La vie est belle


A trecut întîi pe la ușă și-a încuiat atent de două ori, apoi și-a lipit urechea de lemnul surd, să se asigure că nimeni nu se apropie. A lăsat prosopul să-i cadă preș la picioare și s-a reflectat în apa clară a oglinzii,  goală ca-n burta mamei. S-a întors spre stînga, și-a ridicat coama bogată și și-a privit coapsele lungi ce se prelungeau firesc către spatele arcuit. S-a întors spre dreapta și-a dat drumul părului bogat cu reflexe aurii să o acopere pînă la linia fină ce delimita fesele, a oftat scurt și și-a mîngîiat cu o mișcare prelungă pîntecele plat și sînii plini, cu sfîrcuri tari muiate în cafea cu lapte. I-a simțit cum tresar sub degete, și-a înălțat fruntea îngustă străbătută de două riduri adînci, s-a privit o clipă în ochii mici, căprui, care au strălucit și-a zîmbit. Era la fel de frumoasă ca ieri, putea să-și tragă rochia și să plece liniștită la școală. A întins mîna stîngă și-a luat de pe spătarul scaunului sutienul cu cupe C, l-a potrivit peste sfîrcuri, și-a așezat frumos bretelele pe umeri și l-a încuiat cu o mișcare iscusită a mîinilor moi răsucite la spate. S-a mai privit o data admirativ. Oglinda i-a zîmbit cu dinți mărunți ușor gălbui. De-ar fi avut sentimente omenești, apa ei s-ar fi umflat de mîndrie și pojghița de gheață a geamului ar fi pocnit. Noroc că nu avea, altfel ar fi crăpat și-ar fi fost aruncată, toată lumea știe că o oglindă crăpată aduce mare ghinion în casă.

Restul hainelor s-au așezat cuminți pe pielea albă, fără ca fata să le ma dea o prea mare importanță. Clipa de magie zburase. Și-a împletit cu mîini pricepute două cozi groase, le-a legat bine cu două funde albe și le-a lăsat să spînzure ca două sfori cuminți pe spate. Și-a trecut palmele mici peste țeasta rotunda ca o nucă de cocos abia culeasă și și-a prins cordeluța peste părul îmblînzit. Fruntea a rămas îngustă deasupra sprîncenelor arcuite și-a nasului drept plin de pistrui, la umbra căruia se înfoia un puf argintat sub care buza se țuguia ostentativ. A turnat în palme un strop de loțiune cu lăptișor de matcă și și-a întins-o cu mișcări repezi peste obrajii delicați. Și-a mai descheiat un nasture, să lase privirii drumul liber ca o promisiune pînă la baza sînilor, și-a rulat dresul de 20 de deni de-a lungul pulpelor zvelte, a pulverizat o umbră de parfum pe gît, și-a așezat cordonul în talie și s-a declarant mulțumită. Ziua putea să înceapă, oglinda putea închide ochii. După ce-o să iasă din casă o vor privi cu admirație ochii tuturor băieților ieșiți în cale.
A tras apoi scaunul și s-a așezat preocupată la biroul negru pe care aștepta cuminte o coală roz, imaculată. Lîngă ea odihnea stiloul Pelikan, cu peniță de aur și cerneală albastră. O carte de poezii ședea răstignită la pagina 52 în dreapta, exact la poezia ”Adio” a lui Eminescu. A desfăcut capacul stiloului și-a caligrafiat data în dreapta, sus. Noiembrie, 8, 1998. Fix două săptămîni din ziua în care a acceptat să fie cu D. Venise timpul să se termine așa cum începuse, alt băiat își aștepta rîndul la iubirea ei. Sub dată a caligrafiat frumos prima literă a strofei alese drept motto. D. Exact, inițiala lui. ”De-acuma nu te-oi mai vedea/rămîi, rămîi cu bine!/Mă voi feri în calea mea/De tine.”

A așternut în grabă și două rînduri proprii, seci ca o nucă mîncată de viermi. ”Dragă D., asta e ultima data cînd îți scriu. Nu mă mai căuta, că nu-ți mai răspund, s-a terminat. Viața merge înainte și noi nu mai putem fi împreună. Timpul e prea scurt să-l prăpădesc pe tine. M.”  A păstrat aceeași caligrafie îngrijită pentru care era renumită în întreaga școală. A ridicat coala, a privit-o cu ochi critic, a suflat puțin să se usuce cerneala, apoi a șters cu grijă capetele liniei fine trasate cu creionul înainte. Mulțumită de rezultat a cules cu degetele boante plicul cu fluturași roz de alături, a vîrît în el scrisoarea împăturită, a pulverizat pe ea același parfum de lăcrimioare cu care-și aromase gîtul și-a pus deasupra o sărutare umedă. A scos apoi din sertar un carnețel îmbrăcat în piele neagră pe care a notat pe prima pagină goală ”8.11.1998- au trecut două săptămîni cu D. Azi i-am scris ultima scrisoare. S-a încheiat capitolul XV. Deseară începe capitolul XVI. Va fi cea mai frumoasă poveste de dragoste, presimt. Pe R. îl iubesc.”

Gata, a răsuflat ușurată. Deseară putea să vină acasă cu R de mînă, fără nicio remușcare. A chicotit scurt cînd și-a adus aminte cum s-a dus la el și i-a spus că ea nu știe un băiat care să merite mai mult iubirea ei. O să-i povestească Adinei ce delicat s-a roșit în obraji cînd i-a cerut prietenia, doar cît să-i strălucească ochii și pistruii și cum a transpirat el roșu ca racul pînă în creștetul capului cu păr blond, pieptănat ștrengărește după ultima modă. Trebuie să-i spună cum a simțit că se topește sub privirea intens albastră, cum s-a aplecat el și i-a luat mîna, cum palma ei mica s-a pierdut în palma lui mare cu unghii atent îngrijite, cum i-a sărutat degetele la plecare, cu buze fierbinți, pline de promisiuni. O să moară de invidie toate bocciile care-i făceau ochi dulci pînă acum. Pentru ele o să-și scoată ghearele ascuțite, R. va fi al ei și doar al ei! Vai de cea care-și va mai ridica privirea spre cerul din ochii lui. Și-a aruncat în servietă plicul și, în timp ce fredona ușor ultimul șlagăr la modă, a pitit în fundul sertarului jurnalul cu coperți negre,  a tras ușa după ea și-a plecat în pas vioi către școală.

În acest timp, la cîteva străzi distanță, R., proaspăt ieșit de la duș cu un prosop minuscul înfășurat neglijent în jurul taliei, fluiera același șlagăr la modă în timp ce-și trecea pieptănul prin pleata blondă, atent să așeze perfect bucla ce le înnebunea pe fete. A mai exersat odată privirea de foc albastru sub care se topeau toate și curgeau ca înghețata lăsată în soare, și-a admirat pieptul încordat în oglinda aburită și a pulverizat fixativ pe bucla perfectă. A aruncat prosopul într-un colt, și-a vîrît picioarele în pantaloni și urechile prin tricou, a mai făcut o piruetă și, mulțumit de sine, a dat să iasă din casă, nu înainte să pulverizeze din belșug cu apă de toaletă pe gît și pe piept. Hugo Boss pentru bossul fetelor. Deseară o să pipăie cele mai mișto țîțe din toată școala, țîțele blondei care s-a îndrăgostit de el ca o gîscă proastă. Cine știe, poate are noroc și și-o pune în curînd, tipa are o reputație de cur de fier în școală. Hmm… sau țîțe de fier? Nu contează, important e că are ocazia să mai treacă încă una pe listă. Din toate fetele care-i plăcuseră în școala asta, doar Adina, slăbănoaga aia cu ochii ca marea îi rezista, încă. Nu mult, cu siguranță, ăsta era primul pas spre cucerirea ei, dacă stătea bine să se gîndească. Cum astea două sunt prietene, e un bun prilej să-i intre pe sub piele. Nu numai că o să aibă parte de acțiune, dar o să și împuște doi iepuri dintr-o lovitură.

Fix în fața blocului a dat nas în nas cu D. de la a X-a C.

  • Salut, coae! Pe cine ardem azi?, l-a salutat rîzînd, i-a strîns mîna bărbătește și au plecat umăr lîngă umăr către școală. La vie est belle, cum ar fi zis profesoara lor de franceză. O bunăciune…

 

Confesiune


Într-o iarnă m-am îndrăgostit. Era seară şi ningea cu fulgi mari ca nişte aripi pe care le simţeam cum ne ating uşor pe umăr. O linişte totală învăluia strada, pînă şi cîinii de prin curţi amuţiseră.  Ni se topeau fulgii pe faţă, eram îmbujoraţi, ochii ne străluceau, dansam prin zăpada afînată, ne frecam reciproc obrajii cu mănuşile aspre pe care zăpada se întărea, îngheţată, eu m-am împiedicat şi-am căzut, l-am tras şi pe el după mine şi ne-am trezit aşa, unul peste celălalt, faţă în faţă. Respiram obraz în obraz, îi simţeam fierbinţeala aerului expirat şi sărutul a venit întîi o atingere scurtă de buze, apoi ne-am gustat fiecare, uşor, cu înfiorare. A fost ca un curent ce-a trecut de la el la mine (sau de la mine la el, habar n-am să fiu sinceră) şi ne-a scuturat pe amîndoi. Ne ştiam de o viaţă şi parcă nici nu ne văzusem pînă în momentul acela. Ne-am despărţit buzele şi ne-am ridicat brusc, tăcuţi.

Uite, vezi, pînă acum nu mi-am dat seama că a existat un moment de cotitură atît de clar, în care ne-am scuturat de copiii din noi şi ne-am dorit mai mult. Pînă acum am luat totul aşa cum a venit, fără să-mi pun întrebări.

Au urmat cîteva luni în care am plutit între viaţa de zi cu zi şi serile în care rămîneam doar noi doi, feriţi de ochii tuturor. Nu a fost nimic indecent. Ne luam de mînă şi plecam încet, către casă. Încercam, inconştient, să prelungim drumul. Uneori ne aşezam pe cîte o bancă, la poarta cuiva şi stăteam tăcuţi şi îmbrăţişaţi. Erau momentele în care ne rupeam de tot ce era în jur şi rămîneam în lumea noastră. Ne atingeam, ne sărutam cînd şi cînd, mergeam de mînă, ne potriveam paşii, rîdeam, uneori mă lua în braţe, eu mă prindeam cu mîinile de gîtul lui şi ne învîrteam aşa, rîzînd ca doi nebuni. N-am văzut cînd au înmugurit pomii, ne-am trezit acoperiţi de petale de corcoduşi. Duminica ni se părea ziua cea mai grea, atunci cînd nu ne puteam vedea. Colegii ne simţiseră şi ne tachinau, dar nouă nici că ne păsa. Au fost lunile noastre de miere, pînă în acel început de mai cînd totul s-a sfîrşit brusc.

Eram la bunici cînd Adi mi-a adus vestea. „Hai că s-a întîmplat ceva Mihai”, aşa mi-a zis, iar eu am simţit cu pămîntul se clatină, devine lichid şi mă înghite cu totul. M-am trezit în miros de oţet, cu obrajii roşii de la palmele primite. Simţeam că e ceva extrem de rău. „A murit în dimineaţa asta.” Tot drumul mi-a răsunat în urechi  „a murit Mihai, a murit Mihai, a murit, a murit!”, mă înnebunise vocea aia, îmi venea să alung cuvintele ca pe muşte. Tocmai ce înfloriseră panselele pe care le plantasem în martie cînd el a zis că i-ar plăcea să avem o floare doar a noastră. Alesesem panseluţe, pentru că ne-am dat seama că nicio pereche de îndrăgostiţi nu-şi dăruiseră vreodată pansele. Am cumpărat un plic şi le-am plantat în grădiniţă. Ieşiseră toate de aceeaşi culoare, un lan de flori delicate, albe. Le-am cules şi aşa, cu pumnul plin, m-am dus acasă la el. Era prea cald pentru luna mai, soarele puternic gonise la umbră orice vietate, strada era pustie şi prăfuită. Nici măcar un pui de găină nu mi-a ieşit în cale. Păşeam mecanic, ca-ntr-un coşmar însorit şi speram ca totul să fie o glumă proastă.  Pînă în dreptul porţii lui ajunsesem să mă conving că totul nu e decît un vis şi mă voi trezi la timp. Realitatea m-a adus cu picioarele pe pămînt.  Cînd l-am văzut întins pe masă, am simţit că tot corpul îmi explodează şi eu mă împrăştii bucăţi pe pereţii casei. Era el, întins pe o masă mare, cu zîmbetul ştrengăresc pe buze, cu arcadele sprîcenelor înalte, cu vîrtejul din frunte şi totuşi, altul, un tînăr înalt, matur, ţeapăn în costumul negru, nou.  În jurul mesei stăteau cu capetele plecate toţi prietenii noştri, îndoliaţi. Îşi ţineau răsuflarea iar mie îmi venea să urlu, să-i dau afară şi să-i dau lui viaţă din viaţa mea. I-am pus pe mîini panselele şi m-am prăbuşit. M-au scos afară, mi-am revenit şi am venit înapoi. Am stat lipită de el pînă l-au urcat în maşină. Peste noapte am rămas singuri şi a plîns. Ştiu că o să-mi spui că a fost doar o închipuire, dar, te asigur, nu a fost. Eu vorbeam şi-i ştergeam cu batista ochii închişi, el plîngea cu acelaşi zîmbet enigmatic pe buze. Dimineaţă i-au schimbat perna, era udă. Am citit după aceea că se întîmplă frecvent ca persoanele care mor înecate să „plîngă”. Se zice că ar fi doar apa pe care au înghiţit-o. Eu prefer să cred că m-a ascultat. Încă am nevoie să cred asta.

Din ziua înmormîntării am rămas doar cu gălăgia din jur, jalea goarnelor la poartă, lăutarii din răscruce, mirosul de tămîie, culorile florilor ce-au murit atunci pentru el.

Toată unitatea grupului nostru a dispărut după moartea lui. Ne-am înstrăinat ca şi cum ne-am fi ferit să nu cumva să ne călcăm unul pe altul pe durere. Peste o lună, clasa s-a împrăştiat şi fiecare a apucat-o pe drumul lui. Abia după cîţiva ani am reluat legătura şi am aflat noutăţi despre ei. Dani s-a făcut învăţătoare, aşa cum voiam eu, Adi s-a dus la liceul militar, aşa cum voia el, Florentina s-a căsătorit şi are astăzi nepoţei, Călin s-a călugărit, poartă barbă lungă şi e tot timpul pregătit să-ţi servească un citat din biblie, Adriana s-a apucat de cioplit pietre s-a făcut sculptoriţă, Sanda e medic pedriatru, Rodica se ocupă de copiii fără adăpost.

Eu am mai rămas un an acasă. Abia atunci am simţit singurătatea. Îl visam cum vine şi mă imploră să nu-l las singur în întuneric. Mă trezeam dimineaţa, aşteptam să plece ai mei la serviciu, mă duceam în cimitir şi mă întindeam pe bolta de ciment de deasupra lui. Îi zidisără groapa ciudat, cu boltă rotunjită, să nu stea apa de ploaie pe ciment, de parcă ar fi venit vreodată un potop peste cimitir și nu trebuia să-l înece a doua oară. Stăteam acolo pînă simţeam că începe să-mi fiarbă creierul în soare. Îi povesteam ce-am făcut cu o zi înainte, îl imploram să mă lase să mă odihnesc. După zile întregi, am putut, în sfîrşit, să plîng. De la moartea lui, pînă au început vizitele zilnice la cimitir, trăisem tot într-o amorţeală dureroasă. Ai mei s-au prins tîrziu, cînd mama lui m-a găsit întinsă pe mormînt, m-a luat de mînă, m-a dus acasă şi-a rămas cu mine pînă s-au întors ei.

M-au internat la psihiatrie unde am stat închisă două luni. Eram veşnic adormită, nu mai ştiam de-i zi sau noapte, de-i cald sau frig, dacă mai respir sau nu.  Mi-am revenit greu, apoi am plecat din sat şi-am încercat să-mi trăiesc viaţa.

M-am căsătorit, am dat greş, am divorţat. Am un băiat care mi-aminteşte mai mult de el decît de fostul soţ, încă mi-e teamă de apă, de zgomotul ei, mi-e teamă de întuneric şi ca nu cumva el să se întoarcă din morţi să-mi ceară copilul. Mi-e teamă să mă mai apropii de oameni, mi-e teamă să iubesc, să mă las iubită, să nu ademenesc moartea să-mi sufle din nou în ceafă. Nu pentru mine trăiesc, eu am murit deja, demult. Pentru copil respir, mă mişc şi uneori zîmbesc.

Nu-i ușor să iubești fluturii


Plouă pe pămînt şi-i plumb în cer
iar mie-mi cîntă un greier mic,
pe-o coardă de inimă.
E ploaie azi şi o iubesc cum te iubeam pe tine în dimineţile tîrzii
în care stropii ei compuneau simfonii la fereastră
iar tu numărai vise cu degetele în părul meu.
Mă iubeşti, îmi spuneai și-mi desenai conturul buzelor cu degetul.
Mă iubeşti, dar greşeşti, eu nu merit să fiu iubit,
am să te dezamăgesc curînd cum am dezamăgit
zeci de femei înaintea ta.
Te iubesc, îţi șopteam. Te iubesc aşa cum eşti,
nu-mi fac iluzii, nici nu mă amăgesc,
nu poţi să mă dezamăgeşti.
Copil ce eşti!, rîdeai şi răsuceai pe deget o şuviţă.
Copil blând, tu nu-ţi dai seama
că te-am dezamăgit din prima zi?
Eu sunt ca ploaia ce cîntă în fereastră,
o auzi şi nu o poţi pricepe,
de întinzi mîna te sărută şi
ţi se strecoară şerpeşte printre degete.
Nu ştiu să te iubesc şi ce-ţi dăruiesc azi
mîine va zbura pe prima rază de soare.
Nu-i uşor să iubeşti fluturii.
E plumb în cer şi plouă pe pămînt,
aripile tale sunt azi străvezii.

natura1

sursă foto: https://www.omofon.com/

Păsărelul


A intrat din greșeală pe geam cînd nici pisica nu se aștepta așa că s-a speriat, a zburlit coada și s-a înfipt scuipînd în fundul sub-patului. Eu aveam vreo doi ani și-un strop, suficient cît să mă țin singură pe picioare și să întind dornică mîinile să-l prind.
– Păsărelul, mamă! Vreau eu păsărelul mic!, ceream imperativ cu amîndouă mîinile în aer și capul dat pe spate. Nu voiam să-i fac rău, voiam doar să-l strîng puțin la piept, să-l fac prietenul meu. L-aș fi iubit mult, cel mai mult pe lumea asta și-ar fi fost vrăbiuța cea mai fericită din toate timpurile. Eram pregătită să-l pup direct pe ciocul ca o agrafă minusculă, cafenie.
Mama se chinuia să-l ușuie cu un prosop făcut sul, să-l scoată afară, dar mica pasăre speriată mai tare ca pisoiul de sub pat nu reușea neam să nimerească fereastra pe unde intrase. Se lovea pe rînd cînd de toc, cînd de perete, cînd de geamul transparent, ca o muscă verde intrată vara la răcoare din plin soare.
– Stai dracului cuminte, vrei să te ciupească să-ți facă bubă la deget? Ăsta e rău ca o cloșcă, ai uitat ce ți-a făcut cloșca în primăvară? Ai uitat, nu-i așa?, m-a săgetat mama cu ochii ei mari, albaștri. Mi-am strîns repede mîinile pe lîngă corp și-am privit îngrijorată degetul dolofan care mai purta încă cicatricea unei ciupituri pînă la os. M-am temut, apoi m-am uitat la zbaterea micii vietăți cenușii și-am uitat de cloșcă. Păsărelul avea aripi cît palma mea și ochișori mici-mici, negri care nu priveau mînios. Nu avea cum să mă ciupă. Am întins iar mîinile și exact atunci mica pasăre a trecut razant printe mîinile mele și m-a atins pe frunte cu aripa. Eram în culmea fericirii și țipam cît mă țineau plămînii de m-a auzit tata de afară și-a venit într-un suflet să vadă ce mi se întâmplă. Cum a deschis ușa, cum am țipat mai tare, că de acum păsărelul avea mai multe locuri prin care să scape afară. Tata a închis ușa repede, fără să-și dea seama pe moment ce mă face să plîng.
– Las-o deschisă, Vițule, să iasă amărîtul ăsta afară, l-a rugat mama.
– Nu. Hai să-l prindem să-l prăjim, s-a băgat în joc cînd a văzut mica vietate iar eu am început să urlu de-a binelea, că nu voiam un păsărel prăjit, voiam un păsărel prieten. Pînă la urmă l-a prins în prosop prilej să sar într-un picior și-l trag de pantaloni să mi-l dea mie.
– Nu ți-l dau, tătuțule, că te ciupește. Lasă să-l dea tata afară, să se ducă și el la puii lui.
– Nuuu, dă-mi-l mie!, îl ceream imperios, fără să ascult nicio explicație. Îl vreau, e al meu!
Bietul tata, cînd s-a convins că nu o scoate la capăt cu mine, i-a învelit cu grijă aripile în prosop și mi l-a dat. Eu am întins mînuțele spre el și cînd să-l apuc bine, să nu-mi scape din prosop, păsărelul și-a aplecat rapid capul și m-a ciupit cu putere de deget. Mi-am tras mîinile și le-am dus supărată la spate.
– Nu-l mai vreau, taie-l și prăjește-l!, am rostit sentința, mînioasă, printre suspine. Voiam să moară, mama lui de păsărel.

vrabie5

Să moară


Azi mi-a revenit în faţa ochilor o imagine din copilărie. Obsedantă şi crudă. Bătrânii noştri aveau convingerea că peştii nu sunt animale. Că-s ceva aşa, între o plantă şi-o fiinţă vie, cu sînge rece, fără creier, sentimente, cuvînt. Păi dacă rămîn muţi până şi în faţa morţii, cum altfel? De asta nimănui nu-i era milă de ei. Oamenii îi prind şi-i eviscerează pe viu, cît încă mai mişcă.
Oamenilor nu le e milă de peşti. Agonia lor e mută, ochii sunt inexpresivi.
Mergeam cu verişorii mei la peşte în dimineţile înrourate de vară. Cu minciogul îi prindeam, aşa era apa Jieţului de plină de puiet de toate felurile. Dacă aveam răbdare să aşteptăm, pe cei mari îi prindeam cu mîna cînd ne treceau pe lîngă picioare.
Ne întorceam cu ei acasă, maica îi curăţa şi-i spăla. Pe cei mici îi dădea prin mălai şi-i arunca în tigaie, fărîma şi vreo două ouă peste ei cînd erau aproape gata. Pe cei mari îi stropea din belşug cu sare grunjoasă şi-i aşeza pe plita încinsă. Erau vii şi unii încă mai aveau putere să sară, să încerce să se scape din iadul acela sărat şi încins. „Aşa-s mai buni, Maică! Peştele e bun proaspăt!” Aşa-mi spunea când plîngeam pe lângă ea să-i lase măcar să moară. „Aşa-s mai buni”. Vedeţi voi, ei nu puteau striga, doar se zbăteau şi ce e zbaterea fără urlet?
Azi nici urletul nu mai e ce era odată. Oamenii şi-au astupat urechile de tot. Nu se mai gîndesc decît la cît de plină le e burta. Nu mai au timp să privească bine pînă în sufletul celor de lîngă ei. Privesc mînios, ridică pumnul, strigă: „să moară!”.
Să moară oamenii care le deranjează siesta şi le împuţinează venitul, să moară cîinii şi pisicile să moară, să moară şi urşii care-au coborît din pădure în oraş atunci când le-au tăiat copacii. Că şi copacii au ştiut muri cu demnitate, mut. Urletul lor nu se aude nici cu urechile destupate.
Mai sunt lupi în ţara asta? Să moară şi ei că sar la oameni şi împuţinează turmele. Mîine-poimîine o să intre prin sate să le sugrume porcii în coteţe. Şi turmele pot fi împuţinate doar de oameni. Şi porcii pot fi înjunghiaţi doar de stăpîni. Numai ei pot măcelări în numele Domnului şi-a unor sărbători ale burţii.
Să moară cerşetorii, să moară flămînzii, că prea se uită cu jind şi le numără bucăturile pe care le bagă în gură. Huuuoo, nemîncaţilor! Muriţi! Tăceţi! Oamenii nu vă aud. Nu mai vorbiţi, că vorbele-s doar în vînt, lor oricum nu le pasă ce spuneţi. Nu aud, nu înţeleg, nu-i interesează. Doar ei contează şi nevoile lor.