E aproape imposibil să găsești un echilibru între dragostea de tine, egoistă și vindicativă și dragostea pentru celălalt.
Oamenii le confundă de obicei și au impresia că iubesc atunci cînd pretind, de fapt, atenție.
Abia cînd înveți să renunți la tine și la visele tale pentru binele și visele celui de alături, dai dovadă că ai învățat să iubești deplin, că ai avut destulă răbdare ca dragostea ta să se coacă ca un fruct parfumat în miezul verii.
Paradoxul e că atunci cînd tu renunți la tine pentru persoana iubită, ea are impresia că i se cuvine sacrificiul și pleacă mai departe, nu-și mai regăsește idealurile în lipsa ta de egoism.
Dragostea nu-i egoistă, nu pizmuiește, nu pretinde, nu urăște, nu face rău, nu se mîndrește, nu îngrădește și nu oricine o poate trăi.