Uneori te visez.
Nu-n toiul nopții
cînd mă chinuie visele rele,
dimineața devreme, cînd soarele
se-ntinde leneș la marginea zării
și-n lacrimi de rouă se scaldă firul ierbii.
Nu te văd, nu mă strigi,
doar mă îmbrățișezi strîns,
de la spate.
Mîinile tale se fac căuș pe măsura sînilor mei,
buzele tale-mi sărută umărul drept.
Îți simt respirația caldă în ceafă
și-atunci, sufletul meu
deschide aripile mirat
că încă mai poate fi furat de-o rază de soare.
Îmi abandonez corpul în brațele tale
și dau drumul sufletului să zboare.