Se certaseră pe o butelie şi pe-o palmă de pămînt. Tuica nu voia să-i dea soră-sii pămîntul pe care ăl bătrîn i-l dăduse de zestre. Ăştia nu mai voiau să-i restituie bătrînului butelia pe care singur le-o dăduse, să i-o încarce la oraş. Tuica susţinea că pămîntul ăla a fost muncit de el pînă au venit comuniştii şi l-au luat, era normal să-l ia tot el înapoi, ăilalţi că ei îi împrumutaseră cîndva, cu vreo 40 de ani în urmă, un viţel gras cu care Tuica-şi plătise cotele şi-şi obţinuse butelia.
S-au întîlnit într-o seară la un pahar de vin. Unul c-o falcă în cer, celălalt c-o falcă în pămînt şi cumnaţii cu colţii rînjiţi printre gard. Şi-au spus vorbe grele, mai mult cumnaţii, decît fraţii între ei.
Ei s-ar fi înţeles, că nici femeii nu-i lipsea bucata aia de pămînt, nici tuica nu stătea într-o butelie veche, dar nu te puteai tine la cîinii ăia doi, care şi-ar fi sărit la beregată de-ar fi fost lăsaţi. S-au înjurat, şi-au aruncat vinul din pahare în ochi şi s-au despărţit duşmani pe viaţă, nu-şi mai dădeau nici bineţe cînd se întîlneau pe uliţă de ajunsese să se închine tot satul de atîta nebunie. Rupseseră frăţia, ce mai.
După un timp, se trezeau că venea tiptil la porţile din spate, dimineaţa devreme, cînd îşi ducea vacile la cîrd. Se ridica pe vîrfuri, era scund şi purta opinci cu nojiţe, ca pe vremuri, nu-şi lua pantofi cu talpă decît în zilele de sărbătoare, se prindea cu mîinile de tabla porţii şi-şi arunca ochii în curte. Nu zicea nimic, doar privea la ei cum se învîrteau pe bătătură, ca tot omul, după treburi. La început îl striga nora cînd îl vedea şi se grăbea să-i deschidă poarta.
– Ei, săru’mîna, tuică! Hai înăuntru, ce stai acolo! Îi răspundea cu o jumătate de gură, abia auzit,
– Să trăiţi, tată. Ete, doar mă uitam şi eu aşa, nu viu. Şi pleca.
Cu timpul s-a obişnuit şi ea şi se făcea că nu-l vede. Îşi continua treburile, hrănea animalele, păsările, copiii, mătura bătătura, spăla, ce-avea de făcut şi tăcea. El rămînea acolo agăţat de porţi şi cîte o jumătate de oră. O urmărea şi uneori părea că ochii îi lucesc ciudat. Se sătura de privit şi pleca. Seara îi spunea soacră-sii,
– Iar veni tuica să vadă ce facem.
– Ia dă-l iacăcui de prost, îi e dor. Io aş vorbi cu el, dar e cu căpăţîna mare, se ia după tîrfa de nevastă-sa că nu mai are trai în casă dacă aude aia că vorbeşte cu mine.
După un timp s-au împăcat, dar fraţi cu adevărat nu au mai fost decît cînd tuica a pus mîinile pe piept şi a plecat. De-atunci, la fiecare sărbătoare, soru-sa numea un colac special pentru fratele ei bun.