Și totuși, se mișcă.
Despre Jokai Mor (18.02.1825-05.05.1904) nu e cazul să vă mai spun nimic, cred că s-a spus totul pînă acum. Unul din cei mai buni scriitori ai generației sale, romantic, prolific și vizionar, a încercat să scrie astfel încît omenirea să afle că undeva în pustă, pe malul Tisei, se află un popor pe lîngă care nu poți tree nepăsător.
Acțiunea romanului începe într-un han din pădurea mare de lîngă Debrețin. Acolo sunt serviți în fiecare duminică humanissimii, studenți la colegiul din localitate. Mesele vechi de brad scrijelite cu nume ale unor personalități ce-au trecut la vremea studenției prin cîrciumă se înconvoaie sub greutatea coatelor noilor meseni, vinul curge în pahare, conversația se animă și discuțiile vesele alternează cu cele serioase, unul din studenți animă atmosfera, îi face pe studenți să rîdă și le bea vinul. E o scenă idilică de duminică. Și totuși, adevărata acțiune nu se petrece în sala principală, la vedere, ci în pivnița cîrciumii. Cîrciumarul deschide un chepeng și lasă acolo doar anumiți oaspeți, nimeni altcineva nu are voie în beci fără știrea lui. Sub o boltă laterală este întinsă o masă pe cae tronează o carafă cu cioc, împrejmuită de o duzină de căni de tablă. Pereții pivniței sunt flancați de butoaie iar masa e înconjurată de scaune de pai vopsite în verde.
Cine sunt vestiții oaspeți ai beciului? Unsprezece tineri studenți, nouă îmbrăcați în toga colegiului, obligatorie indiferent de împrejurare și doi îmbrăcați civil în haine la modă, cu dolman cu fireturi, cravată albă, cămașă brodată. Aceștia-s pesemne niște răzvrătiți, care și-au lepădat toga, ignorînd legile canonice ale colegiului. Unul din aceștia, scund , un pic cocoșat, un pic șchiop și al naiba de urît, e Biroczy Sandor. Celălalt rebel este opusul celui dintîi, înalt, fața gravă ușor alungită, ochi blînzi, păr castaniu ondulat, frunte frumoasă boltită ce contrastează cu buzele strînse ce denotă dîrzenie și tenacitate. Acesta este Kalman Jenoy și pare a fi liderul grupului de studenți din care unul se pare că lipsește, că în pivniță i-au așteptat fix douăsprezece scaune. Dintre cei îmbrăcați în togă doar trei sunt de remarcat: Barko Pal, un timp înalt, ciolănos și uscățiv, Borcsay Mihaly cu un chip roșu, ciupit de vărsat și Csuka Ferenc, un flăcău cu piept lat și brațe musculoase, care pare mai degrabă un husar deghizat în popă, decît student la teologie. E importat să reținem aceste nume, pentru că în dinamica romanului fiecare din ei are un rol principal într-un anume moment.
Toți cei unsprezece se așează pe scaune și intonează un cîntec la modă, fiecare cu cîte o cană de metal în mînă. Unul din ei răstoarnă lumînarea, cîrciumarul vine cu alta, moment în care autorul ne atrage atenția că de pe masă dispăruse orice urmă de cană și carafă, iar în mîinile studenților apăruseră foi scrise și cîte o călimară.
În mijlocul mesei, în locul carafei stătea o carte groasă in quatro. Cartea era Cronica de la Csittvar (cronica din cetatea nebunilor, cum o porecleau cu fior autoritățile) pe care niște autori anonimi începuseră să o scrie în 1665. Era o colecție ce cuprindea toate datele mai mult sau mai puțin importante pe care istoria oficială nu le consemnase din diferite motive, sau pe care unii lingușitori ai regimului le falsificaseră, cîntece și poezii patriotice, fapte de eroism, întîmplări aparent banale, dar însemnate în dinamica momentului. Puteai găsi în carte tot felul de evenimente compromițătoare despre oameni ajunși importanți în aparatul de stat, robia și suferința vechilor apărători ai neamului, scrisori din exil, istoria secretă a nobililor reduși la tăcere de Dieta de la Viena. O adevărată bombă cu ceas. Cartea era deopotrivă iubită și urîtă și la fel de căutată atît de reprezentanții stăpînirii care o urau cît și de cei ce-ar fi vrut să afle adevărurile înscrise în ea. Era ascunsă la fel și de unii și de ceilalți exaltați, era ținută doar de tineri și transmisă din generație în generație celor merituoși care se legau cu jurămînt să n-o trădeze niciodată.
Ei, acești tineri adunați în pivnița cîrciumii, studenți banali în aparență, erau păstrătorii vestitei cronici, cei care aveau obligația să completeze în ea (ca și înaintașii lor) toate evenimentele memorabile la care erau martori. Și totuși, poate că numărul scaunelor nu e ales la întîmplare. Sunt douăsprezece scaune, pentru doisprezece apostoli, exact ca-n biblie și tot la fel ca-n noaptea biblică, unul din cei doisprezece va trăda. Așa apare în peisaj profesorul în cinstea căruia circula cel mai acid și batjocoritor cîntec studențesc. Pentru că sunt avertizați de cîrciumar, cronicarii reușesc să ascundă dovezile crimei lor, dar pericolul rămîne, deoarece unul din însoțitorii profesorului este Iuda vînzătorul, cel care din prea multă invidie încearcă să-i înfunde pe liderii grupului. Se produce o ambuscadă, o percheziție din care nu rezultă nimic și toți cronicarii sunt supuși a doua zi unui proces soldat cu excluderea lor din colegiu.
Aceeași soartă o are și pîrîciosul, pentru mărturie mincinoasă, cronica nefiind găsită acolo unde indicase el. De fapt, nu va mai fi găsită niciodată, deoarece cronicarii sunt obligați să părăsească școala, nu o mai pot preda unei noi generații, nu-și mai pot continua studiile și Dumnezeu știe pe unde le va purta pașii ca să-și cîștige traiul pe viitor.
Pentru început, întreg Debreținul le este recunoscător și-i conduce cu fală pînă la ieșirea din oraș. Acolo se împrăștie, fiecare pe unde-l poartă destinul. Unul pleacă să caute rădăcinile strămoșești prin Asia, altul să se facă avocat, altul să se facă actor, doar Kalman Jenoy pleacă acasă, la bunica ce l-a crescut, să-i dea cumplita veste și să suporte consecințele faptelor sale. Inima lui e atît de pură și conștiința atît de curată, că nici nu se pune problema să se sustragă de la ceea ce-l așteaptă, indiferent cît va fi de rău.
Calea pe care au mers împreună ajunge la o răscruce din care nici măcar unul nu știe pe unde-l va purta propriul drum. Le va fi bine? Le va fi rău? Vor reuși să-și atingă țelurile și să reînvie națiunea adormită? Vom vedea cu toții după 12 ani, cînd stabilesc că se vor reîntîlni în formula inițială, la Pesta.
Pînă la termen fiecare din ei are de înfruntat greutăți, demoni proprii, demonii altora, li se pun piedici, renunță la ce le aparține sau își însușesc ce aparține altora, cad, se ridică, trăiesc și visează. Visează la ziua în care națiunea maghiară se va trezi. Se vor regăsi, oare? Vor avea cu ce să se laude în ziua revederii? Vor ajunge eroi și națiunea, recunoscătoare îi va răsplăti, sau dimpotrivă, zbaterea lor va fi în zadar? Pentru a afla toate răspunsurile, va trebui să ajungeți pînă la ultima frază a cărții. Epur si muove. Și totuși, se mișcă.

Cînd am primit cărțile lui Jókai Mór am promis cite o recenzie pentru fiecare. Trebuie să mă țin de cuvînt, nu?
Azi a treia carte, ”Fiii omului cu inima de piatră”.
Știu că despre prima n-am vorbit încă, pentru că nu eram obișnuită cu recenzia de carte, nu mi-a venit, dar o voi face cu siguranță pentru că merită. Din tot ce-am citit pînă acum (și fără să mă laud, chiar am citit ceva), cărțile lui Jókai Mór se situează pe raftul acela de sus, cu cărți rare și bune. Recunosc, pînă nu m-am împrietenit cu un secui, habar n-am avut de clasicii literaturii maghiare. La noi cărțile autorilor din partea asta de lume sunt nedreptățite, poate și dintr-un spirit de frondă, poate și dintr-un nationalism dus la extrem. Nu știu și sincer, contează.
Jókai Mór scrie așa cum respiră, alert, cursiv, onest. Poveștile lui parcă sunt rupte din inima ta, indiferent de ce nație ai fi. Mór te ia de mînă și te poartă într-o lume despre care nu știai nimic pînă acum, dar sigur voiai s-o cunoști. Îți face cunoștință cu oameni pe care-i iubești din prima, chiar dacă pînă la urmă ajungi să-i urăști și să te bucuri de soarta lor, rîzi cu ei, iubești cu ei, suferi alături de ei, ești parte din poveste. Jókai Mór îți face cunoștință cu un popor plin de calități de tot felul, cu umor și fină autoironie, fără efuziune iar tu, străinul, ajungi să te îndrăgostești de o lume pe care nici măcar n-ai fi bănuit-o în vremurile în care ai noștri tineri boieri învățau să devină demni urmași ai coanei Chirița.
În ”Fiii omului cu inima de piatră” Jókai Mór ne duce într-o epocă tulbure și violentă ce-a precedat formarea națiunii maghiare așa cum o cunoaștem noi azi.
Cartea începe abrupt, cu un toast sforăitor, rostit la o masa festivă, pe care domnul Baradlay, o figură marcantă a nobilimii maghiare, o oferea în castelul său în cinstea unor personalități ce participaseră la o consfătuire terminată cu succes. Din motive încă necunoscute, amfitrionul lipsea de la festivitate, la fel cum lipsise și de la consfătuirea la care fusese înlocuit de administratorul său Rideghvary Beneze. Masa este prezidată de soția sa, Maria Baradlay care este obligată să se ridice și să plece exact în toiul urărilor rostite în cinstea soțului său. Veselia și clinchetul poaharelor însoțite de urările de sănătate continuă nestingherite, chiar dacă într-o încăpere alăturată, omul cu inima de piatră trăiește ultimele sale șaizeci de minute de viață. Acesta e și motivul pentru care doamna părăsește masa, chemată de muribund prin doctorul care-l trata de o viață și-i pusese verdictul.
De pe patul său de suferință, muribundul cu inima împietrită și la propriu și la figurat, se interesează în primul rînd de soarta invitaților, apoi îi reproșează Mariei faptul că a așteptat-o,cînd are atît de puțin timp la dispoziție. Domnul Baradlay de mult timp de-o boală rară care dusese la împietrirea treptată a inimii. Maria îi dă medicamentul și e nevoită să se așeze și să scrie cu mîna ei ultimele instrucțiuni pe care soțul său i le lasă cu limbă de moarte și pe care acesta îi cere imperativ să le respecte literă cu literă.
Instrucțiunile cuprînd pe rînd, în cel mai mic detaliu, soarta a celor trei fii ai lor: Odon, Richard și Jeno precum și soarta nefericitei văduve însărcinată cu continuarea și ducerea la bun sfîrșit a tuturor proiectelor în care muribundul a crezut și pe care le-a inițiat. Omul cu inima de piatră nu-i lasă loc de întors și nici posibilitatea să se împotrivească, trebuie să-i respecte întocmai instrucțiunile, pentru că timpul trece repede și el nu vrea să piardă nici măcar un minut cu lacrimi fără rost. Vrea să se asigure că va trăi chiar dacă va fi mort, pentru asta trebuie ca femeia să ducă la îndeplinire toate dorințele lui, dacă nu din convingere, din obligație și de frică.
E un moment plin de trăiri contradictorii în care tu, cititorul, empatizezi și cu nenorocita femeie nevoită să rămînă rece în ultimele momente de viață ale iubitului său soț și în același timp nu poți să nu te înduioșezi cînd asiști la ultimele momente din viața nenorocitului cu inima împietrită care știe sigur că va muri și-și numără minutele rămase din viață, cu spaima că nu va reuși să transmită tot ce mai are de transmis în viața asta.
La împlinirea sorocului, cînd ceasul arătă trecerea celor 60 de minute prezise de doctor, omul cu inima de piatră închise ochii și muri. În sufrageria castelului continua cheful. Niciun invitat nu fusese tulburat din veselia lui fără griji cu o veste atît de neînsemnată ca trecerea în neființă a amfitrionului. Abia acum e nevoie ca anunțul să fie făcut, iar ei să aibă posibilitatea să plece demn și să se întoarcă pregătiți pentru înmormîntare. La toate se gîndise omul cu inima împietrită, chiar și la discursurile și rugăciunile ce trebuiau spuse la căpătîiul său.
I-a respectat docila soție toate indicațiile? Și-a îndepărtat ea voit copiii și le-a dirijat viața așa cum i-a dictat stăpînul ei în ultimele minute de viață? S-a recăsătorit după șase săptămîni cu cel ales deja de răposatul? Vor fi demni de așteptările tatălui lor toți fiii acestui om neînduplecat? Veți descoperi pe rînd, citind cartea. Va trebui să vă abandonați în vîrful peniței lui Jókai Mór care vă va purta cu sufletul la gură din taigaua rusească pînă-n pusta maghiară prin întîmplări de nebănuit într-o epocă de mari frămîntări sociale care-au schimbat definitiv harta Europei de atunci. Nu vă veți permite să săriți nici măcar un pasaj, pentru că s-ar putea ca tocmai acolo să se găsească o informație vitală în derularea poveștii și ca să faceți nod, să puteți urmări firul Ariadnei mai departe, va trebui neapărat să vă întoarceți și o să vă pară rău, vă asigur Trebuie neapărat să aflați continuarea, care e nebănuită pînă la final.