Uneori te visez.
Nu-n toiul nopții
cînd mă chinuie visele rele,
dimineața devreme, cînd soarele
se-ntinde leneș la marginea zării
și-n lacrimi de rouă se scaldă firul ierbii.
Nu te văd, nu mă strigi,
doar mă îmbrățișezi strîns,
de la spate.
Mîinile tale se fac căuș pe măsura sînilor mei,
buzele tale-mi sărută umărul drept.
Îți simt respirația caldă în ceafă
și-atunci, sufletul meu
deschide aripile mirat
că încă mai poate fi furat de-o rază de soare.
Îmi abandonez corpul în brațele tale
și dau drumul sufletului să zboare.
Lună: martie 2019
Nu mă privi
Nu mă privi, n-ai să mă recunoști.
Eu nu mai sunt demult
cea care-am fost,
nici mîinile nu mai știu mîngîia,
nici gura nu mai știe săruta,
nici ochii nu mai știu zîmbi
cum îți zîmbeau cîndva.
Pe pereții trupului meu crește iarba
ca o pe o casă bătrînească de lut
pe care-au părăsit-o pe rînd
toți oamenii.
Doar din piept pîlpîie slab o lumină,
acolo unde înfloresc
în fiecare primăvară, merii.
Zilele mele
Zilele mele se nasc albastre.
În fiecare dimineață,
iau soarele de mînuță
și-l poartă cuminți pînă sus,
în crucea cerului,
acolo întind mîinile
ca pe niște aripi și se aruncă
pe rînd din cer după ce
au dus soarele răstignit
la culcare.
Zilele mele cu ochi verzi
se sinucid și sîngerează de moarte
în fiecare seară la apus.
Pînă acum n-a supraviețuit niciuna.
La Florica
De vreo doi ani mergem la pescuit pe o baltă de prin Călărași. Satul bălții are un nume frumos, de fată în primăvară. Florica. Florica are o rețea întreagă de ”bălți”, luciuri de apă întinse, frumoase, cu valuri pe care le încrețește ușor briza de cîmpie. Ce mi s-a părut neobinuit pe bălțile din Florica a fost faptul că nu există niciun fel de vegetație pe baltă. Nici pe apă, nici pe marginea ei, Nici măcar un fir de trestie. Doar două sălcii bătrîne se apleacă de spate și sărută luciul apei, ca într-o rugăciune. Asta în locul în care mergem noi la pescuit, pe balta ”amenajată”. Adică are din loc în loc niște umbrare cu masă și băncuțe de lemn, așezate cam cîș, dar existente. Și mai are vreo trei wc-uri turcești tradiționale, sus, pe culme. Fără uși, în aer liber, cu fața la cîmpie. E mișto așa, că nu te plictisești cît timp îți închipui că stai pe tron, vara poți urmări cum se unduie sub briză și soare lanul de grîu/rapiță/ porumb, ce-a mai cultivat gospodarul locului pe-acolo. Zboară fluturași, albinuțele polenizează floricelele dn jur, e pace.
În fine, se cheamă că e amenajată și dă dreptul proprietarului să-ți perceapă taxă de pescuit.
Balta e populată cu pește în fiecare primăvară, cel puțin așa zic proprietarii. De prins prinzi doar niște batcă prăpădită și din cînd în cînd, extrem de rar, cîte un cărășel auriu de cel mult o palmă. Oamenii mei povestesc c-au fost și ani buni, în care au prins și cîte un crap de peste 1 kg, dar asta a început să miroase a poveste pescărească. De doi ani, nimic mare nu mai dă tîrcoale undițelor. Poate îi sperii eu, cine știe. Dar suntem mulțumiți că peștele e harnic și dă cu nasul în undiță imediat, de nici n-apuci să-ți tragi sufletul că trebuie să scoți undița. Cu o râmă poți prinde 5-6 pești la rînd. Recordul meu a fost de zece cu un rest de rîmă pe jumătate înghețată. Din cauza asta balta e mai tot timpul plină de pescari amatori ieșiți la spălat creierul în weekend.
Te-ai aștepta ca autoritățile dintr-un sat cu un nume atît de frumos, să profite de oportunitatea pe care o oferă un asemenea val de turiști sezonieri. Să vezi amenajat măcar un butic din care să-ți iei o bere rece și-o bucată de mămăligă pentru momeală. Ei, nu. Trebuie să-ți pui pofta-n cui, mă orășeanule, sau să te oprești în mă-ta la Brănești, să-ți faci aprovizionarea înainte de-a ajunge pe baltă. Ce atîta răsfăț și pretenții pe tine?
În schimb, ți se oferă imaginea patriarhală a unui sătuc încremenit în mijlocul cîmpiei, cîțiva cocoși îți cîntă trezirea în fiecare dimineață, peste baltă te răsfeți cu imaginea unei stîne unde oile își strigă disperarea odată cu zorii, peste zi cîte o găină se laudă că a mai făcut un ou, intuiești la stînă ora mulsului, vezi turma cum pleacă la păscut pe coasta cu iarbă săracă, pe jumătate uscată. Oile își strigă mieii pînă hăt departe, cînd nu-i mai aud. La prînz se întorc, că și ciobanii trebuie să mănînce și să-și facă siesta, cîte un cîine mai latră și se mai distrează cînd trece cîte o mașină. Sunt amuzanți cum se prefac ei că mănîncă bolidul ce ridică praful drumului. Ah, da, drumul.
Drumul pînă acolo e o aventură în sine. De cum părăsești șoseaua și faci la dreapta să intri în sat, te trezești în zona crepusculară plină de gropi adînci în care, dacă nu-ți pierzi măcar un capac de roată, ești cel mai fericit dintre pămînteni. Resturi de tot felul te însoțesc vesele și-ți latră după mașină precum cîinii de care-am povestit mai sus.
Triste și sărăcăcioase, casele-s pierdute undeva în dosul gunoaielor care cresc, se înmulțesc, se adună și se încruntă la tine tot mai tare încît, atunci cînd ajungi la marginea satului, pe malul primului lac, îți faci cruce cu limba-n gură și te rogi să nu te înghită cu tot cu mașină, exact ca balaurul din povești. Pentru că exact ca balaurul ăla, grămezile de gunoaie ale satului Florica din mijlocul cîmpiei, au zeci de capete uriașe, de după care nu zărești nici măcar vîrful unui copac. E uimitor cum o localitate atît de mică poate produce atît de mult gunoi. Poate de aceea nici stuful nu vrea să mai crească îl apele de-acolo.
Odată scăpat de amenințarea cu mii de limbi împuțite, răsufli un pic ușurat, ajungi (în sfîrșit!) în cîmp și drumul șerpuiește hurducat, mărginit doar de rapiță și baltă. Aici te rogi numai să nu plouă pînă cînd ajungi înapoi la șosea, ca să nu fii nevoit să chemi popa să-ți înmormîntezi mașina creștinește în mijlocul noroiului ce-ar înghiți-o instantaneu.
În rest e frumos, am zis. Poți face plajă dacă vrei să te arzi pe uscat, poți lua o căpușă-două, poți face un grătărel cu prietenii, că de-aia ai ieșit din casă. Și te poți mira cum de nu există nici măcar un nagîț pe o baltă atît de mare. O speranță este, totuși. Ultima dată am văzut o barză, la întoarcere. Ne privea cu ochi triști de pe malul uneia din multele luciuri de apă ale satului pierdut printre gunoaie.
Oricum se ofileau
Nu cred că mă iubea, doar mă ținea pe aproape să nu pățesc ceva, să nu zică tata vreodată că din cauza ei s-a întîmplat. Mă culca cu ea, mă lua cu ea la grădiniță, cu mine agățată de poale gătea. Nu aveam voie nici în stradă la copii, pentru că era curbă strînsă și strada circulată, putea să dea o mașină peste mine. Cu tataie la grădină n-aveam voie, că puteam să cad în gropanul cu cumpănă.
Cu nea Florea la Jiu, la pescuit, nici atît, că mă puteam îneca.
Cu verișorii mei m-aș fi jucat, dar ei erau mari, nu aveau chef de o mucoasă ca mine și oricum se băteau și luau prea multă bătaie ”din cauza ta”.
Eram copilul legat cu lanțul de picior. Mi se întipăriseră pe creier ”stai aici!”, ”n-ai voie acolo!”, ”nu pune mîna!”, ”stai locului odată!” și învățasem pe de rost cum trebuie să mă port ca o domnișoară veritabilă și posomorîtă.
Într-o singură primăvară și-a călcat pe suflet și mi-a dat voie să zbor fără ea. A fost atît de surprinzătoare decizia, că tot drumul m-a uitat îndărăt, să mă asigur că nu e în spatele meu cu capătul lesei în mînă.
Înflorise tămîioara în pădure și treceau copiii grupuri-grupuri să o culeagă. Erau veseli, plini de viață, rumeni în obraji, se hîrjoneau, cîntau, țipau și, mai ales, se întorceau cu brațele pline de flori. Nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decît ca viața lor să fie a mea, dar tăceam chitic și priveam pe după uluci, ca un cîine de casă la hîrjoana unor maidanezi.
Acu-mi dau seama că toată viața am tînjit să fiu un maidanez, nu un cal de rasă, dar soarta nu era de partea mea. Tanti mă vedea, ieșea la poartă și copiii se opreau, îi umpleau căușul cu buchete parfumate, apoi plecau mai departe la fel de fericiți și înbujorați, îmbogățiți de-acum și cu zîmbetul Doamnei.
Mi le întindea pe toate. Le luam, le puneam într-un pahar cu apă, le așezam cuminte pe masă și rămîneam la fel de bosumflată ca înainte. Oricum aveau să se ofilească în cîteva ore.
Au trecut așa cîteva zile calde și însorite. Nu știu ce-a făcut, dar într-o dimineață de duminică un grup de fete s-a oprit la poartă.
– Doamna educatoaare! O lăsați pe Luci să meargă cu noi la pădure să culegem tămîioare?
Eu eram înghețată. Îmi bubuia inima în piept, dar nu respiram deloc-deloc, de teamă că respirația mea ar face-o pe tanti să spună ”nu”. Tăceam chitic, cu ochii în pămînt, tremuram și mă albăstream.
– Mă, vouă nu vă e frică singure în pădure?
– Nuuuu, noi am fost în fiecare zi, e frumos!
– Și dacă o las, aveți grijă de ea?
– Sigur, doamna. O aducem înapoi, n-o să pățească nimic.
Tanti deschisese poarta și tot dialogul se desfășura acum liber de poartă. Eu, roșie ca racul, mă uitam cu coada ochiului la fetele cu fuste plisate, cămăși colorate și coșulețe de nuiele pe mînă.
– Tu ce zici, Luci? Te duci cu fetele la pădure?
Am înghițit în sec, aveam un gît uscat, plin de crăpături dureroase, mi se umflase limba de emoție și nu mai aveam niciun pic de salivă. Am reușit să dau din cap și să șoptesc un mic ”da”, cu ochii în pămînt și lacrimi gata-gata să scape de sub control.
– Uită-te la mine și răspunde frumos, ce atitudine e asta? Te duci sau nu te duci, ca să nu stea fetele astea după tine degeaba.
Am strîns bine pleoapele, am ridicat fruntea din țărînă, am mai înghițit o dată și-am reușit să articulez un da inteligibil.
– Bine, atunci treci și te încalță și du-te cu ele. Iar voi aveți grijă s-o aduceți întreagă acasă, că vă mănînc!
Fetele au promis, m-au luat sub aripa lor și-am plecat. În viața mea nu fusesem mai fericită și cred că nici mai veselă ca atunci n-am fost altă dată.
Am trecut podul peste Jieț și-am intrat în pădure. Era un vis verde presărat cu flori și cu ciripit de păsărele. Îmi venea să mă tăvălesc prin poiana albastră, dar nu aveam voie (dăăă!).
Am adunat cîte floricele am putut. Cît făceam eu o chită, ele făceau trei-patru. Doamne, ce-mi tremurau mîinile și cît de greu era să le ascund tremurul de ochii fetelor! Număram minutele petrecute printre flori și-mi doream ca timpul să treacă mai încet, să nu trebuiască să mă întorc.
Fetele se hîrjoneau și eu mă uitam cu admirație fără să îndrăznesc să mă prind în jocul lor. Habar n-aveam cum s-o fac, la cîte interdicții aveam în minte. Lasă că nici ele n-aveau habar de frămîntările mele și de timiditatea care mă strîngea de gît, Mă credeau doar încrezută și oricum aveau să scape repede de mine, eram o păpușă de care trebuia să aibă grijă timp de o oră. Eu mă simțeam ca o pasăre cu colivia deschisă în preajma lor, ele se simțeau legate în lanț alături de mine.
Am ajuns pe la prînz înapoi acasă. Nici măcar praf în genunchi nu aveam, dar aveam bujori în obraz și un zîmbet cît o lună plină. Adunasem fix 3 chite de tămîioare. Însoțitoarele mele aveau coșulețele pline.
– Doar atît ai adunat, mă?, m-a întîmpinat tanti la poartă. Am plecat ochii și-am simțit cum înghețul pleacă din stomac.
– Lăsați doamna, că am adunat noi destulă!, au sărit fetele și i-au răsturnat în poală toată tămîioara culeasă. Era nevoie de o cratiță să le cuprindă pe toate. Am mers în casă, le-am pus în apă și le-am așezat pe masă. Nu mai păreau la fel de frumoase ca-n pădure. Și oricum, aveau să se ofilească peste cîteva ore.
fericirea
Fericirea e-o codiţă de căţel
înnebunită de bucurie că am ajuns acasă
după o zi de îndelungă absenţă,
e-o mustaţă de motan cu ochi mari albaştri
ce mă sorb cu totul de drag,
e-o căsuţă mică la ţară,
e-un foc de lemn de brad în sobă,
e ninsoarea de afară,
floarea de tei,
minunaţii ochi verzi ai copiilor mei,
zîmbetul lor,
un cotoi roşcat,
un secui blond şi povestea bătrînului
care a mîncat luna cu mămăligă,
un răsărit pe mare,
o zi la pescuit,
un nufăr în floare,
o poiană cu narcise,
un munte de liliac,
un pod al lui Dumnezeu,
mînuțele unui copil,
un zîmbet cu doi dinți,
ridurile din obrazul mamei,
mîinile ei bătătorite,
lacrima din ochii ei albaștri,
Rarăul sub ceaţă,
verdele de Bucovina,
soarele din Cluj,
zîmbetul vînzătoarei din colţ,
lacrima cerşetorului cu mîna îngheţată
cînd i-o încălzeşti cu un covrig.
Fericirea sunt eu
cînd mă trezesc dimineaţa
cu soarele-n ochi.
Ești mamă
@Eşti mamă singură şi în jurul tău toţi se aşteaptă să greşeşti, să clachezi, să-şi poată confirma previziunile, să poată da din cap cu indulgenţă moralizatoare „ţi-am spus eu, lucrurile astea nu se fac de una singură, ai nevoie neapărat de un bărbat”.
Poate că au dreptate, doar tu nu ai timp să stai să meditezi la sfaturile lor, n-ai timp să te aranjezi, să ieşi în lume, să cunoşti oameni noi. Viaţa ţi se împarte cuminte între serviciu, piaţă, casă, bucătărie, baie, copii.
Încerci să suplineşti toate lipsurile din viaţa lor şi-ţi iese uneori al naiba de bine, dar nici asta n-ai timp să vezi, pentru că tu nu te poţi opri, nu ai voie, trebuie să fii perpeetum-mobile, să acoperi tot. Munceşti, munceşti, te munceşti pînă la epuizare, ţi-e teamă să iei pauză, să nu cumva să ieşi din ritm. Ţi-e teamă că odată ce-ai odihnit nu te mai poţi porni, că dacă deschizi ochii şi priveşti în jur o să-ţi pierzi curajul de-a merge mai departe.
Te închizi pe tine însăţi într-o colivie şi de foarte multe ori uiţi că ar trebui, măcar din cînd în cînd, să te hrăneşti cu ceva, să-ţi adăpi sufletul c-o gură de apă rece.
Ai tăi te supraveghează de la distanță, o vreme, apoi îşi văd de viaţă, prietenii stau deoparte, dacă-s buni răspund prezent cînd îi strigi, dacă nu surzesc, cumva trec zilele una după cealaltă.
Nu-ţi iese totul perfect în fiecare zi, mai şi clachezi uneori, ohoo, ai plînge de foarte multe ori că-ţi simţi umerii grei şi te dor ochii de lacrimi, dar strîngi din dinţi şi taci.
Copiii au nevoie şi să plîngă înaintea ta şi să mănînce, să se odihnească, să zîmbească, să trăiască înaintea ta.
După ce cresc rămîne doar oboseala şi rana deschisă de vorbele grele pe care le aruncă în urmă, aşa cum Făt Frumos din poveste arunca peria să scape de gheonoaie.
Te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti sub riduri, tristeţe, păr alb, însingurare. Aveai şi tu vise cîndva, aveai o viaţă de trăit, bucurii de însemnat, zîmbete de adunat, aveai planuri pentru tine.
Îţi priveşti mîinile îmbătrînite şi le simţi grele, de plumb.
Nu ţi-a mai rămas mare lucru. Copiii ţi-au crescut, nu mai au nevoie de tine decît uneori, au viaţa lor, provocările şi visele lor şi tinerețea lor se simte stingheră lîngă tine.
Aveai și tu o tinereţe, cîndva. Cînd a murit, unde-ai îngropat-o şi cine eşti tu, cea care-ai luat locul acum femeii frumoase de odinioară?
Oamenii încep să te privească cu respect, de la distanţă. Ai fost, eşti o femeie puternică. E adevărat, dar la ce ţi-a folosit?
2017
Defect
Eu,
eu n-am locuit niciodată într-un om.
Paşii mei goi nu s-au intersectat vreodată
cu paşii lui pe culoarele luminate
ale sufletului,
inima mea n-a bătut nicicând
în dorul cuiva,
ochii mei n-au privit lumea
prin ferestrele altor ochi.
Am aşteptat totdeauna la uşă, cuminte,
cu inima-n palmă.
Uneori, doar uneori, uşa s-a deschis,
omul mi-a luat inima,
a mulţumit şi-a închis uşa în urma lui.
Am rămas pe prag cu mâna întinsă,
ca regele Lear,
îngenuncheată de propria-mi naivitate.
Când am ridicat fruntea
am găsit-o ninsă.
În mine au locuit totdeauna oameni.
Mai buni, mai răi, mai tăcuţi, mai vocali,
oameni cu inimi la vedere şi
oameni fără inimă
ce-au umblat încălţaţi
pe cele mai de preţ covoare.
În casa mea s-a intrat direct,
fără programare, fără rugăminţi,
uşa n-a purtat niciodată yală,
nici cheie care să încuie nu s-a inventat
vreodată pentru ea.
Avea o cheie veche, defectă,
bună doar de descuiat.
Azi am sunat lăcătuşul.
Vreau s-o repar.
Diamantele negre, de Jókai Mór
Am aflat de opera lui Jókai Mór de la sufletul meu secui. Îmi recunosc și regret ignoranța, Jókai Mór este unul din marii clasici ai literaturii universale pe care îmi pare rău că n-am reușit să-l descopăr mai demult, să am ocazia să îi caut și să-i citesc mai repede scrierile. Problema e doar că eu am un mare handicap, nu cunosc maghiară iar secuiul meu îmi povestea frumos de cărți scrise în limba lui maternă. Nu-i bai, noroc că înaintea mea au fost și alți români care au apucat să traducă ceva cărți și pentru ne-poligloți ca mine. Așa am intrat în lumea poveștilor autorului maghiar care a trăit în secolul XIX și care nici nu visa pe atunci că o româncă ignorantă o să fie fascinată de condeiul lui.
O să încerc să vorbesc puțin de Diamantele negre ale celebrului autor și să vă trezesc interesul pentru lecturarea cărții, dacă nu ați citit-o deja iar voi o să fiți indulgenți pentru că e prima recenzie de carte la care mă înham (pentru că am apucat să promit, nu din alte cauze).
De cînd m-am apucat să devorez ce-a scris Jókai Mór, am senzația că am rămas singura ignorantă de pe pămînt. Nu am să pun accent pe editură, tipăritură, calitatea hîrtiei, a coperților, pentru că nu mai există nici editura, nici măcar tiparnița. Pot spune că anticarul care mi-a vîndut-o a făcut o alegere excelentă, achizționînd o carte extrem de bine păstrată, tipărită într-o ediție de lux de Editura pentru literatură universală, în colecția Clasicii literaturii universale, pe la 1965. Pe vremea aceea nici nu eram în plan, dar foamea de literatură bună și de cunoaștere era în floare. Traducerea lasă puțin de dorit, dar na, bine că este chiar și așa.
Romanul e structurat în trei părți legate între ele cu fire de mătase de care te prinzi cu toată puterea, de teamă că ai să le pierzi din vedere pe parcurs și n-ai să mai știi să te orientezi prin labirintul de cuvinte prin care te plimbă cu dexteritate Mór, ca prin galeriile subterane ale unei mine de cărbune. El știe perfect traseul, tu te simți ca-n muzeul Antipa, în lumea virtuală care reface fidel etapele vieții planetei albastre.
Partea întîi începe cu un capitol dedicat genezei. ” Are dreptate Pentateuhul cînd spune că lumea a fost creată în șase zile. Numai că zilele acestea au fost măsurate de Dumnezeu cu un ceasornic de nisip: fiecare grăunte reprezenta un an. Fiecare zi, o sută de mii de ani.” Te șochează interpretarea într-o manieră extrem de personală a genezei prezentate în Biblie și te prinde tare de mînă, să te ducă mai departe, prin lumea primordială cu peisaje și animale fantastice, de vis. Închipuirea este extrem de aproape de realitatea pe care o învățăm noi acum, peste cam 150 de ani de la apariția cărții. În geneza lui Jókai Mór pămîntul e cald încă, cerul are culoarea porțelanului, frunzișul e mereu verde, copacii pe care-i știm legați de anumite zone (în funcție de climă) cresc de-a valma și ating dimensiuni incomensurabile, strămoșii animalelor de astăzi, de dimensiuni uriașe și ei, își duc viața liniștiți în mijlocul vegetației luxuriante, pînă cînd un meteorit de dimensiuni proporționale cu lumea preistorică aprinde pămîntul și transformă în cărbune toată această lume idilică în care omul încă nu se născuse. La sfîrșitul capitolului te gîndești că sigur trebuie să fie vorba despre ceva cărbune, mine sau pe aproape și nu te înșeli, pentru că urmează capitolul doi în care faci cunoștință cu omul primordial, ca apoi să ajungi direct în inima minei de cărbune cu personajul principal plecat în urmărirea unui lac subteran ale cărui ape pleacă și se întorc după un flux și-un reflux după un orar și intensitate cunoscute doar de apele ce se plimbă prin galeriile subterane.
Noi ne întărim convingerea că suntem pe drumul bun și așteptăm să vedem ce se întîmplă pînă la urmă cu omul minei sau cu lacul subteran, că sigur ceva trebuie să fie cu ei doi, altfel nu ne-ar vorbi autorul tocmai de ei. Mai avem de așteptat, dar nu-i bai că povestea-i lungă și plină de neprevăzut.
Deocamdată aflăm că omul minei este Berend Ivan, savant pasionat de geologie, semne, gaze, stele și proprietar de mină care devine obsedat de cîntecul unei fete ce lucrează pentru el, ca apoi să-i vadă ochii și să devină obsedat de diamantele lor negre. Și hop, am dat de titlul cărții și ne gîndim că despre ochii Evilei e vorba. Nu ne înșelăm prea tare, doar puțin cît să ne lăsăm prinși de acțiunea care ne îndepărtează de ochii de diamant negru, pe moment. Evila e logodită cu altul și Ivan al nostru îi înlesnește respectivului drumul spre căsătoria cu frumoasa care-i furase liniștea și nu-l mai lăsa să-și ducă la bun sfîrșit experimentele. Speră eroul nostru că, dacă posesoarea ochilor se mărită, el își va găsi liniștea cu care este obișnuit. Logodnicul merită reținut, că și de el vom mai auzi pe parcursul poveștii, ba la un moment dat va juca un rol cheie în mersul evenimentelor.
Mai apare și un prieten, mare bancher și speculant la bursă, mai apar și un înalt prelat ambițios, un prinț, niște contese, toți cu rol bine definit în povestea pe care autorul încă nu te lasă s-o descifrezi. Îți dă din ea cu lingurița, dar lingurița e atît de plină de miere, că nu te poți opri din citit, vrei să mai afli încă puțin, să mai speculezi, să te convingi că ai intuit bine. De obicei habar n-ai ce întorsură iau lucrurile, așa că-i musai să vezi ce-ți mai spune autorul și citești. Și afli că autorul îl duce pe Ivan în lumea bună, îl pune să descopere o țară de vis dincolo de polul nord, te ia de mînă și te duce în țara magnetului, ți-o arată, ți-o prezintă pas cu pas și te face să vrei să rămîi acolo, în casele tăiate în sticlă de sub aurora boreală în timp ce el îl aduce pe Ivan înapoi și-l face eroul unor evenimente neprevăzute care te țin (cum altfel?) cu sufletul la gură.
”Aici iarna nu e friguroasă iar vara nu e fierbinte, cununile primăverii și toamnei, împletite din flori și fructe, aproape că se întîlnesc. Iarna, pe cîmpie, mișună animalele, în crînguri se aude ciripitul păsărilor și în valurile apelor se zbenguie peștii. Viața palpită pretutindeni. La mamifere nu vei găsi monotonia unei singure culori roșiatice, iar păsările nu au penaj pestriț ca în lumea veche. Aici animalele sunt pestrițe iar păsările au cîte o singură culoare: sunt albe, gri sau albastre. Aceste fenomene sunt mărturii ale îmblînzirii. Dar omul? Să nu-l fi zămislit pe om această regiune care a născut atîtea ființe? Există și om, fără îndoială și este chiar mai desăvîrșit decît noi. …. În primul rînd era fără culoare. Fața lui era ca alabastrul pentru că nu era niciodată atinsă de razele soarelui. Avea trăsături nespus de fine și, din cauza conținutului mare de fier al firelor, părul îi era aproape negru, cu reflexe albăstrii, ca oțelul. La fel îi erau și ochii și sprîncenele. Avea statură mică dar zveltă, nervoasă și plină de forță. Se hrănea cu plante și nu folosea decît laptele animalelor. Se ferea să mănînce carne în această zonă magnetică. Din pricina asta, mușchii îi erau mai elastici, avea o dispoziție mai bună și nu era niciodată bolnav. ” De la Jules Verne nu mi-a mai fost dat să întîlnesc atîta imaginație la un scriitor clasic.
Jókai Mór redă cu acuratețe un peisaj de basm, demn de filmele fantasy din ziua de azi și, dacă romanul n-ar fi văzut lumina tiparului la 1870, ai crede că face reclamă cine știe căror tratamente contra obezității. Vrei să mergi să vezi un asemenea ținut, măcar în excursie de-o zi, dar autorul doar îți arată lumea asta fantastică și te trage înapoi în lumea reală, unde trebuie să urmărești firul vieții lui Ivan care, ca orice personaj de poveste, are însușiri nebănuite, toate bune și plăcute. Ajungi clar să-l admiri, dacă nu să-l iubești, așa cum îl iubesc cele mai frumoase femei întîlnite pe Valea Bondei, sau în lumea bună de la Pesta. Între timp autorul ne poartă puțin și prin agitata lume a bursei, printre jucători înrobiți, cărora perspectiva unui cîștig imediat și facil îi face să-și piardă mințile. Ca și azi, nu-i așa?
Contrar așteptărilor, după ce cunoaște această lume bună, eroul nostru se întoarce oarecum împăcat la căsuța lui din valea minieră. Numai că traiul liniștit de pînă atunci îi este dat peste cap de uriașa intreprindere concurentă ce crește ca din apă fix pe proprietatea din apropiere, așa că în a treia parte a cărții Ivan e obligat să-și mențină cu orice preț mina pe linia de plutire. Nu-i este usor cînd în joc sunt arucate sume uriașe de bani, la început pentru dezvoltarea uriașei intreprinderi, apoi pentru distrugerea a tot ceea ce era productiv în zonă. Ironia face ca motorul ridicării și coborîrii acestui loc sunt diamantele negre din ochii Evilei și celelalte diamante negre, cele din fundul pămîntului. E momentul în care Ivan se desăvîrșește ca erou romantic al vremurilor sale, cînd constrîns de împrejurări e nevoit să-și împartă profitul cu angajații, ca aceștia să nu-l părăsească pentru oferta mai atrăgătoare a firmei concurente ca în final să salveze, aproape de unul singur, întreaga vale cu potențialul ei uriaș.
Jókai Mór te poartă mai departe alături de eroul său, deși-ți lasă în suflet amărăciunea de a știi înaintea lui că sfîrșitul e mai aproape decît își închipuie el ca în final să-ți demonstreze că cel cu iluzii e tot timpul cel care se înșeală. Eroul lui Jókai nu are iluzii, are certitudini.
Nu-i așa că devine din ce în ce mai interesant? Cu siguranță, ca și ritmul alert în care evoluează lucrurile în carte. Jókai Mór are darul de a spune o poveste fără să te facă să sari un cuvînt din ea pentru că ai rămîne cu senzația că ai pierdut fix ce te interesa mai tare exact în pasajul pe care l-ai sărit. Povestește curat, fără filozofii de doi bani, fără umpluturi de prisos și duce cititorul acolo unde cu siguranță își dorește să ajungă.
Diamantele negre e o carte pe care o termini și o închizi cu regretul că povestitorul te lasă să continui singur povestea fix în momentul în care voiai să-ți tragi sufletul ca să mai citești puțin.
Accidentul
În mijlocul cîmpiei întinse e o şosea pustie. În dreapta, cît vezi cu ochii, dai de pămînt arid pe care doar cîțiva ciulini dansează purtați ușor de vînt, în stînga la fel, înainte şoseaua şerpuieşte printre două şiruri de copaci noduroşi cu trunchiuri groase, atît de bătrîni că nici ei nu ar mai şti să spună cîţi ani au. Duzi, plopi pitici, sălcii curgătoare se înşiruie cuminţi la distanţe relativ egale de-a lungul şoselei solitare. Între crengile copacilor aşezate haotic sute de cuiburi de ciori populează zona pustie, transformînd-o într-un cartier select, doar al lor. Sub cerul albastru fără umbră de nor lumea se-ntinde tăcută la soare.
Sus, pe un curent liniştit de aer, Grigore, un cioroi bătrîn, mîndru reprezentant mustăcios al familiei corvidae-lor, stă cu aripile întinse şi scrutează zarea. Îi place să simtă aerul cum trece blînd peste pene şi-l face să plutească fără să mişte vreun muşchi deşi toate simţurile sunt încordate la maxim, să poată ţine piept curentului care l-ar rostogoli într-o clipă de neatenţie. E o tehnică ce se învaţă cu vîrsta, nu o ştie orice păsăroi.
- Craa-craa-cra. Să-mi bag ciocul, era cît pe ce, exclamă cu năduf cînd văzu undeva, în mijlocul cîmpului cum fiul lui tocmai ce scăpase, la mustaţă, un şoarece de cîmp. Abil, şoarecele s-a ascuns exact cînd ciocul puternic, încovoiat, era să-l înhaţe. Cioroiul cel tînăr rămase cîteva secunde descumpănit, da se redresă repede şi se aşeză nervos pe-o brazdă uscată.
- Băi, tată, da’ n-ai altceva de făcut? Nu vezi că eşti cobe? Dacă nu stăteai acolo, ca un popîndău să se sperie şoarecele de tine, îl prindeam, mă.
- Prindeai pe dracu. Trebuie să mai înveţi, să rămîi fără caş la gură înainte de a te da mare vînător.
-
Bine că eşti tu mare, croncăni înciudat tînărul. Mare şi prost.
-
Cra! Te-am auzit, să ştii. Măcar eu am un avantaj faţă de tine, am avut părinţi deştepţi. Trăiau într-un plop înalt în mijlocul oraşului. Ştii tu ce greu e să trăieşti în oraş, printre atîţia oameni şi maşini? Ştii pe dracu. După logica ta de cartier, tu eşti copilul unui prost, cît de bun poţi fi?
-
Craaa-craaa-craaa!, se aude imperativ din primul dud. Bătrînul îşi îndreptă imediat atenţia spre strigăt. E consoarta, care stă de două zile pe ouă. Din dud se aude aceeaşi voce iritată.
-
Ce faci, cîrîitoare bătrînă? Ai uitat că trebuie să aduci de mîncare?
„Să-mi moi pana, am uitat de Bombonica.”
- Nu te-am uitat, frumoasa mea, ce crezi că făceam aici? Scrutam zarea să găsesc ceva de vînat.
Hai, păsărică, nu te supăra, acum mă întorc, ai puţină răbdare, încercă el fără prea mare convingere să-și îmbuneze consoarta. Uf, Aghiuță m-a pus să scot un sunet, aș mai fi putut să plutesc în voie cel puțin un sfert de oră. Poate-aș fi zărit ceva cu care să-i înșel foamea suflețelului. Gura mea proastă, că nu-mi leagă nimeni ciocul să nu-l mai pot deschide cînd nu trebuie. Măcar un pui de broască de-aș vedea, deși știu că aș enerva-o și mi-ar da cu el în cap. S-ar chema că am încercat, nu? De ce nu pot să stau eu pe ouă, să-mi aducă ea de mîncare? Să mă fi născut pinguin, să am peștele asigurat, se căina bietul Grigore în timp ce scruta cîmpul în căutare de ceva cu care să-i închidă gura consoartei. Zări un camion încărcat cu grîu ce înainta greu pe șoseaua pustie. Se grăbi să dea din aripi ca să ajungă primul să-şi umplă ciocul cu grăunţe. Dacă se trezeşte tot cartierul, nu i-ar mai ajunge nici pe-o măsea. Coborî razant în mijlocul grămezii din remorcă, luă o gură plină de grăunţe şi dădu să plece vesel către cuib. O să vadă cît scandal o să mai facă şi nemulţumita aia de cioară bătrînă. Din direcţia opusă camionului, se apropia o bicicletă. Omul care pedala haotic, măsurînd şoseaua de la un capăt la celălalt, pe lăţime. „Uite ce distracţie şi la beţivul ăsta”, gîndi cioroiul. „Are norocul beţivilor că n-a întîlnit nicio mașină, altfel l-ar fi făcut zob vreuna, cu siguranţă.” Nu termină bine gîndul, îşi strînse aripile şi coborî să-şi hrănească consoarta și în momentul în care el se agăţă cu ghearele încovoiate de marginea cuibului şi aplecă ciocul ca ea să-şi înghită grăunţele, pe şosea se auzi un claxon lung, un pocnet metalic şi-o bufnitură. Surpriza îl făcu să-nchidă brusc pliscul şi să prindă în cleştele cornos limba consoartei.
Craaaa! Fii atent, cretinule, că mă laşi fără limbă şi te omor.
Cioroiul se desprinde de cuib și dă rapid din aripi.
- Cra-cra! N-ai auzit?
Ăsta e beţivul cu bicicleta.
Ce beţiv?
Unul, nu-l ştii tu. Mă întorc imediat, îi aruncă în grabă, se întoarse în zbor şi scrută şoseaua de la înălţime, suficient de repede cît să vadă camionul alergînd cu viteză înainte, bicicleta încolăcită de trunchiul unui dud şi pe biciclist căzut într-o rînă, în şanţ. Se aşeză concănind lîngă omul cu ţeasta zdrobită, ce-şi trăgea ultima suflare în timp ce pămîntul sugea lacom sîngele ce ţîşnea din rana deschisă de la tîmplă. În jurul lui se adunară imediat, aproape toţi cioroii cartierului. Cei ce nu mai aveau loc să savureze tabloul de aproape, se învîrteau, croncănind, pe deasupra adunării.
Băi, ce buşitură. Ca la carte, frate, ca la carte!
Ai dracului camionagii, au şi fugit, s-au speriat rău de tot. Oameni. Nu puteau să oprească, să ne umplem şi noi guşile cu grăunţe.
Lasă că în curînd o să avem un stîrv numai bun de ciugulit.
O să avem pe dracu. Prima maşină ce-o să treacă pe aici o să cheme poliţia.
Vine seara, nu o să-l mai vadă nimeni. Pînă dimineaţă nu e pericol.
Peste noapte o să vină cîinii după miros şi o să-l sfîşie.
Lasă că ne rămîne destul şi nouă. Avem carne proaspătă, avem carne proaspătă, avem carne proaspătă, se învîrtea vesel în cerc un pui de cioară cu caș la gură nu mai mare de 7-8 luni.
Taci băi, mucea, nu fi prost. Ai să aduni toate lighioanele pe noi, îl apostrofă Grigore. Unii trăiesc degeaba, pe onoarea mea, își completă în gînd, plin de importanța momentului.
Curioșii avuseseră timp să-ntindă aripile să se ridice de pe asfalt înainte de-a fi loviţi. Nu plecară departe, doar eliberară locul din fața roților. Maşina, un logan roşu, opri în dreptul cadavrului înconjurat de ciori iar corbii aflați în zbor planară uşor şi reveniră la posturile de observaţie. Nu se face să pierzi spectacolul, doar pentru că ai pierdut o masă. Călătorii văzuseră bocancul stingher de pe linia albă şi bicicleta din copac. Şoferul coborî repede în şanţ, luă pulsul victimei şi-l întinse uşor cu faţa în sus. Apoi scose telefonul şi apelă 112 în timp ce adrenalina îl făcea să tremure ca o piftie de porc bine închegată.
- Alo, aş vrea să semnalez un accident mortal pe şoseaua 52, la km 70. Nu avea cum să fie prea coerent, dar cumva reuși să se înțeleagă cu operatoarea de la urgență. Băgă telefonul în buzunar și încercă să-și aprindă fără succes o țigară. Tovarăşul lui culese cu degete nervoase două ţigări din pachetul abia început, le aprinse în același timp și-i întinse și lui una.
Cocoțat pe ghidonul bicicletei, Grigore filozofa. La dracu’ cu oamenii ăştia. Fac ei cum fac şi strică plăcerea unei ciori cinstite. Şi mai şi scot fumul ăla greţos pe nări. Pe urmă se întreabă de ce o cioară trăieşte mai mult ca ei. De-aia mă, că suntem mai deştepte. Pe penele mele de-aş vrea să mă reîncarnez vreodată în om. Uite şi la nărozii ăia cum s-au retras şi privesc cu pofta pusă-n cui. Iar eu , mai prost ca ei, tocmai ce mă lametam că nu m-am născut pinguin, de parcă pe ghețurile de la pol aș fi avut parte de atîta acțiune. Bine că m-a făcut mama cioară.
- Hai la culcare, neamule, că s-a dus masa de seară, croncăni cu năduf o cioară lucioasă, cu pene gri pe piept. Acu’ o să vină oamenii cu caschetă şi ăla cu mănuşi albe şi-o să ne ia stîrvul de sub nas. O să-l încarce în dubă şi duşi o să fie. Nu mai e nimic interesant aici.
Nemulţumiţi, cioroii croncăniră ce croncăniră, apoi zburară agale către cuiburi. De acolo de sus, supravegheau cu răbdare mersul evenimentelor și așteptau ca șoseaua să se elibereze. Grigore rămase singurul însoțitor al oamenilor în care frica elibera tone de adrenalină care-i făcea să se plimbe fără sens de la un capăt la altul al șoselei și să vorbeasc fără șir, fără să se asculte cu adevărat unul pe celălalt. Erau amuzanți în agitația lor și Grigore scăpă un croncănit ușor, de plăcere. În cuib, consoarta uitase de foame, îi măsura cu privirea pe toți, înțeleaptă și înțepată. Uite la el, măgar bătrîn, nu se dă dus deloc, stă acolo ca un spin în coastă. Ce-o fi în capul lui? Cum m-o fi pricopsit tocmai eu cu el? Nu puteam alege un partener mai responsabil, care să se îngrijească de cuib ca Anica, sașia cu cuibul în dudul din față?
Grigore habar n-are de întrebările retorice pe care și le pune, înciudată, Bombonica. Simte că locul lui e aici, că acum are ocazia să rămînă în istorie ca primul cioroi care a ajutat la rezolvarea unui caz atît de complicat ca acest accident stupid cu fugă de la locul faptei. Primul cioroi cu fler de polițist. Între timp ajunsese cu sirenele pornite echipajul de poliție și salvarea. Oamenii coborîră din mașini în timp ce luminile de avertizare se succedau violent în roșu-alb-albastru. Un polițist blocase șoseaua pustie cu o mașină pusă de-a curmezișul pe mijlocul ei. Pe capotă scrie cu litere puse invers POLITIA. Criminalistul și sanitarii se învîrtesc pe lîngă cadavru, doi polițiști iau declarații de la ocupanți loganului roșu. Alți doi polițiști întind o panglică colorată și încearcă fără sens să măsoare urma pneurilor acționate de frînă. Nu existase nicio frînă, doar accelerație, dar ei nu aveau de unde să știe. Scena pare desprinsă din filmele cu detectivi, în liniștea cîmpiei aerul dansează în lumina blîndă a soarelui ce se ascunde încet după marginea zării.
- Na la ei, își spune-n barbă Grigore a nostru, habar n-au să dezlege un mister. Iar va trebui să le arăt eu unde să caute.
După ce face cîteva volte în jurul oamenilor, bătrînul negru şi mustăcios decide să rămînă pe aproape. Se aşează şi-i priveşte cu ochi ca două mărgele vii, aşezat mîndru pe o plăcută de înmatriculare îndoită și stropită cu sînge.