Nu cred că mă iubea, doar mă ținea pe aproape să nu pățesc ceva, să nu zică tata vreodată că din cauza ei s-a întîmplat. Mă culca cu ea, mă lua cu ea la grădiniță, cu mine agățată de poale gătea. Nu aveam voie nici în stradă la copii, pentru că era curbă strînsă și strada circulată, putea să dea o mașină peste mine. Cu tataie la grădină n-aveam voie, că puteam să cad în gropanul cu cumpănă.
Cu nea Florea la Jiu, la pescuit, nici atît, că mă puteam îneca.
Cu verișorii mei m-aș fi jucat, dar ei erau mari, nu aveau chef de o mucoasă ca mine și oricum se băteau și luau prea multă bătaie ”din cauza ta”.
Eram copilul legat cu lanțul de picior. Mi se întipăriseră pe creier ”stai aici!”, ”n-ai voie acolo!”, ”nu pune mîna!”, ”stai locului odată!” și învățasem pe de rost cum trebuie să mă port ca o domnișoară veritabilă și posomorîtă.
Într-o singură primăvară și-a călcat pe suflet și mi-a dat voie să zbor fără ea. A fost atît de surprinzătoare decizia, că tot drumul m-a uitat îndărăt, să mă asigur că nu e în spatele meu cu capătul lesei în mînă.
Înflorise tămîioara în pădure și treceau copiii grupuri-grupuri să o culeagă. Erau veseli, plini de viață, rumeni în obraji, se hîrjoneau, cîntau, țipau și, mai ales, se întorceau cu brațele pline de flori. Nimic nu mi-aș fi dorit mai mult decît ca viața lor să fie a mea, dar tăceam chitic și priveam pe după uluci, ca un cîine de casă la hîrjoana unor maidanezi.
Acu-mi dau seama că toată viața am tînjit să fiu un maidanez, nu un cal de rasă, dar soarta nu era de partea mea. Tanti mă vedea, ieșea la poartă și copiii se opreau, îi umpleau căușul cu buchete parfumate, apoi plecau mai departe la fel de fericiți și înbujorați, îmbogățiți de-acum și cu zîmbetul Doamnei.
Mi le întindea pe toate. Le luam, le puneam într-un pahar cu apă, le așezam cuminte pe masă și rămîneam la fel de bosumflată ca înainte. Oricum aveau să se ofilească în cîteva ore.
Au trecut așa cîteva zile calde și însorite. Nu știu ce-a făcut, dar într-o dimineață de duminică un grup de fete s-a oprit la poartă.
– Doamna educatoaare! O lăsați pe Luci să meargă cu noi la pădure să culegem tămîioare?
Eu eram înghețată. Îmi bubuia inima în piept, dar nu respiram deloc-deloc, de teamă că respirația mea ar face-o pe tanti să spună ”nu”. Tăceam chitic, cu ochii în pămînt, tremuram și mă albăstream.
– Mă, vouă nu vă e frică singure în pădure?
– Nuuuu, noi am fost în fiecare zi, e frumos!
– Și dacă o las, aveți grijă de ea?
– Sigur, doamna. O aducem înapoi, n-o să pățească nimic.
Tanti deschisese poarta și tot dialogul se desfășura acum liber de poartă. Eu, roșie ca racul, mă uitam cu coada ochiului la fetele cu fuste plisate, cămăși colorate și coșulețe de nuiele pe mînă.
– Tu ce zici, Luci? Te duci cu fetele la pădure?
Am înghițit în sec, aveam un gît uscat, plin de crăpături dureroase, mi se umflase limba de emoție și nu mai aveam niciun pic de salivă. Am reușit să dau din cap și să șoptesc un mic ”da”, cu ochii în pămînt și lacrimi gata-gata să scape de sub control.
– Uită-te la mine și răspunde frumos, ce atitudine e asta? Te duci sau nu te duci, ca să nu stea fetele astea după tine degeaba.
Am strîns bine pleoapele, am ridicat fruntea din țărînă, am mai înghițit o dată și-am reușit să articulez un da inteligibil.
– Bine, atunci treci și te încalță și du-te cu ele. Iar voi aveți grijă s-o aduceți întreagă acasă, că vă mănînc!
Fetele au promis, m-au luat sub aripa lor și-am plecat. În viața mea nu fusesem mai fericită și cred că nici mai veselă ca atunci n-am fost altă dată.
Am trecut podul peste Jieț și-am intrat în pădure. Era un vis verde presărat cu flori și cu ciripit de păsărele. Îmi venea să mă tăvălesc prin poiana albastră, dar nu aveam voie (dăăă!).
Am adunat cîte floricele am putut. Cît făceam eu o chită, ele făceau trei-patru. Doamne, ce-mi tremurau mîinile și cît de greu era să le ascund tremurul de ochii fetelor! Număram minutele petrecute printre flori și-mi doream ca timpul să treacă mai încet, să nu trebuiască să mă întorc.
Fetele se hîrjoneau și eu mă uitam cu admirație fără să îndrăznesc să mă prind în jocul lor. Habar n-aveam cum s-o fac, la cîte interdicții aveam în minte. Lasă că nici ele n-aveau habar de frămîntările mele și de timiditatea care mă strîngea de gît, Mă credeau doar încrezută și oricum aveau să scape repede de mine, eram o păpușă de care trebuia să aibă grijă timp de o oră. Eu mă simțeam ca o pasăre cu colivia deschisă în preajma lor, ele se simțeau legate în lanț alături de mine.
Am ajuns pe la prînz înapoi acasă. Nici măcar praf în genunchi nu aveam, dar aveam bujori în obraz și un zîmbet cît o lună plină. Adunasem fix 3 chite de tămîioare. Însoțitoarele mele aveau coșulețele pline.
– Doar atît ai adunat, mă?, m-a întîmpinat tanti la poartă. Am plecat ochii și-am simțit cum înghețul pleacă din stomac.
– Lăsați doamna, că am adunat noi destulă!, au sărit fetele și i-au răsturnat în poală toată tămîioara culeasă. Era nevoie de o cratiță să le cuprindă pe toate. Am mers în casă, le-am pus în apă și le-am așezat pe masă. Nu mai păreau la fel de frumoase ca-n pădure. Și oricum, aveau să se ofilească peste cîteva ore.
Ce frumos povestești tu, Lucia! Ai atâtea amintiri…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Ana. Am, deși… parcă mi-ar plăcea ca unele să fi fost altfel.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Te cred, draga mea. Eu nu am prea avut interdicții, din păcate însă memoria mea e scurtă, nu-mi amintesc prea multe.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Copilăria mea a fost cam la fel. Sub semnul interdicțiilor de tot felul. Nu aveam voie sa merg cu mieii la pășune pentru că nu se cădea pentru o fată de intelectuali. Nu aveam voie să mă joc cu băieții. Nu aveam voie sa joc fotbal sau să merg la „furat” lucerna pentru pui cu celelalte fete (de, noi aveam lucerna noastră). Nu aveam voie sa merg la nunțile din sat, nici nu se mai punea problema sa dansez. Nu aveam voie sa merg in vizita la prietenele mele decât la anumite ore, să nu deranjez, și doar in zilele de odihnă. Nu aveam voie multe. Și eram un copil foarte ascultător, deși tânjeam in sinea mea. Mama: educatoare. Fiind la rândul meu educatoare, am observat de-a lungul anilor aceeași severitate la toate mamele cadre didactice. Ce-i drept, eram și un copil foarte sensibil, bolnăvicios, mamei îi era teamă să nu pățesc ceva. Fratele meu, in schimb, a fost un năzdrăvan, i-a venit de hac, a învins interdicțiile. 😆
ApreciazăApreciat de 2 persoane