgea cînd și cînd liniștea nopții.
După ce se termina slujba, ne miruia Aurel, dădea cu spray pe cele mai tinerele și mai nurlii, puneam oul de schimb și luam sfintele paști, din focul uriaș nu mai erau decît cîțiva cărbuni.
Rupeam o mîna de iarbă din curtea bisericii, s-o punem pe prag, să ne fie bine, un cărbune încins s-avem de descîntat contra deochiului peste an și-o luam încet către casă. Pe drum oamenii nu se salutau ca de obicei, unii fuseseră martori la înviere, ceilalți abia se duceau să fie. Doar în zori cînd se întîlneau la izvor își aruncau veseli
– Cristos a înviat, Ioane!
– Adevărat a înviat, neică!

2 gânduri despre „De înviere

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.