Titu -2


-Titule, mai las-o dracului, mă, că mă omori, l-a rugat Mimișor care zăcea întinsă pe canapea. Durerea de cap începuse s-o chinuie îngrozitor, devenise uriașă și urîtă, urîtă rău, o durea cum n-o mai duruse niciodată, simțea că i se desface capul în felii ca o lubeniță care crapă sub tăișul cuțitului. Nu reușea nici să deschidă ochii, își trăsese peste ei o basma cenușie de sub care ieșeau încîlcite cîteva șuvițe de păr roșcat, nevopsit cam demultișor. De durere, transpira mult iar șuvițele i se lipiseră de frunte, gura-i era strînsă pungă și obrazul drept era imobil. Musca a simțit în ea un aliat, s-a învîrtit ce s-a învîrtit deasupra patului și i-a aterizat cu un bîzîit scurt pe obraz. Femeia n-a alungat-o, nici măcar n-a simțit-o și musca, liniștită, s-a apucat să-și spele tacticoasă, lăbuțele. Apoi a adormit.

Titu a lăsat lingura și și-a frecat barba țepoasă cu mîna liberă. Era nebărbierit de două zile iar țepii cărunți creșteau și îi dădeau mîncărimi.

  • Poate c-ar trebui să mă bărbieresc, și-a zis în barbă, mai mult ca pentru el.
  • Păi, bărbierește-te, oricum trebuie să te duci să încarci butelia aia, că nu mai avem pe ce fierbe un cartof.
  • Lasă că mă duc, să vină copilul ăla, că cine știe pe unde-o fi adormit. Cu ce s-o încarc, că nu-mi dă nimeni butelie pe datorie? Lasă, culcă-te acolo, ți-o fi mai bine. Mai stau un pic și ies să văd ce găsesc de lucru, poate cîștig ceva azi.

Mimi a tăcut, el și-a amăgit stomacul cu restul de vin din sticlă și-a rămas mut, cu privirea în gol. Doar timpul își mai măcina secundele în garsoniera lor întunecoasă.

Cît au stat așa, n-aș putea să vă spun eu. La un moment dat, ușa s-a trîntit de perete și și-a făcut apariția în cadrul ei un tînăr slăbuț, îmbrăcat cu cămașă albă peste pantaloni strînși pe picior. Ducea o plasă de plastic în mînă și era amețit. Transpira abundent.

  • Bine c-ai venit, tăicuțule! Ai adus și tu un ban să încărcăm butelia aia?

Tînărul l-a privit tulbure, s-a împleticit pînă la masă, a trîntit plasa pe mușama și s-a prăbușit pe scaun. N-a răspuns, nici măcar n-a observat că mai e cineva în cameră cu el. Bătrînul a așteptat un timp, apoi a oftat și s-a ridicat să-l caute prin buzunare. În primul buzunar n-a găsit decît o hîrtie cu un număr de telefon.

  • Tot eu trebuie să mă zbat, și-a spus încet, tot pentru el. Nimeni nu vede că murim aici dacă n-aș fi eu. Mă, Măriene, tată, o să te omori, mă. Mori cu zile mă, lasă-te de iarbă. Ne omori și pe noi, uită-te la mă-ta că nu mai poate, mă. Nu mai poate și te-a crescut de mititel, ar trebui să ai grijă de ea și tu.

Tonul bărbatului nici nu creștea, nici nu scădea, repeta linear, resemnat și amorțit un discurs pe care-l știa literă cu literă pe dinafară, iar tînărul se clătina pe scaun în față și-n spate, ca un zombi fără creier.  Într-un final capul i-a căzut pe masă și-a ascuns sub claia de păr galbenul șters al florilor de pe mușama. N-a mai mișcat. Nervos și pătruns de gînduri negre, Titu nici n-a observat nemișcarea tînărului, a continuat să se plimbe prin încăperea îngustă și să-și recite dicursul învățat pe dinafară, mai ales că stropul de vin băut pe stomacul gol îi dădea un curaj nebun. Se simțea în stare de fapte mari, simțea că a venit timpul să schimbe ceva în viața lor sordidă, plină de neajunsuri.

După un timp, cînd s-a săturat de bodogănit și de învîrtit degeaba prin casă, s-a oprit și și-a rotit privirea peste camera cu pereți afumați. Praful care juca într-o rază răzleață de soare era singurul care mai mișca, pînă și musca se mutase pe tavan și adormise din nou, toropită de căldură și de aerul îmbîcsit. O pală de vînt a înfiorat perdeaua cenușie și bărbatul a simțit că i se face deodată frig. Și-a tras peste bustul gol un maiou de un alb îndoielnic, apoi a ieșit repede afară. Simțea că se sufocă. S-a întors după vreo oră, cu Ionel, bețivul de la doi și-un pet verde de bere în mînă. I-a fost oarecum să se întoarcă singur în casa în care lăsase atîta liniște.

A apăsat clanța și ușa a scîrțîit lugubru, parcă se mai lăsase de cînd plecase. Mărian era în aceeași poziție, prăvălit cu capul pe masă, doar o spumă albicioasă îi apăruse în colțul gurii. În pat, Mimișor dormea cu fața în sus. Sforăia ușor și din gura deschisă îi curgea un fir de salivă. Mîna dreaptă îi atîrna moale pe lîngă pat. Vecinul s-a împleticit pînă la masă și l-a scuturat bine pe tînăr. Capul cu păr negru se clătina stînga-dreapta, ca o păpușă defectă. Lui Titu i s-a ridicat părul pe ceafă iar bețivul s-a trezit brusc. E adevărat, nici nu reușise să bea în dimineața aceea decît o jumătate de litru de bere, cît să se dreagă după beția cruntă de ieri.

  • Titule, nu-i a bună, a bolborosit. Hai să sunăm la salvare.
  • Sună tu, mă. Vezi vreun telefon la mine?
  • Da ce, Mărian n-are telefon? Sunăm de pe telefonul lui.
  • Ioane, nu-mi vine să-l mai caut în buzunare.

  • Da de ce? Te mușcă?

  • Nu, mă. Mi-e frică!

  • Ți-e frică să-i cauți în buzunar? Te omoară?

  • Nu, mă prostule, dar… dacă e mort?

  • Dacă e mort nu te mușcă. Lasă că-l caut eu, fricosule!, a zis în șoaptă și-a băgat repede mîna în buzunarul de la spate al tînărului de unde a scos un pumn de bancnote mototolite, soioase. S-a uitat  la ele în scîrbă și le-a aruncat pe masă.

Titu a rămas cu gura căscată. El nu găsise nici măcar un chior de dimineață, doar o amărîtă de hîrtie mototolită cu un număr de telefon pe ea. Stăpîn pe situație de acum, bețivul a vîrît mîna și în celălalt buzunar și-a scos, în sfîrșit, telefonul. A format 112 și-a cerut salvare, apoi s-a așezat pe scaunul liber, a așezat puțin capul tînărului, cît să încapă și petul de bere alături și și-a aprins  tacticos o țigară. A tras cu sete primul fum, apoi l-a îmbiat și pe Titu căruia nu-i venea să se apropie de masă.

  • Ionele, să-i aprindem o lumînare?

(va continua)

Titu


Am putea spune că dimineața timpurie de vară intrase tîrziu în garsoniera în care-și duceau traiul de azi pe mîine Mimișor și Titu. Pînă să reușească să se strecoare pe fereastra plină de praf și de urme minuscule de lăbuțe de muscă, soarele era demult pe cer și fierbea creștetele lucrătorilor de pe acoperișul blocului de vis-a-vis, plantele din grădinița din fața blocului  plîngeau după un strop de apă și copiii cartierului își adunaseră țipetele și le împrăștiau deasupra apei, la ștrand.

Ați crede că Mimișor cu Titu sunt niște pierde-vreme fără discernămînt, dar vă înșelați. Era duminică, după sîmbătă,  zi în care pînă și trîntorii au voie să se odihnească ceva mai mult. Protagoniștii noștri aveau un motiv serios să lenevească pînă mai tîrziu, că petrecuseră toată noaptea la logodna unicului lor nepot și se întorseseră la ziuă, un pic cam afumați, ce-i drept. Cine le poate reproșa, totuși, paharul pus vîrf? Odată se însoară nepotul prima dată!. Oricum, și dacă s-ar fi trezit devreme, tot n-ar fi fost în stare să facă mare lucru deoarece le lipsea un element esențial în dinamica zilei: banii. Ultimii intraseră rapid în buzunarul taximetristului care-i adusese pe-o singură cărare acasă. Și la el au rămas datori cu jumătate de cursă, dar omul fusese înțelegător și plecase să se odihnească după o noapte în care alergase prin oraș cu tot soiul de bețivi pe bancheta din spate.

De trezit nu i-a trezit zgomotul străzii, cum v-ați fi așteptat, cu toate că nici acesta nu era de ignorat în garsoniera de la parter. Nu i-au trezit nici măcar țipetele vecinei de sus aflată în orgasmul prelungit al sexului de dimineață. Paradoxal și banal, i-a trezit foamea ce le umbla zgomotos prin măruntaie și trîntea ușile tuturor sertarelor stomacale în căutare de ceva de ros, după ce alcoolul înghițise cam tot ce era de înghițit. Cam fără să vrea, Mimișor a deschis ochii și i-am închis repede la loc, din pricina unei dureri de cap chiar mai mari decît cea de stomac. Atunci l-a înghiontit pe Titu.

  • Mă, du-te și adu-mi un pahar cu apă, să-mi mint durerea asta.

Titu a mormăit ceva și s-a întors cu spatele la ea. Mimișor s-a enervat și l-a înghiontit mai tare.

  • Mînca-te-ar viermii, te faci că nu auzi! Dă-te jos și adu-mi un pahar de apă, nu vezi că mor aci, lîngă tine? Bată-te brînca să te bată de boșorog burtos și puturos! Mișcă-te odată, pînă nu mă enervez.

Titu a deschis un ochi, a tușit, l-a deschis și pe celălalt și-a oftat. Și-a dat seama că nu are de ales, trebuie să se trezească să facă rost de ceva de mîncare. Ar mai fi dormit, dar nu te pui cu Mimișor cînd e nervoasă. S-a întors pe spate, s-a întins, s-a scărpinat bine între picioare, și-a mirosit degetele, apoi a coborît din pat și s-a dus la bucătărie să aducă apa. Cînd s-a întors cu paharul plin cu apă de la robinet, Mimișor avea deja fruntea înfășurată într-o basma făcută sul și strînsă bine într-un nod la ceafă.

  • Să-ți aduc și-o pastilă, suflețel?
  • Ar fi bună, dar nu mai am nimic în casă. Lasă că beau un pic de apă și mă culc la loc, poate-mi trece.

Chiar așa a făcut. A băut pe nerăsuflate apa din pahar, Titu l-a luat și l-a dus pe masă, apoi s-a scărpinat iar între picioare, și-a mirosit încă o dată degetele și s-a așezat pe un scaun, să se mai odihnească puțin. Vinul din seara trecută ori fusese prea mult, or prea adăpat, că-l durea capul și pe el.

Cum ședea cu capul în palme, gîndindu-se de unde ar putea face rost de niște mîncare, o muscă obraznică i-a trecut bîzîind pe lîngă ureche, i-a dat ocol și s-a așezat să-și facă toaleta pe una din florile cam șterse ale mușamalei pe care se uscaseră netulburate resturile unui prînz vechi de cîteva zile. Fără să se gîndească prea mult, Titu a pus mîna pe un linguroi de lemn și-a dat cu sete, s-o facă praf. Musca a zburat, i-a dat ocol, a bîzîit puțin și s-a așezat în același loc. Titu iar a lovit cu sete și lemnul mesei a gemut. Musca n-a pățit nimic, doar și-a întins puțin aripile și s-a așezat pe chelia omului. Titu a înnebunit, nemernica se juca cu el! A ridicat lingura plin de avînt și, cînd să lovească, și-a dat seama nu i-ar prinde prea bine. A ridicat mîna stîngă și s-a pleznit sănătos cu palma în creștet. Fleoșc! Musca, bîîzzz, înapoi pe masă. S-a învîrtit ce s-a învîrtit, pînă ce bărbatul a lăsat lingura, obosit. Atunci s-a așezat pe mușama fix în mijlocul unei inflorescențe de floarea soarelui și-a sorbit nestingherită din picătura de apă ce picase de pe paharul din care băuse Mimișor. Cînd s-a săturat s-a așezat pe gîtul sticlei pe fundul căreia dormeau două degete de vin, rămase, de asemenea, de la un prînz trecut. Titu a fixat-o cu privirea pînă ochii i s-au împreunat și a ajuns să privească pieziș. Pe frunteau lui tuciurie au apărut perle mici de sudoare. Cînd a fost sigur c-a hipnotizat-o, a ridicat repede mîna cu lingura și-a izbit cu putere. Vinul din sticlă a tresărit, paharul a sărit și a oftat cînd s-a așezat la loc pe mușama. Musca a zburat elegant fix pe nasul atacatorului care-a gonit-o cu mîna liberă, enervat.

(va urma)

Cît mai e pînă la ziuă?


Mi-e frig şi nu pot adormi. Printre gratii intră o singură dâră de lumină de la reflectorul de pe gard. Băiatul de deasupra sforăie gros, cel de alături are un coşmar, se luptă cu ceva şi icneşte înfundat, undeva în capătul dormitorului Ilie vorbeşte în somn,  spune în fiecare noapte tot ce află ziua. De-asta-l şi ocolesc băieţii, degeaba se supără el. Eu i-am spus o dată că dacă aş fi nevoit să-i împărtăşesc vreodată un secret ar trebui să-i tai limba sau să-l oblig să nu mai doarmă în viaţa lui. Aşa, ca mine, măcar. De când sunt aici nu am dormit nici măcar o noapte întreagă. Azi ştiu de la el tot ce n-aş fi putut afla altfel.

Dormitorul ăsta nu se deosebeşte prea mult de cel de la orfelinat. Acolo mai puteam deschide fereastra, nu mă simţeam atât de închis. Aici nici musca nu intră în afara programului de vizită. Bine, că eu habar nu am la ce foloseşte programul ăsta, la mine a venit Nenea o singură dată şi atunci mi-a croit două palme de m-au usturat obrajii o săptămână. Mi-au dat lacrimile, dar o meritam, nu mă ascund ca alţii şi nici nu plâng să cerşesc milă ţinând-o langa cu „sunt nevinovat, n-am făcut nimic”, cum fac alţii. Păi, dacă sunt vinovat, cum să spun că nu-s? Bine, nu sunt nici ca ăia care se laudă cu ce-au făcut, de parcă ar merita un premiu. Nu primeşti niciun premiu dacă stâlceşti pe cineva în bătaie, sau dacă omori o babă. La ce-ţi foloseşte s-o omori? Pentru faimă? Ce faimă e asta? Eu nu mă dau îndărăt de la bătaie, nu m-am dat nici când eram mic şi slab şi-am aterizat fără voie în orfelinat, dar nu mă bat fără motiv şi nu mă iau de ăia mai slabi ca mine. Na, mă doare şi acum umărul ca dracu’ de alaltăieri, de când l-am tăvălit pe Butelie.

Butelie ăsta e aici de cinci ani, e veteranul dormitorului. Şi-a primit porecla pentru că a omorât un boşorog ca să-i fure butelia, apoi a vândut-o la un colţ de stradă  pe 10 lei. Băi, cât de prost să fii să omori un om pentru 10 lei, cât? Pe mine mă enervează ăştia care n-au nicio simţire, îi dau dracu’ imediat, nu stau la taclale. Dacă vine unul la mine întâi dau şi pe urmă mă gândesc ce fac mai departe. Uite, aici tuturor le e frică de Butelie că e malac şi are pumnul mare, dar eu l-am tăvălit de l-am lăsat lat. I-am spart nasul, să mă ţină minte. Acum se vaită în somn, îl doare, normal şi pe mine mă doare, am o vânătaie cât fundul ceaunului pe spate, dar sunt bărbat nu papă lapte. Ăştia de-au trăit afară habar nu au că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti, nu ca să te dai grozav. Nenicule, eu am primit, dar am şi dat la gioale. N-am mai plâns de când Nenea m-a dat pe mâna pedagogului şi-a plecat fără să privească în urmă. Atunci l-am implorat să mă ia înapoi, acasă. Nu ştiam că pentru mine nu mai există acasă, am aflat tîrziu, când am crescut şi mi-am dat seama cum merg lucrurile. Până am ajuns să pricep cum stă treaba în lumea asta, am tot luat castane şi-am făcut prostii. Am crezut şi eu în vise şi-n bunătate.

La orfelinat îi ascultam pe băieţi cum povestesc de mamele lor frumoase care le fac cozonac şi bunătăţi când îi iau acasă şi de taţii lor care-s cei mai cei din toată lumea. Eu n-am avut ce povesti. Ce să le spun, că nu-mi aduc aminte nici cum arăta mama, nici cum zâmbea, nici cât de bună era mâncarea ei? Cum să-mi aduc aminte când eu eram un mucos când a murit? De tata ce să le spun? Am auzit şi eu că a murit când încerca s-o scape pe mama, nu ştia că rahatul ăla de fir curentează. Au murit, s-au dus, m-au lăsat singur. S-or fi gândit că mă lasă cu tot neamul, da’ neamul era al lor, nu al meu, când au murit ei, pe mine nu m-a vrut nimeni. Da’ ce, pe proştii ăia îi vrea cineva? Dacă-i voiau îi luau acasă, nu-i lăsau la orfelinat cu de-ai ca mine, fără niciun căpătâi. Măcar io ştiu că dacă ar fi trăit tata nu m-ar fi lăsat acolo, ai lor trăiesc şi nu vor să-i vadă pe bătătură.

*

Voiam doar ceva de mâncare, dar când e să fii ghinionist eşti, de asta nici n-o să mă apuc niciodată de furăciuni. Dacă aş fi ştiut să ajung acasă, aş fi scăpat de viaţa asta, dar eram speriat şi prost şi n-am ştiut drumul. Plecasem cu diriginta într-o excursie la Bucureşti. Era momentul perfect să mă fac pierdut în mulţime şi după aia să iau trenul către casă. Încă mai credeam, ca prostul, că am o casă unde o să-mi fie bine dacă mă întorc. O casă ca toate casele, cu un pat al meu, cu oameni care să nu mă bată din orice, cu un cățel care să dea din coadă cînd mă vede. Ah, și cu o praștie! Visam în fiecare noapte că aveam o praștie frumoasă, din sîrmă groasă îndoită, cu elastic puternic și cu o bucată lată de cauciuc la mijloc. Exact cum văzusem la Vasilică, băiatul din vecini înainte de-a mă duce nenea la orfelinat. Mi-a dat-o și mie să trag o dată cu ea. Maamă, cum s-a dus piatra aia! Ca vîntul, nici n-am avut timp să o văd unde aterizează. Pe urmă s-a supărat Vasilică și nu mi-a mai dat-o. Trăgeam mai bine ca el. ”Fă-ți și tu praștia ta, dacă ești în stare!”, mi-a zis și mi-a întors spatele. De parcă el fusese în stare să-și facă… i-o făcuse tac-su, după ce-a plîns o lună că vrea și el praștie ca băieții cei mari de la școală. Dacă eu n-aveam tată, ce să fac? Cu ce eram eu vinovat?

 O săptămână întreagă mi-am făcut planul cum să fac, când să mă rup de rând, unde să o iau la fugă. Mai aveam 30 lei pe care-i păstram cu sfinţenie, ascunşi sub saltea. Mi-i dăduse nenea la ultima vizită, împreună cu pachetul de acasă. Mâncarea am împărţit-o cu băieţii, banii i-am ascuns, să-i am de zile negre. Socoteam eu c-o să-mi ajungă, dar n-am socotit bine, că mi i-a furat unul mai mare din buzunar. Al dracu’, de unde-o fi ştiut el că am bani? Am ajuns la muzeu, profesoara a început să explice pe-acolo nu-ş ce, băieţii ascultau cu gura căscată şi eu m-am tras uşor înapoi, către uşă şi dus am fost. Am alergat cât m-au ţinut picioarele să nu mă prindă nimeni. M-am oprit doar când am crezut că sunt destul de departe şi nu mă mai găsesc. Atunci am băgat mâna după bani, să-mi iau un suc, că-mi era sete. Da’ ia banii de unde nu-s. M-am speriat şi n-am mai ştiut ce să mai fac, mă gândeam doar la banii pierduţi şi rătăceam în neştire pe străzi.

Când mi-am dat seama că nu o să-i mai găsesc niciodată, soarele mă ardea în creştet, mi-era sete de leşin şi mi-era o foame, c-aş fi mâncat şi iarbă. În faţa mea era o staţie de troleu şi-o singură femeie în staţie. Avea mâinile ocupate cu sacoşe, venea de la piaţă. M-am apropiat de ea încet, speram că o să-i fie milă de un băiat singur şi o să-mi dea şi mie măcar o pară din alea din sacoşă. Când m-am apropiat ea s-a uitat la mine urât şi m-a gonit ca pe un câine. „Marş de-aici, golanule! Să nu te apropii de mine, păduchiosule!” Așa mi-a zis. Nu eram păduchios, sunt un băiat curat, dar ea aşa mi-a zis „marş, păduchiosule”. Mi s-au muiat genunchii şi m-a podidit plânsul. Am lăsat capul în jos şi-am vrut să plec. Atunci am văzut portofelul deasupra, în sacoşa din dreapta. Am gândit că pot să-l iau şi s-o rup la fugă, că n-are să mă prindă aşa grasă şi plină de sacoşe cum era. Am întins mâna, am luat portofelul şi-am dat să fug. Nu simţisem că din spatele meu se apropiase un bărbat care m-a văzut şi m-a prins de mână. Maamă, ce bătaie am mâncat atunci! Mi-a dat aia cu sacoşa în cap până am căzut din picioare, pe urmă s-a pus pe urlat „hoţul, hoţul, săriţi hoţul!”, de parcă eu o băteam pe ea, nu ea pe mine. Imediat a apărut un miliţian de după colţ şi m-a dus în arest. A venit nenea, a vorbit cu polițiștii, săracul, dar n-a mai putut să mă scoată de acolo. Eu cred că nici n-a vrut. Prea mare bătaie de cap îi dădeam și doar nu era tata să-i pară rău de mine. Eram condamnat oricum, orfanul nimănui. Apoi am fost judecat de un judecător adevărat. S-a dus libertatea mea şi traiul liniştit la care visam. Am ajuns aici şi-aş fi dat orice să mă întorc la orfelinat. Au trecut doi ani. Peste trei zile mă duc la comisie şi dacă o să zică ăia că m-am făcut băiat cuminte, o să plec. Mâine mai tai o zi din calendar, o să rămână două. Hai că ce-a fost greu a trecut. Butelie se mişcă greu în pat. Înjură, iar s-a lovit la nas. Dă-l dracu, şi-a meritat-o şi mâine l-aş tăbăci iar, dacă nu mi-ar fi spus gardianul să mă potolesc până trece comisia, dacă vreau să mai plec vreodată de aici. Am auzit că s-a lăudat că mă prinde și bagă șișu în mine. Cică și-a făcut unul dintr-o periuță de dinți și-o lamă de bărbierit.  E în stare, că e ranchiunos și prost. Ține la poziția lui de șef. Să fie șeful cui vrea el, al meu n-are cum. Eu mai am puțin și, dacă am noroc, plec pentru totdeauna. Mă duc acasă, oriunde-o fi acasă.

Doi ani bătuţi pe muchie de când sunt aici, pentru un portofel cu 300 de lei şi nici măcar nu am vrut să-l fur, n-am avut de ales.

Hm, se aude un tunet, începe furtuna. Cât o mai fi până la ziuă?

Baghera


Căldura din ultimele zile m-a pus la pat și uite că încă nu mi-am revenit pe deplin, deși mă străduiesc și să trag de mine, că mîine e abi vineri și trebuie să fiu aptă să mai supraviețuiesc o altă zi în cuptor. Nu știu cum, dar trebuie, prea depind multe suflete de rezistența și existența mea.
Plouă ușurel, din cînd în cînd fulgeră, apoi aud cum tunetul zguduie geamurile de la mașinile parcate pe lîngă bloc. S-a răcorit puțin, se simte cum intră aerul primenit pe geamurile larg deschise, dar nu reușește să scoată cu totul aerul fierbinte adunat la etaj. Dezavantajul de a avea doar acoperișul deasupra capului.
Baghera mea privește strada dintre ghivecile de flori. Din cînd în cînd se oprește și-și curăță sistematic blănița. E o maidaneză, o pisică de rasă comună, europeană, culeasă anul trecut din curtea IOR2, pe unde rătăcea flămîndă și foarte gravidă la cel mult 7 luni. A fost o eroină. A știut să vină să ceară de mîncare, să se gospodărească singură pe timpul sarcinii și să nască doi puiuți pe care i-ar fi apărat cu prețul vieții. A știut cînd să tacă și cînd să vorbească, și mai ales cui. Pînă la urmă s-a ales cu o căsuță și cu un om dispus să-i asigure un trai decent, hrană zilnică, apă și un adăpost pe vreme rea.
Din cînd în cînd tînjește după libertatea de odinioară. Atunci se duce la ușa de la intrare, se ridică în două lăbuțe și încearcă să descuie. A fost atentă și s-a prins că la asta folosesc cheile uitate în broască. Normal că nu reușește și mă roagă cu glasul ăla mic să-i deschid. I-am deschis de cîteva ori. A ieșit pe hol și-a așteptat cuminte la ușa de pe palier, poate-poate vine cineva să-i dea drumul pe scări. M-am dus și-am adus-o înapoi. S-a resemnat. Cred că își dă seama că afară nu mai există decît în caz excepțional, dacă eu nu mai sunt. Sau dacă niciuna din noi nu mai poate plăti rata. E o supraviețuitoare, totuși și sunt convinsă că nu i-ar lua mult să se obișnuiască și în cazul ăsta extrem.
În felul ei felin și independent, mă iubește. Îmi răspunde cînd îi vorbesc, vine în fugă cînd o chem, se tolănește lîngă mine cînd lucrez, îmi fură nimicurile de pe birou cînd are chef de joacă și n-o bag în seamă, se lipește de mine cînd mi-e rău. Aș putea spune că-i dependentă de prezența mea și n-aș greși prea tare, în definitiv, toate animalele devin dependente de prezența mea, după un timp. Azi nu mi-a fost bine și nu s-a urnit de la picioarele mele.
Nu are decît blănița de pe ea pe care o curăță obsesiv de cîte ori crede că s-a murdărit. A făcut doi pui care nu-și mai amintesc cu siguranță de ea. Ea își mai aduce aminte din cînd în cînd, tresare și fuge la fereastră cînd aude pe afară plîns de pisoi. La un moment dat mă distram punîndu-i filmulețe cu pui de pisică. Devenea brusc atentă și alerga să vadă ce se întîmplă, cine și de ce plînge. Era nedumerită că nu descoperă și dădea ocol laptopului, cu frustrarea mamei care știe că-i sunt puii în pericol și nu ajunge la ei. Apoi m-am liniștit, mi-am dat seama că distracția mea e un chin pentru ea. Poate că am avea ceva de învățat dacă suntem puțin atenți la animalele noastre.
Acum plouă și ea urmărește stropii ascunsă printre ghivecele de pe balcon. Din cînd în cînd, cîte o vrăbiuță coboară razant să se scalde în jgheabul plin și parcă-parcă s-ar duce s-o ajute. Stropii de ploaie se sparg tăcuți de barele de metal iar ea îi urmărește atentă cum se împrăștie pe geam. E fascinată de apă, ar sta minute în șir să o privească cum curge și de-aș lăsa-o, cred că ar intra cu mine și la duș.
Mă gîndesc că îmi seamănă, într-o oarecare măsură. Poate că animalele știu să-și aleagă oamenii potriviți, atunci cînd sunt lăsate să aleagă. Doar oamenii reușesc extrem de rar să-și aleagă oamenii potriviți.
64361826_448482245946389_143613153643593728_n

Umbra străvezie


  • Au, fi-al dracu’ Doamnee, dă-te mă ţîgane jos de-acolo, n-auzi?! Hai, mînca-ţi-aş pulicica ta, că vine tac-tu acu’ şi te ia la omor. Romelee, dă-te mă jos, se aude peste uliţă vocea leneşă şi uşor tabagică a Albei.
  • Nu vreau, fă! Dă-mi bani de ţigări, îi răspunde din vîrful dudului fiu-său, Romeo.
    De-l vezi nu-i dai nici zece ani, așa pricăjit este, dar a trecut sigur de doisprezece, chiar dacă n-are nici măcar un certificat de naștere care să-i ateste vîrsta. Poate să aibă cîți ani vrea pielea lui tuciurie, că tot aia e. Nici măcar mă-sa nu mai știe sigur cînd l-a făcut.
    Romeo are veșnic pantalonii rupţi în cur şi fumează ca un turc. Pe cît are pielea de neagră, pe atît are părul albicios, de zici c-a îmbătrînit înainte de vreme, ba chiar și genele îi sunt albe ca niște luminițe aprinse în preajma ochilor, de parcă natura vrusese să se asigure că ochii lui de șarpe pătat au nevoie de lumina lor, altfel scrumul pielii l-ar fi făcut să nu vadă lumina zilei niciodată și să umble tot orb. Nu c-ar fi fost o mare pagubă, și acum degeaba vede, că nimic nu pricepe din ce-l înconjoară, pe creierul lui este un singur șanț circular ca cel lăsat de acul pickup-ului blocat pe o placă de vinil. Are doar prostii în capul ca o bilă rotundă înfiptă strîmb, într-un echilibru precar, în gîtul lung și subțire ca un picior de barză. E slut ca o piatră pe care natura abia învăța să sculpteze oameni cînd l-a zămislit pe el.
    Cînd e singur acasă, se furişează printre bălăriile ce-ascund gardul părăginit, se întinde pe spate şi priveşte pe sub fustele femeilor ce trec pe drum. Dacă trec aproape de el, le şopteşte „Ce te-aş fute, fă”, de se sperie bietele muieri și-și scuipă în sîn de-așa arătare. „De parc-ai avea cu ce, stîrpitură”, îi mai răspunde cîte una mai slobodă la gură şi răspunsul îl face să sară ca un arc în picioare și să-şi dea repede pantalonii jos, să-şi ia puţa în mînă ca să demonstreze că are cu ce. Vecinele i-au învăţat năravul şi ocolesc gardul cu uluci rare de unde pîndeşte puiul de rudar.
    Cerşeşte ţigări la trecători, se ascunde cînd e vorba de muncă şi urlă ca din gură de şarpe cînd aleargă tac-su cu securea de cioplit după el.
  • Haide, mo, că ne bate tac-tu pe amîndoi, nebunule, continuă Alba să-l roage cu frumosul şi-l priveşte chiorîş, cu mîna pusă streaşină la ochi. Romele, dă-te dracu jos, n-auzi?
    Tac-su Milică îl bate în fiecare zi iar el îi altoieşte la rîndul lui pe fraţii mai mici, aşa, de răzbunare. Nici n-ar simți că trece ziua fără o bătaie serioasă, dar azi nu-i mai pasă, acolo, între crengile plopului nu-l ajunge nici măcar mîna lungă și grea a rudarului.
    Pînă la urmă, rudărița îl lasă n plata lui și-și vede de ale ei. De sub basmaua decolorată îi ies șuvițe negre de păr nepieptănat, peste frunte e legată cu un şervet alb, burta se revarsă în valuri pe sub cămaşa lungă, înflorată şi o fustă creaţă, pătată de mîncare, se-ntinde peste şoldurile generoase.
    Se așează pe ciuci, își adună fustele crețe în poală și rupe în mîini niște surcele uscate de viță de vie pe care le vîră pe rînd sub ceaunul încins de pe pirostrii. În ceaun fierbe încet o zeamă verzuie pe care vîntul o condimentează cînd și cînd cu fulgi albi de cenușă plutitoare.
    Alba nici nu poate face nimic decît adunată în poziția asta nefirească, cu tălpile goale răsfirate în țărîna încinsă, cu bărbia sprijinită pe genunchi și burta atîrnînd printre picioare. Ai crede că-i soră cu mumia fetei găsită înghețată la poalele muntelui Llullaillaco. Oricum, e la fel de zbîrcită ca mumia, grasă, lălîie și neagră ca fundul ceaunului de pe pirostrii.
    Tare-mi e că tac-su era beat cui cînd i-a ales numele, altfel nu avea cum să vadă albă cu ochi albaștri o arătate de tuci ca Alba. Dar, cum orice cioară-și laudă puiul, avea și Mitu dreptul să-și vadă cioara albă, așa că Alba i-a rămas numele pînă în ziua de azi și vai de cel ce-a-ncercat vreodat să facă mișto de ea, chiar dacă albastrul ochilor s-a transformat într-un căprui pătat ca scoarța de arțar.
    Ar fuma şi ea o ţigară, dar Milică s-a jurat că nu-i mai lasă un ban la vedere. I s-a pus pata rudarului că munceşte ca prostul şi n-are bani de-o bere cînd îi arde buza.
    De sus, din vîrful plopului, Romel se jelește.
  • Dă-mi, fă rudărițo, bani.
    Dintre picioarele Albei se ridică, plutitor, răspunsul rostit în crețurile fustei.
  • De unde, mo, de unde să-ţi dau dacă n-am? Al dracu’ tu cu zîlele tale de copil, mă omori, mo, mă bagi în groapă.
    Glasul îi răsună plîngăreț, deși pe fața brăzdată de riduri adînci nu se scurge nicio lacrimă. Se apleacă şi mai împinge o mînă de surcele sub ceaun, icneşte şi se ridică cu greu în picioare.
  • Fa, Georgeto, ai grijă de ceaonu ăla pînă mă-ntorc, strigă la fetişcana subţire ce mînuieşte cu sîrg un măturoi de nuiele şi ridică un balon de praf în jurul ei.
  • Da tu şe faşi, fă mamo? Un’ te duci? o întreabă fata fără să se oprească din măturat. Nu vezi c-am treabă?
  • Ia, pînă colea, răspunde evaziv Alba şi iese pe poartă cu călcătura de gîscă leșească pusă la îngrășat. Se uită-n dreapta, se uită-n stînga, uliţa pustie. Oamenii-s plecaţi care-ncotro pe la treburile lor. Mustața blondă a lui Milică nu se arată de niciunde. Alba stă ce stă cu mîinile-n şolduri şi-o ia lipa-lipa cu tălpile goale prin glod, la dreapta, pe uliță. La prima poartă se opreşte, se ridică pe vîrfuri, dă drugul la o parte şi intră în curte.
  • Brîndușooo, fa Brîndușo!, strigă prelung, cîntat.
  • Ce vrei, fa?, îi răspunde răstit femeia deranjată din somn. Doar ce ațipise și ea în crucea zilei, ca orice boieroaică ce se respectă.
  • Ieşi, fa, pîn’afară, că am o vorbă cu tine.
    De după perdeaua lungă se iţeşte capul descoperit cu părul vîlvoi al Brîndușei. Are ochii tulburi și-o privește cruciș pe rudăriță.
  • Ce dracu, Albă, plecaşi de-acasă cu legătura aia la cap, eşti nebună?
  • Fa rumânco, nu mai poci, mă doare capul faaa, mor!
  • Te doare pe dracu. Zi mai bine că-ţi e lene și să respiri.
  • Ba mă doare, rumânco, mă doare, mi-e sete și-mi arde buza dupe o țîgară. Dă-mi şi mie un pahar de vin, se scutură Alba de boală cu speranţă în ochii injectaţi.
  • Păi nu ziseşi că te doare capul? Cu vin nu-ţi trece.
  • Dă-mi fa, mîncaţi-aş, că-ţi munșesc pentru el. Uite-ţi fac un cîrpător.
  • Da-l faci tu, fa, sau îl face bietul Milică?
  • Da’ dă-l la dracu rumânco, că s-a făcut al dracului Milică. Nu mai vrea să-mi dea un ban, ai de viața mea.
  • Păi cum să-ţi dea dacă-i bei pe toţi şi-i dai prostului de fiu-tău să-şi ia ţigări? – o întreabă Brîndușa în timp ce-i pune paharul cu vin în faţă. Hai, dă-l repede peste cap şi du-te că acu’ vine bărbatu-meu şi te ia la goană. Ştii că ăluia nu-i place să te vadă pe aici.
  • Ai fa rumânco, că nu fac nişiun rău, ce-i căşună aşa pe mine?, întreabă naiv rudăriţa și soarbe însetată din vinul negru, greu, apoi se aşează comod pe scaun.
  • Dă și-o țîgară.
  • N-am fă, de unde vrei să am eu țigări? Nu știi că nu fumez?
  • Hai, fa, de la omu tău… Ia di colo, din pachetul de după sobă.
  • Fă, tu ai ochi care se plimbă singuri prin casele creștinilor? Cum să umblu eu în pachetul omului, crezi că el nu știe cîte țigări a lăsat?
  • Ha, că nu le-o fi numărat? Lasă Brîndușo, că nu contează una, acolo. Dă șî la rudăriță, să-l momesc pe tîganu de Romeo să se dea jos din plop, că-l bate ta-su de-l zvîntă dacă-l găsește acolo.
  • Ia, fi-ț-ar făcutul al naibilui, că tu ești în stare să storci și ultima picătură de sînge din om, zice lehamisită femeia și-i întinde rudăriței o țigară Carpați, fără filtru, din pachetul păstrat pentru astfel de ocazii speciale în dulapul cu cojoace puse la păstrat pentru iarnă. Omul ei nu le fumează că de cînd stau acolo miros doar a mucegai, molii și naftalină. Alba o înhață și și-o potrivește tacticos după ureche.
  • Ai, rumânco… da o şeapă nu-mi dai şi mie? Să pun şi eu în fiertura aia de ştevie, să le dau să umfle burţile, fi-ar ai dracu’, că nu se mai satură. Tii, şe mă doare!, se vaită iar şi clatină abătută din capul legat cu şervet alb. Mă omoară ăştia, Brîndușo, dadă. Mai pune o țîră de vin, să-mi clătesc gura.
  • Lasă că nu mori, ce-ai văzut tu drac mort? – o îmbărbătează femeia şi coboară în beci după o ceapă pentru rudăriţă. Îi aduce şi-o poală de cartofi. Na, fa, fă-le şi-o mîncare de cartofi, mai schimbă dracu’ şi tu ştevia aia.
    Rudăriţa zîmbeşte în barbă şi lăcrimează din voce.
  • Bogdeaproste, rumânco, că bun suflet de om eşti! Da un pahar de oloi nu-mi dai? Că nu mai am neam şi ăla nu-mi lasă nici un leu, fi-i-ar norocu-al dracu să-i fie! Mă jur pe copiii mei, să-l mănînşe viermii de rudar zgîrşit!
  • Taci dracu că munceşte bietul om de nu mai ştie ca să vă ţină pe voi.
  • Iaaa, munşeşte, munşeşte, dar ce folos dacă nu ne alegem cu nimic? Ciopleşte toaată ziua pe o baniţă de porumb. Rumânii e ai dracu’, fa, se uită să ia pielea de pe rudar. Dacă ar putea să le facă ălbiile pe gratis, `te-mă-n norocul lor.
  • Machea, Albă, tu mă-njuri acum sau ce faci? Nu-ţi e, fă, ruşine?
    Alba tresare, lasă paharul pe masă, strînge repede cartofii și ceapa-n poală și-o ia agale către poartă.
  • Nu te-njur io pe tine, Brîndușo, ia pe rumâni, așa, în general. Dacă ar fi toți buni ca tine ar trăi și rudarii bine, fa, da` nu-s, căca-m-aș în ălbiile lor de rumâni. Dă lu Alba și-un pahar de oloi, mînca-ți-aș, că ți-oi aduce-un cîrpător.
    De peste drum, se aude deodată un țipăt lung, apoi Georgeta strigă cît o țin băierele plămînilor,
  • Maaamăă! Fă, mamo, sări fă, că căzu prostul din plop! Îu, acu moare, uite-l! Moare, lumeeee, moare nebunu! Romelee, zî mo ceva, nu muri că nici lumînare n-am să-ți aprind și nici rudărița aia nu mai vine, mo, parcă plecă după moarte. Fă, mamo, unde dracu ești?
    Copila se jelește aplecată deasupra corpului jigărit al rudarului care, cu ochii după mă-sa, să vadă dacă-i obținuse și lui o țigară din cerșit, se ridicase pe vîrfuri pe o creangă mai elastică, iar creanga se aplecase și-l lepădase ca pe o povară în țărînă. Fix în cap îi dăduse drumul și Romeo șade acum întins pe spate cu gura căscată și ochii închiși, ca mortul.
  • Fugi, Albo, nu te mai moșmondi, fugi că-ți moare băiatul, se agită Brîndușa, trezită de-a binelea. Nu-i vine să alerge pînă-n curtea rudarilor, doar o îmboldește pe rudăriță să se miște mai repede. Rudărița calcă țărîna rar și apăsat, nici vorbă să se grăbească.
  • Ia dă-l dracu, mo, că n-are nimic. Prostule ce ești tu, prost, Romele, nu te rugai io să cobori de bună voie? Să vezi bătaie ce mănînci acu, doar așteaptă tu să ajung la tine, țîgan borît ce ești, bombăne-n barbă și strînge tare șorțul în care-și duce povara de cartofi. A dracu rumâncă, mo, un pahar de oloi nu-mi dădu și mie, zgîrcita.
    Lîngă poarta larg deschisă, Brîndușa dă să mai zică ceva, dar n-are aer să-și umezească corzile vocale așa că răsuflă adînc de cîteva ori, de parcă ar vrea să muște bucăți mari din aerul ce nu-i ajunge în plămîni. Simte cum o atinge umbra străvezie a morții și i se taie picioarele. Se sprijină ușor de stîlpul porții, își duce mîna la piept și cade în genunchi. Pe gura larg deschisă aerul tot n-are loc să se ducă pînă în plămîni și nisipul galben se apropie tot mai mult de buzele umede ce vor să muște din el ca dintr-o felie zemoasă de lubeniță.

Accidentul


În mijlocul cîmpiei întinse e o şosea pustie. În dreapta, cît vezi cu ochii, dai de pămînt arid pe care doar cîțiva ciulini dansează purtați ușor de vînt, în stînga la fel, înainte şoseaua şerpuieşte printre două şiruri de copaci noduroşi cu trunchiuri groase, atît de bătrîni că nici ei nu ar mai şti să spună cîţi ani au. Duzi, plopi pitici, sălcii curgătoare se înşiruie cuminţi la distanţe relativ egale de-a lungul şoselei solitare. Între crengile copacilor aşezate haotic sute de cuiburi de ciori populează zona pustie, transformînd-o într-un cartier select, doar al lor. Sub cerul albastru fără umbră de nor lumea se-ntinde tăcută la soare.

Sus, pe un curent liniştit de aer, Grigore, un cioroi bătrîn, mîndru reprezentant mustăcios al familiei corvidae-lor, stă cu aripile întinse şi scrutează zarea. Îi place să simtă aerul cum trece blînd peste pene şi-l face să plutească fără să mişte vreun muşchi deşi toate simţurile sunt încordate la maxim, să poată ţine piept curentului care l-ar rostogoli într-o clipă de neatenţie. E o tehnică ce se învaţă cu vîrsta, nu o ştie orice păsăroi.

  • Craa-craa-cra. Să-mi bag ciocul, era cît pe ce, exclamă cu năduf cînd văzu undeva, în mijlocul cîmpului cum fiul lui tocmai ce scăpase, la mustaţă, un şoarece de cîmp. Abil, şoarecele s-a ascuns exact cînd ciocul puternic, încovoiat, era să-l înhaţe. Cioroiul cel tînăr  rămase cîteva secunde descumpănit, da se redresă repede şi se aşeză nervos pe-o brazdă uscată.
  • Băi, tată, da’ n-ai altceva de făcut? Nu vezi că eşti cobe? Dacă nu stăteai acolo, ca un popîndău să se sperie şoarecele de tine, îl prindeam, mă.
  • Prindeai pe dracu. Trebuie să mai înveţi, să rămîi fără caş la gură înainte de a te da mare vînător.
  • Bine că eşti tu mare, croncăni înciudat tînărul. Mare şi prost.

  • Cra! Te-am auzit, să ştii. Măcar eu am un avantaj faţă de tine, am avut părinţi deştepţi. Trăiau într-un plop înalt în mijlocul oraşului. Ştii tu ce greu e să trăieşti în oraş, printre atîţia oameni şi maşini? Ştii pe dracu. După logica ta de cartier, tu eşti copilul unui prost, cît de bun poţi fi?

  • Craaa-craaa-craaa!, se aude imperativ din primul dud. Bătrînul îşi îndreptă imediat atenţia spre strigăt. E consoarta, care stă de două zile pe ouă.  Din dud se aude aceeaşi voce iritată.

  • Ce faci, cîrîitoare bătrînă? Ai uitat că trebuie să aduci de mîncare?

Să-mi moi pana, am uitat de Bombonica.”

  • Nu te-am uitat, frumoasa mea, ce crezi că făceam aici? Scrutam zarea să găsesc ceva de vînat.
  • Scrutai pe mă-ta, iar te-ai urcat să te legeni ca un leneş pe curentul ăla, fără să dai din aripi.  E ultimul an în care-ţi mai scot pui, aşa să ştii. Anul viitor să-ţi scoată una care poate să trăiască fără mîncare.
  • Hai, păsărică, nu te supăra, acum mă întorc, ai puţină răbdare, încercă el fără prea mare convingere să-și îmbuneze consoarta. Uf, Aghiuță m-a pus să scot un sunet, aș mai fi putut să plutesc în voie cel puțin un sfert de oră. Poate-aș fi zărit ceva cu care să-i înșel foamea suflețelului. Gura mea proastă, că nu-mi leagă nimeni ciocul să nu-l mai pot deschide cînd nu trebuie. Măcar un pui de broască de-aș vedea, deși știu că aș enerva-o și mi-ar da cu el în cap. S-ar chema că am încercat, nu? De ce nu pot să stau eu pe ouă, să-mi aducă ea de mîncare? Să mă fi născut pinguin, să am peștele asigurat, se căina bietul Grigore în timp ce scruta cîmpul în căutare de ceva cu care să-i închidă gura consoartei. Zări un camion încărcat cu grîu ce înainta greu pe șoseaua pustie. Se grăbi să dea din aripi ca să ajungă primul să-şi umplă ciocul cu grăunţe. Dacă se trezeşte tot cartierul, nu i-ar mai ajunge nici pe-o măsea. Coborî  razant în mijlocul grămezii din remorcă, luă o gură plină de grăunţe şi dădu să plece vesel către cuib. O să vadă cît scandal o să mai facă şi nemulţumita aia de cioară bătrînă. Din direcţia opusă camionului, se apropia o bicicletă. Omul care pedala haotic, măsurînd şoseaua de la un capăt la celălalt, pe lăţime. „Uite ce distracţie şi la beţivul ăsta”, gîndi cioroiul. „Are norocul beţivilor că n-a întîlnit nicio mașină, altfel l-ar fi făcut zob vreuna, cu siguranţă.”   Nu termină bine gîndul, îşi strînse aripile şi coborî să-şi hrănească consoarta și în momentul în care el se agăţă cu ghearele încovoiate de marginea cuibului şi aplecă ciocul ca ea să-şi înghită grăunţele, pe şosea se auzi un claxon lung, un pocnet metalic şi-o bufnitură. Surpriza îl făcu să-nchidă brusc pliscul şi să prindă în cleştele cornos limba consoartei.

  • Craaaa! Fii atent, cretinule, că mă laşi fără limbă şi te omor.

  • Cioroiul se desprinde de cuib și dă rapid din aripi.

    • Cra-cra! N-ai auzit?
  • Am auzit.
  • Ăsta e beţivul cu bicicleta.

  • Ce beţiv?

  • Unul, nu-l ştii tu. Mă întorc imediat, îi aruncă în grabă, se întoarse în zbor şi scrută şoseaua de la înălţime, suficient de repede cît să vadă camionul alergînd cu viteză înainte, bicicleta încolăcită de trunchiul unui dud şi pe biciclist căzut într-o rînă, în şanţ. Se aşeză concănind lîngă omul cu ţeasta zdrobită, ce-şi trăgea ultima suflare în timp ce pămîntul sugea lacom sîngele ce ţîşnea din rana deschisă de la tîmplă. În jurul lui se adunară imediat, aproape toţi cioroii cartierului.  Cei ce nu mai aveau loc să savureze tabloul de aproape, se învîrteau, croncănind, pe deasupra adunării.

  • Băi, ce buşitură. Ca la carte, frate, ca la carte!

  • Ai dracului camionagii, au şi fugit, s-au speriat rău de tot. Oameni.  Nu puteau să oprească, să ne umplem şi noi guşile cu grăunţe.

  • Lasă că în curînd o să avem un stîrv numai bun de ciugulit.

  • O să avem pe dracu. Prima maşină ce-o să treacă pe aici o să cheme poliţia.

  • Vine seara, nu o să-l mai vadă nimeni. Pînă dimineaţă nu e pericol.

  • Peste noapte o să vină cîinii după miros şi o să-l sfîşie.

  • Lasă că ne rămîne destul şi nouă. Avem carne proaspătă, avem carne proaspătă, avem carne proaspătă, se învîrtea vesel în cerc un pui de cioară cu caș la gură nu mai mare de 7-8 luni.

  • Taci băi, mucea, nu fi prost. Ai să aduni toate lighioanele pe noi, îl apostrofă Grigore. Unii trăiesc degeaba, pe onoarea mea, își completă în gînd, plin de importanța momentului.

  • Curioșii avuseseră timp să-ntindă aripile să se ridice de pe asfalt înainte de-a fi loviţi. Nu plecară departe, doar eliberară locul din fața roților. Maşina, un logan roşu, opri în dreptul cadavrului înconjurat de ciori iar corbii aflați în zbor planară uşor şi reveniră la posturile de observaţie. Nu se face să pierzi spectacolul, doar pentru că ai pierdut o masă.  Călătorii văzuseră bocancul stingher de pe linia albă şi bicicleta din copac. Şoferul coborî repede în şanţ, luă pulsul victimei şi-l întinse uşor cu faţa în sus. Apoi scose telefonul şi apelă 112 în timp ce adrenalina îl făcea să tremure ca o piftie de porc bine închegată.

    • Alo, aş vrea să semnalez un accident mortal pe şoseaua 52, la km 70. Nu avea cum să fie prea coerent, dar cumva reuși să  se înțeleagă cu operatoarea de la urgență. Băgă telefonul în buzunar și încercă să-și aprindă fără succes o țigară. Tovarăşul lui culese  cu degete nervoase două ţigări din pachetul abia început,  le aprinse în același timp și-i întinse și lui una.
  • Urîtă treabă, rosti cu ochii la omul întins pe asfalt. Murise cu ochii deschiși și cerul își plimba cîțiva nori destrămați prin irisul fără viață. Acum nu mai putem pleca de aici pînă nu vine poliția.  Pe marginea șanțului, ciorile se învîrteau plictisite și priveau pe rînd cu cîte un ochi la spectacolul străzii. Din cînd în cînd, cîte unul întindea aripile, plana ușor și se așeza pe un loc de observație mai bun. Un altul, cu vederea obturată de noul sosit îi trăgea cu ciocul în cap. Pene mici, negre, zburau în vînt și cioara jumulită scotea un țipăt scurt în timp ce se depărta un pas-doi, nu mai mult, că altfel pierdea toată distracția.
  • Cocoțat pe ghidonul bicicletei, Grigore filozofa. La dracu’ cu oamenii ăştia. Fac ei cum fac şi strică plăcerea unei ciori cinstite. Şi mai şi scot fumul ăla greţos pe nări. Pe urmă se întreabă de ce o cioară trăieşte mai mult ca ei. De-aia mă, că suntem mai deştepte. Pe penele mele de-aş vrea să mă reîncarnez vreodată în om. Uite şi la nărozii ăia cum s-au retras şi privesc cu pofta pusă-n cui. Iar eu , mai prost ca ei, tocmai ce mă lametam că nu m-am născut pinguin, de parcă pe ghețurile de la pol aș fi avut parte de atîta acțiune. Bine că m-a făcut mama cioară.

    • Hai la culcare, neamule, că s-a dus masa de seară, croncăni cu năduf o cioară lucioasă, cu pene gri pe piept. Acu’ o să vină oamenii cu caschetă şi ăla cu mănuşi albe şi-o să ne ia stîrvul de sub nas. O să-l încarce în dubă şi duşi o să fie. Nu mai e nimic interesant aici.

    Nemulţumiţi, cioroii croncăniră ce croncăniră, apoi zburară agale către cuiburi. De acolo de sus, supravegheau cu răbdare mersul evenimentelor și așteptau ca șoseaua să se elibereze.  Grigore rămase singurul însoțitor al oamenilor în care frica elibera tone de adrenalină care-i făcea să se plimbe fără sens de la un capăt la altul al șoselei și să vorbeasc fără șir, fără să se asculte cu adevărat unul pe celălalt. Erau amuzanți în agitația lor și Grigore scăpă un croncănit ușor, de plăcere. În cuib, consoarta uitase de foame, îi măsura cu privirea pe toți, înțeleaptă și înțepată. Uite la el, măgar bătrîn, nu se dă dus deloc, stă acolo ca un spin în coastă. Ce-o fi în capul lui? Cum m-o fi pricopsit tocmai eu cu el? Nu puteam alege un partener mai responsabil, care să se îngrijească de cuib ca Anica, sașia cu cuibul în dudul din față?

    Grigore habar n-are de întrebările retorice pe care și le pune, înciudată, Bombonica. Simte că locul lui e aici, că acum are ocazia să rămînă în istorie ca primul cioroi care a ajutat la rezolvarea unui caz atît de complicat ca acest accident stupid cu fugă de la locul faptei. Primul cioroi cu fler de polițist. Între timp ajunsese cu sirenele pornite echipajul de poliție și salvarea. Oamenii coborîră din mașini în timp ce luminile de avertizare se succedau violent în roșu-alb-albastru. Un polițist blocase șoseaua pustie cu o mașină pusă de-a curmezișul pe mijlocul ei. Pe capotă scrie cu litere puse invers POLITIA. Criminalistul și sanitarii se învîrtesc pe lîngă cadavru, doi polițiști iau declarații de la ocupanți loganului roșu. Alți doi polițiști întind o panglică colorată și încearcă fără sens să măsoare urma pneurilor acționate de frînă. Nu existase nicio frînă, doar accelerație, dar ei nu aveau de unde să știe. Scena pare desprinsă din filmele cu detectivi, în liniștea cîmpiei aerul dansează în lumina blîndă a soarelui ce se ascunde încet după marginea zării.

    • Na la ei, își spune-n barbă Grigore a nostru, habar n-au să dezlege un mister. Iar va trebui să le arăt eu unde să caute.

    După ce face cîteva volte în jurul oamenilor, bătrînul  negru şi mustăcios decide să rămînă pe aproape. Se aşează  şi-i priveşte cu ochi ca două mărgele vii, aşezat mîndru pe o plăcută de înmatriculare îndoită și stropită cu sînge.

    La vie est belle


    A trecut întîi pe la ușă și-a încuiat atent de două ori, apoi și-a lipit urechea de lemnul surd, să se asigure că nimeni nu se apropie. A lăsat prosopul să-i cadă preș la picioare și s-a reflectat în apa clară a oglinzii,  goală ca-n burta mamei. S-a întors spre stînga, și-a ridicat coama bogată și și-a privit coapsele lungi ce se prelungeau firesc către spatele arcuit. S-a întors spre dreapta și-a dat drumul părului bogat cu reflexe aurii să o acopere pînă la linia fină ce delimita fesele, a oftat scurt și și-a mîngîiat cu o mișcare prelungă pîntecele plat și sînii plini, cu sfîrcuri tari muiate în cafea cu lapte. I-a simțit cum tresar sub degete, și-a înălțat fruntea îngustă străbătută de două riduri adînci, s-a privit o clipă în ochii mici, căprui, care au strălucit și-a zîmbit. Era la fel de frumoasă ca ieri, putea să-și tragă rochia și să plece liniștită la școală. A întins mîna stîngă și-a luat de pe spătarul scaunului sutienul cu cupe C, l-a potrivit peste sfîrcuri, și-a așezat frumos bretelele pe umeri și l-a încuiat cu o mișcare iscusită a mîinilor moi răsucite la spate. S-a mai privit o data admirativ. Oglinda i-a zîmbit cu dinți mărunți ușor gălbui. De-ar fi avut sentimente omenești, apa ei s-ar fi umflat de mîndrie și pojghița de gheață a geamului ar fi pocnit. Noroc că nu avea, altfel ar fi crăpat și-ar fi fost aruncată, toată lumea știe că o oglindă crăpată aduce mare ghinion în casă.

    Restul hainelor s-au așezat cuminți pe pielea albă, fără ca fata să le ma dea o prea mare importanță. Clipa de magie zburase. Și-a împletit cu mîini pricepute două cozi groase, le-a legat bine cu două funde albe și le-a lăsat să spînzure ca două sfori cuminți pe spate. Și-a trecut palmele mici peste țeasta rotunda ca o nucă de cocos abia culeasă și și-a prins cordeluța peste părul îmblînzit. Fruntea a rămas îngustă deasupra sprîncenelor arcuite și-a nasului drept plin de pistrui, la umbra căruia se înfoia un puf argintat sub care buza se țuguia ostentativ. A turnat în palme un strop de loțiune cu lăptișor de matcă și și-a întins-o cu mișcări repezi peste obrajii delicați. Și-a mai descheiat un nasture, să lase privirii drumul liber ca o promisiune pînă la baza sînilor, și-a rulat dresul de 20 de deni de-a lungul pulpelor zvelte, a pulverizat o umbră de parfum pe gît, și-a așezat cordonul în talie și s-a declarant mulțumită. Ziua putea să înceapă, oglinda putea închide ochii. După ce-o să iasă din casă o vor privi cu admirație ochii tuturor băieților ieșiți în cale.
    A tras apoi scaunul și s-a așezat preocupată la biroul negru pe care aștepta cuminte o coală roz, imaculată. Lîngă ea odihnea stiloul Pelikan, cu peniță de aur și cerneală albastră. O carte de poezii ședea răstignită la pagina 52 în dreapta, exact la poezia ”Adio” a lui Eminescu. A desfăcut capacul stiloului și-a caligrafiat data în dreapta, sus. Noiembrie, 8, 1998. Fix două săptămîni din ziua în care a acceptat să fie cu D. Venise timpul să se termine așa cum începuse, alt băiat își aștepta rîndul la iubirea ei. Sub dată a caligrafiat frumos prima literă a strofei alese drept motto. D. Exact, inițiala lui. ”De-acuma nu te-oi mai vedea/rămîi, rămîi cu bine!/Mă voi feri în calea mea/De tine.”

    A așternut în grabă și două rînduri proprii, seci ca o nucă mîncată de viermi. ”Dragă D., asta e ultima data cînd îți scriu. Nu mă mai căuta, că nu-ți mai răspund, s-a terminat. Viața merge înainte și noi nu mai putem fi împreună. Timpul e prea scurt să-l prăpădesc pe tine. M.”  A păstrat aceeași caligrafie îngrijită pentru care era renumită în întreaga școală. A ridicat coala, a privit-o cu ochi critic, a suflat puțin să se usuce cerneala, apoi a șters cu grijă capetele liniei fine trasate cu creionul înainte. Mulțumită de rezultat a cules cu degetele boante plicul cu fluturași roz de alături, a vîrît în el scrisoarea împăturită, a pulverizat pe ea același parfum de lăcrimioare cu care-și aromase gîtul și-a pus deasupra o sărutare umedă. A scos apoi din sertar un carnețel îmbrăcat în piele neagră pe care a notat pe prima pagină goală ”8.11.1998- au trecut două săptămîni cu D. Azi i-am scris ultima scrisoare. S-a încheiat capitolul XV. Deseară începe capitolul XVI. Va fi cea mai frumoasă poveste de dragoste, presimt. Pe R. îl iubesc.”

    Gata, a răsuflat ușurată. Deseară putea să vină acasă cu R de mînă, fără nicio remușcare. A chicotit scurt cînd și-a adus aminte cum s-a dus la el și i-a spus că ea nu știe un băiat care să merite mai mult iubirea ei. O să-i povestească Adinei ce delicat s-a roșit în obraji cînd i-a cerut prietenia, doar cît să-i strălucească ochii și pistruii și cum a transpirat el roșu ca racul pînă în creștetul capului cu păr blond, pieptănat ștrengărește după ultima modă. Trebuie să-i spună cum a simțit că se topește sub privirea intens albastră, cum s-a aplecat el și i-a luat mîna, cum palma ei mica s-a pierdut în palma lui mare cu unghii atent îngrijite, cum i-a sărutat degetele la plecare, cu buze fierbinți, pline de promisiuni. O să moară de invidie toate bocciile care-i făceau ochi dulci pînă acum. Pentru ele o să-și scoată ghearele ascuțite, R. va fi al ei și doar al ei! Vai de cea care-și va mai ridica privirea spre cerul din ochii lui. Și-a aruncat în servietă plicul și, în timp ce fredona ușor ultimul șlagăr la modă, a pitit în fundul sertarului jurnalul cu coperți negre,  a tras ușa după ea și-a plecat în pas vioi către școală.

    În acest timp, la cîteva străzi distanță, R., proaspăt ieșit de la duș cu un prosop minuscul înfășurat neglijent în jurul taliei, fluiera același șlagăr la modă în timp ce-și trecea pieptănul prin pleata blondă, atent să așeze perfect bucla ce le înnebunea pe fete. A mai exersat odată privirea de foc albastru sub care se topeau toate și curgeau ca înghețata lăsată în soare, și-a admirat pieptul încordat în oglinda aburită și a pulverizat fixativ pe bucla perfectă. A aruncat prosopul într-un colt, și-a vîrît picioarele în pantaloni și urechile prin tricou, a mai făcut o piruetă și, mulțumit de sine, a dat să iasă din casă, nu înainte să pulverizeze din belșug cu apă de toaletă pe gît și pe piept. Hugo Boss pentru bossul fetelor. Deseară o să pipăie cele mai mișto țîțe din toată școala, țîțele blondei care s-a îndrăgostit de el ca o gîscă proastă. Cine știe, poate are noroc și și-o pune în curînd, tipa are o reputație de cur de fier în școală. Hmm… sau țîțe de fier? Nu contează, important e că are ocazia să mai treacă încă una pe listă. Din toate fetele care-i plăcuseră în școala asta, doar Adina, slăbănoaga aia cu ochii ca marea îi rezista, încă. Nu mult, cu siguranță, ăsta era primul pas spre cucerirea ei, dacă stătea bine să se gîndească. Cum astea două sunt prietene, e un bun prilej să-i intre pe sub piele. Nu numai că o să aibă parte de acțiune, dar o să și împuște doi iepuri dintr-o lovitură.

    Fix în fața blocului a dat nas în nas cu D. de la a X-a C.

    • Salut, coae! Pe cine ardem azi?, l-a salutat rîzînd, i-a strîns mîna bărbătește și au plecat umăr lîngă umăr către școală. La vie est belle, cum ar fi zis profesoara lor de franceză. O bunăciune…

     

    Confesiune


    Într-o iarnă m-am îndrăgostit. Era seară şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam cum ne ating uşor pe umăr. O linişte totală învăluia strada, pînă şi cîinii de prin curţi amuţiseră.  Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, ochii ne străluceau, dansam prin zăpada afînată, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre pe care zăpada se întărea, îngheţată, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit aşa, unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întîi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amîndoi. Ne ştiam de o viaţă şi parcă nici nu ne văzusem pînă în momentul acela. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.

    Uite, vezi, pînă acum nu mi-am dat seama că a existat un moment de cotitură atît de clar, în care ne-am scuturat de copiii din noi şi ne-am dorit mai mult. Pînă acum am luat totul aşa cum a venit, fără să-mi pun întrebări.

    Au urmat cîteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămîneam doar noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mînă şi plecam încet, către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe cîte o bancă, la poarta cuiva şi stăteam tăcuţi şi îmbrăţişaţi. Erau momentele în care ne rupeam de tot ce era în jur şi rămîneam în lumea noastră. Ne atingeam, ne sărutam cînd şi cînd, mergeam de mînă, ne potriveam paşii, rîdeam, uneori mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mîinile de gîtul lui şi ne învîrteam aşa, rîzînd ca doi nebuni. N-am văzut cînd au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, atunci cînd nu ne puteam vedea. Colegii ne simţiseră şi ne tachinau, dar nouă nici că ne păsa. Au fost lunile noastre de miere, pînă în acel început de mai cînd totul s-a sfîrşit brusc.

    Eram la bunici cînd Adi mi-a adus vestea. „Hai că s-a întîmplat ceva Mihai”, aşa mi-a zis, iar eu am simţit cu pămîntul se clatină, devine lichid şi mă înghite cu totul. M-am trezit în miros de oţet, cu obrajii roşii de la palmele primite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta.” Tot drumul mi-a răsunat în urechi  „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte. Tocmai ce înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie cînd el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Alesesem panseluţe, pentru că ne-am dat seama că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră vreodată pansele. Am cumpărat un plic şi le-am plantat în grădiniţă. Ieşiseră toate de aceeaşi culoare, un lan de flori delicate, albe. Le-am cules şi aşa, cu pumnul plin, m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici măcar un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă.  Pînă în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că totul nu e decît un vis şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt.  Cînd l-am văzut întins pe masă, am simţit că tot corpul îmi explodează şi eu mă împrăştii bucăţi pe pereţii casei. Era el, întins pe o masă mare, cu zîmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprîcenelor înalte, cu vîrtejul din frunte şi totuşi, altul, un tînăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou.  În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi prietenii noştri, îndoliaţi. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară şi să-i dau lui viaţă din viaţa mea. I-am pus pe mîini panselele şi m-am prăbuşit. M-au scos afară, mi-am revenit şi am venit înapoi. Am stat lipită de el pînă l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri şi a plîns. Ştiu că o să-mi spui că a fost doar o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plîngea cu acelaşi zîmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întîmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plîngă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Încă am nevoie să cred asta.

    Din ziua înmormîntării am rămas doar cu gălăgia din jur, jalea goarnelor la poartă, lăutarii din răscruce, mirosul de tămîie, culorile florilor ce-au murit atunci pentru el.

    Toată unitatea grupului nostru a dispărut după moartea lui. Ne-am înstrăinat ca şi cum ne-am fi ferit să nu cumva să ne călcăm unul pe altul pe durere. Peste o lună, clasa s-a împrăştiat şi fiecare a apucat-o pe drumul lui. Abia după cîţiva ani am reluat legătura şi am aflat noutăţi despre ei. Dani s-a făcut învăţătoare, aşa cum voiam eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia el, Florentina s-a căsătorit şi are astăzi nepoţei, Călin s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie, Adriana s-a apucat de cioplit pietre s-a făcut sculptoriţă, Sanda e medic pedriatru, Rodica se ocupă de copiii fără adăpost.

    Eu am mai rămas un an acasă. Abia atunci am simţit singurătatea. Îl visam cum vine şi mă imploră să nu-l las singur în întuneric. Mă trezeam dimineaţa, aşteptam să plece ai mei la serviciu, mă duceam în cimitir şi mă întindeam pe bolta de ciment de deasupra lui. Îi zidisără groapa ciudat, cu boltă rotunjită, să nu stea apa de ploaie pe ciment, de parcă ar fi venit vreodată un potop peste cimitir și nu trebuia să-l înece a doua oară. Stăteam acolo pînă simţeam că începe să-mi fiarbă creierul în soare. Îi povesteam ce-am făcut cu o zi înainte, îl imploram să mă lase să mă odihnesc. După zile întregi, am putut, în sfîrşit, să plîng. De la moartea lui, pînă au început vizitele zilnice la cimitir, trăisem tot într-o amorţeală dureroasă. Ai mei s-au prins tîrziu, cînd mama lui m-a găsit întinsă pe mormînt, m-a luat de mînă, m-a dus acasă şi-a rămas cu mine pînă s-au întors ei.

    M-au internat la psihiatrie unde am stat închisă două luni. Eram veşnic adormită, nu mai ştiam de-i zi sau noapte, de-i cald sau frig, dacă mai respir sau nu.  Mi-am revenit greu, apoi am plecat din sat şi-am încercat să-mi trăiesc viaţa.

    M-am căsătorit, am dat greş, am divorţat. Am un băiat care mi-aminteşte mai mult de el decît de fostul soţ, încă mi-e teamă de apă, de zgomotul ei, mi-e teamă de întuneric şi ca nu cumva el să se întoarcă din morţi să-mi ceară copilul. Mi-e teamă să mă mai apropii de oameni, mi-e teamă să iubesc, să mă las iubită, să nu ademenesc moartea să-mi sufle din nou în ceafă. Nu pentru mine trăiesc, eu am murit deja, demult. Pentru copil respir, mă mişc şi uneori zîmbesc.

    Fraţi


    Se certaseră pe o butelie şi pe-o palmă de pămînt. Tuica nu voia să-i dea soră-sii pămîntul pe care ăl bătrîn i-l dăduse de zestre. Ăştia nu mai voiau să-i restituie bătrînului butelia pe care singur le-o dăduse, să i-o încarce la oraş. Tuica susţinea că pămîntul ăla a fost muncit de el pînă au venit comuniştii şi l-au luat, era normal să-l ia tot el înapoi, ăilalţi că ei îi împrumutaseră cîndva, cu vreo 40 de ani în urmă, un viţel gras cu care Tuica-şi plătise cotele şi-şi obţinuse butelia.
    S-au întîlnit într-o seară la un pahar de vin. Unul c-o falcă în cer, celălalt c-o falcă în pămînt şi cumnaţii cu colţii rînjiţi printre gard. Şi-au spus vorbe grele, mai mult cumnaţii, decît fraţii între ei.
    Ei s-ar fi înţeles, că nici femeii nu-i lipsea bucata aia de pămînt, nici tuica nu stătea într-o butelie veche, dar nu te puteai tine la cîinii ăia doi, care şi-ar fi sărit la beregată de-ar fi fost lăsaţi. S-au înjurat, şi-au aruncat vinul din pahare în ochi şi s-au despărţit duşmani pe viaţă, nu-şi mai dădeau nici bineţe cînd se întîlneau pe uliţă de ajunsese să se închine tot satul de atîta nebunie. Rupseseră frăţia, ce mai.
    După un timp, se trezeau că venea tiptil la porţile din spate, dimineaţa devreme, cînd îşi ducea vacile la cîrd. Se ridica pe vîrfuri, era scund şi purta opinci cu nojiţe, ca pe vremuri, nu-şi lua pantofi cu talpă decît în zilele de sărbătoare, se prindea cu mîinile de tabla porţii şi-şi arunca ochii în curte. Nu zicea nimic, doar privea la ei cum se învîrteau pe bătătură, ca tot omul, după treburi. La început îl striga nora cînd îl vedea şi se grăbea să-i deschidă poarta.
    – Ei, săru’mîna, tuică! Hai înăuntru, ce stai acolo! Îi răspundea cu o jumătate de gură, abia auzit,
    – Să trăiţi, tată. Ete, doar mă uitam şi eu aşa, nu viu. Şi pleca.
    Cu timpul s-a obişnuit şi ea şi se făcea că nu-l vede. Îşi continua treburile, hrănea animalele, păsările, copiii, mătura bătătura, spăla, ce-avea de făcut şi tăcea. El rămînea acolo agăţat de porţi şi cîte o jumătate de oră. O urmărea şi uneori părea că ochii îi lucesc ciudat. Se sătura de privit şi pleca. Seara îi spunea soacră-sii,
    – Iar veni tuica să vadă ce facem.
    – Ia dă-l iacăcui de prost, îi e dor. Io aş vorbi cu el, dar e cu căpăţîna mare, se ia după tîrfa de nevastă-sa că nu mai are trai în casă dacă aude aia că vorbeşte cu mine.
    După un timp s-au împăcat, dar fraţi cu adevărat nu au mai fost decît cînd tuica a pus mîinile pe piept şi a plecat. De-atunci, la fiecare sărbătoare, soru-sa numea un colac special pentru fratele ei bun.

    Aniversară


    A fost un timp cînd ziua asta mi-era cea mai dragă sărbătoare. A fost… Calendarul meu delibro o mai păstrează şi acum, nu m-am îndurat să fac nicio modificare în el Îmi aduce aminte an de an, cu patru zile înainte, „în familia ta se apropie un eveniment important”, apoi pe 31 „azi ai sărbătoare în familie”, exact ca atunci cînd îmi anunţă comemorarea căsniciei mele şi a fostului meu soţ. L-am trecut decedat şi calendarul, fidel, îmi aduce aminte de fiecare dată că trebuie comemorat momentul. Aşa şi cu ziua ta… de parcă aş putea uita, de parcă ceva din mintea mea sau din sufletul meu s-ar fi îndurat să lase ceva în urmă. Da, mi-am adus aminte de fiecare dată, chiar dacă nu am zis nimic. În gîndul meu ţi-am urat de bine totdeauna, am trimis de fiecare dată un gînd bun, aşa cum făceam odinioară cînd ştiai să le citeşti şi le aşteptai privind în zare. Mai ţii minte? Îmi spuneai „mulţumesc, puiule, doar tu ţi-ai adus aminte” şi mie mi se strîngea inima că erai atît de departe şi atît de singur înconjurat de atît de mulţi oameni. Au fost ani frumoşi, nu-i aşa? Au fost, oare? Încă mă îndoiesc. Îmi aduc aminte toată dragostea de parcă a fost ieri, tot focul, toată pasiunea cu care ne îmbrăţişam cînd ne întîlneam, buzele tale fierbinţi, săruturile, o Doamne… săruturile acelea. Puteai să-mi spui „pleacă, nu te mai vreau” şi ele te trădau de fiecare dată. Gura ta îmi striga „rămîi, te iubesc atît de mult” cu fiecare sărut apăsat, cu fiecare respiraţie tăiată. Ştiam, simţeam că trebuie să rămîn. Şi apoi, te iubeam atît de mult, că numai gîndul că o să rămîn fără tine mă sufoca. Doamne cît te-am iubit şi cît a durut iubirea ta! Fiecare minciună, fiecare speranţă deşartă, fiecare ceartă aiurea plecată de la suspiciuni neîntemeiate mai înfigea cîte un pumnal în piept. Eram toată numai găuri, curgea sîngele şuvoi pe străzi, era cald, sărat, ca lacrimile ce nu mi se uscau zile în şir. Iubirea asta m-a epuizat, m-a lăsat seacă, ca o nucă găunoasă. Şi tot aş fi vrut să dureze veşnic, să nu se termine nicicînd.
    Mi-ai fost binecuvîntare şi blestem, am ars cu tine ca o lumînare aprinsă la ambele capete, mai aveam puţin şi mă topeam de tot, rămînea de mine doar lacrima de ceară. Poate c-ar fi fost mai bine decît acum, cînd am rămas un rest cît un deget de copil, cu lacrimi de ceară întărite pe margine, bună de nimic. Nici măcar un tremur de lumină în serile fără lună nu mai fac. Ştiai, ţi-am spus că e tîrziu, te-ai încăpăţînat să-mi demonstrezi contrariul, ai crezut că-ţi va fi mai bine acolo, departe. De cînd îţi pregăteai plecarea? De cîţi ani? Ştii cît m-a durut minciuna? Găsisem semnele, le interpretasem corect, puteai măcar să fii corect şi să recunoşti. Ai negat pînă în pînzele albe, m-ai tăvălit pe jos, ai şters noroiul de pe tălpi cu dragostea mea. Îţi spuneam „fără tine n-am să pot trăi, nu mai am de ce, viaţa mea se termină aici” şi rîdeai, „ba o să mă uiţi şi-o să trăieşti”, îmi repetai, convins că-i doar o dramoletă de budoar. Am supravieţui, aşa cum am supravieţuit tuturor încercărilor în viaţa asta. Am supravieţuit, dar de trăit n-am mai trăit de atunci. Mi-au trebuit doi ani să ies din depresie, m-am agăţat şi cu dinţii de viaţă, de fiecare respiraţie. În timp ce tu mă urmăreai din umbră, eu încercam să mă conving că n-am să te mai văd niciodată bătînd la uşa mea, că nu vei mai urca niciodată scările pînă la etajul 4 al blocului de pe Ion Mihalache, doar ca să-mi vezi surpriza din ochi. Am încercat, crede-mă că am încercat şi să trăiesc, şi să iubesc, şi să te uit, doar că… iubirea nu vine cînd o chemi, vine cînd vrea ea şi te leagă de cine vrea ea, fără să te întrebe. Sunt singură şi voi rămîne singură tot restul vieţii, probabil. Nu mai pot avea încredere în nimeni, nici măcar în mine. Ce-aş mai avea eu de oferit, cînd ţie, căruia ţi-am oferit totul, nu ţi-a fost de ajuns?
    N-am vrut să-ţi scriu, dar mi-am dat seama că împlineşti o vîrstă rotundă şi-ar trebui să-ţi urez „la mulţi ani” în viaţa ta normală de acolo. Ţi-e bine, oare? Ai făcut o vîrstă… să fii sănătos şi fericit, de poţi, să mai apuci s-o rotunjeşti de cîteva ori.
    Te rog să nu-mi răspunzi, nu are rost. Îţi scriu ca unui mort, nici nu ştiu de voi trimite vreodată scrisoarea asta, poate o voi închide-ntr-o sticlă şi-o voi da mării cu prima ocazie. Doar ea a ştiut cît te iubesc în dimineaţa aceea strălucitoare de martie. A fost în altă viaţă, nu-i aşa? E clar că nu în viaţa asta s-a întîmplat, în viaţa asta e doar regretul şi singurătatea. Ştii că ea şi tăcerea mi-au devenit cele mai bune prietene?