Mi-a fost frică de 2016, cred că și spus-o de cîteva ori la sfîrșitul unui 2015 care m-a marcat pe viață.
În 2015 aveam impresia că am trecut prin cel mai greu an din viața mea. Nici nu credeam c-o să mai văd lumina, dar către final nu l-a răbdat inima să mă lase așa, pierdută în întuneric, ci mi-a adus un Om care mi-a întins o mînă și-a zis „Hai sus, că poți! Ecce homo!” și-am putut, m-am prins de mîna lui și-am văzut lumina.
De 2016 tot frică mi-a fost. Am avut așa, un presentiment că va fi un an greu de trecut, greu de tot. Așa a fost.
Am pierdut oameni dragi, am plîns, am ajuns pe fundul prăpastiei și-am crezut că nu voi reuși să mai ies de acolo. Dar am avut un Om cu mîna întinsă și cu o putere incredibilă care nu mi-a dat drumul nici măcar o secundă. Și-am trecut așa prin tot.
Azi privesc în urmă și-mi vine să răsuflu ușurată. Cumplit an, ca o maimuță nebună cu fundul roșu.
În viața mea au intrat oameni nebuni și oameni buni. Puțini buni, mulți nebuni, norocul meu că așa cum mi i-a adus 2016, mi i-a și măturat pe nebuni, exact în momentul în care simțeam că nu mai pot. Mi-i i-a păstrat pe cei buni.
M-a făcut mai înțeleaptă, am învățat să văd lucrurile în altă lumină, să apreciez tot ce-i bun, să plîng după ce-i pierdut și n-aș fi vrut să pierd, dar să las în urmă și să merg mai departe. Mi-a redat, într-un fel, zîmbetul, după ce m-a dat cu capul de toți pereții. Maimuță, cum spuneam, ce vreți.
Multe realizări nu pot spune c-au fost, dimpotrivă, mai mult pierderi, dar cred că m-am maturizat atît de mult că nu-mi mai pasă. Mă bucur pentru ce am și averea mea se numără în suflete, nu în bani. Avantaj eu.
La începutul anului am citit un articol care m-a făcut curioasă și-am vrut, după mulți, mulți ani, să cunosc un om, să văd dacă ceea ce-am citit este adevărat. În primăvară am avut ocazia asta și-i mulțumesc lui 2016 că mi-a dat-o. Sunt mai bogată cu o fericire de atunci pentru că omul e așa și chiar ceva mai mult decît îmi închipuiam.
În schimb m-a blocat între hîrtii, facturi, cifre, declarații și bătăi de cap. Mulțumesc din inimă partidului, politicienilor, guvernelor de rahat și tuturor conțopiștilor triști care n-au avut altă treabă decît să gîndească căcaturi precum declarația 394. Triștilor, să fie la voi acolo, să mîncați dimineața pe pîine. Nu vă plîng, aveți frigiderele pline și pentru lumea cealaltă, sunt convinsă. Nu mai aveți nevoie să vă dea ai voștri de pomană colaci și colivă, aveți carne, frate! Multă și de calitate.
Am obosit anul ăsta, dar un lucru bun e și-n oboseala asta, că am început să-mi pierd pe drum insomniile. Și coșmarurile sunt mai puține. Asta tot grație Omului care s-a apucat de-a făcut puțină curățenie prin ele și mi le-a mai trimis la plimbare.
Mi-a dat altceva de lucru între timp.
Am învățat în anul ăsta că distanțele sunt relative cînd doi oameni se simt unul pe celălalt și că nici măcar nu-i nevoie să fii față în față cu cineva, sau să vă fi cunoscut vreodată ca să fiți pe aceeași lungime de undă. Cred că ăsta e cel mai mare cîștig.
Am rîs cu-n ochi, am plîns cu celălalt. Plîng încă pentru mamele și pentru copiii lor pierduți prin Mediterana, pentru copiii din Alep și pentru părinții rămași cu brațele goale, pentru armele ce nu mai tac și focul ce se tot apropie și-ncepe să ne ardă. O să ne ardă rău, c-așa-i cînd omenirea nu-și învață lecțiile istoriei.
A fost. Mai e mîine și gata, vine 2017.
Nu-l aștept cu lista, ca altădată. Îmi doresc să fiu sănătoasă și să-mi păstrez înțelepciunea, să primesc ceea ce-mi va aduce exact așa cum vine, să pot schimba în bine ceea ce-i de schimbat, să pot lăsa să treacă ceea ce e de trecut, să pot simți ceea ce e de simțit, să mă împac cu pierderile atunci cînd e de pierdut, să mă bucur de cîștig atunci cînd e de cîștigat, să iubesc tot ce-i de iubit, să-i las să plece pe cei ce vor să plece, să fiu iubită de cei care mă vor în viața lor.
Să rămîn eu, așa cum sunt, să mă trezesc în fiecare dimineață și să mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta și pentru că văd lumina și pentru că simt căldura și frigul, că marea mă iubește așa cum o iubesc, că e suficient să închid ochii să simt îmbrățișarea muntelui și a oamenilor dragi, că-n casa mea încă miroase a pîine caldă și-a cozonac din cînd în cînd, că aud cîntecul păsărilor și țipătul pescărușilor, că-mi rîd ochii cînd văd copii fericiți, că toate animalele vor să mă îmbrățișeze și să-mi simtă mîngîierea. Să fiu OM.
Iar pentru cei care nu mă plac și le sunt grele trăirile mele să pot deschide ușa și s-o trîntesc repede după ei, să nu-mi intre prea mult frig în casă. Fără regrete.
Vouă vă doresc ca visele frumoase să vi se împlinească. Să aveți parte de tot ce aveți nevoie, să zîmbiți mai mult, să iubiți mai mult, să înțelegeți mai mult, să fiți iubiți că fără dragoste nimic nu este.
Lună: decembrie 2016
Gusturi noi
De la un timp găsesc gusturi noi, tot mai plăcute.
În seara asta mi-am dat seama că și checul cu nucă e minunat cu vin roșu, de buturugă și mi-am adus aminte…
M-am cununat în ianuarie, pe 11. S-a nimerit ca în sîmbăta nunții să ningă ca-n povești și eu, la cei 18 ani și-un pic ai mei să stau mai mult afară decît în cort, la adăpost. Dimineața frigul mi s-a părut pătrunzător și aveam o grămadă de drumuri de făcut.
Adevărat e și că aveam rochie de mătase care concura cu zăpada destul de generos așternută peste plai. Am rezistat eroic la adăpat, pe drumul la moși după purcea, la nași după altă purcea, ulițe desfundate, zăpadă care intra în ghetuțele mele albe, pînă la gleznă. Cînd am ajuns la biserică eram deja pe jumătate țeapănă.
În biserică bocnă, mai frig decît afară, căldură doar de la răsuflarea curioșilor și flacăra lumînărilor, adică aproape deloc. Eu în rochie de mătase, da? Fără palton, că doar o dată eram mireasă, ce mama mă-sii.
Îmi jucau dinții zaruri în gură și preotul, bine înfofolit, cînta pe nas prelung, să înțeleagă tot prostul că el e conștiincios și face toată slujba cununiei de la cap la coadă, pentru o pereche atît de frumoasă ca noi.
Din albă și frumoasă devenisem vînătă și-mi înghețase zîmbetul pe buze, doar dinții mai aveau viață proprie.
Mă uitam la nașa și-o invidiam pentru paltonul ei gros și pentru blana de vulpe de la gît, mă uitam la mama și-mi doream să am cojocuța ei din blană de oaie, ce mai, numai la slujbă nu eram atentă.
A venit și timpul să gust din trupul și sîngele Domnului. Frate, pe lîngă frig mi-era și-o foame de-mi venea să înghit mîna preotului cu totul!
A înmuiat el preotul pișcotul în cupa de vin și m-a ademenit cu el. Eu, cu ochii sclipitori (de frig, febră și foame, nu de alta), am dat să deschid gura mare să mușc sănătos. Deschide dacă poți!
Aveam fălcile înțepenite, așa că abia am reușit să depărtez puțin dinții, să mușc delicat dintr-o margine.
În dreapta mea, cumnată-mea mă privea curioasă, cu un zîmbet pînă la urechi, fericită că frate-su luase una care măcar mănîncă puțin, n-avea să-i facă pagubă.
Nici ea n-avea habar că numai și numai frigul ce-mi intrase și-n oase m-a făcut atît de delicată, ca un fir de trandafir înghețat.
Desculț
Poate tu greşeşti,
poate eu greşesc,
poate greşim amândoi,
lumea spune multe,
spune tot ce vrea,
mie nu-mi pasă de ea,
îmi pasă de tine,
de mine, de noi.
O să mă aşez
pe scaun, aici,
după uşă și-o să tac,
până aflu,
până discern,
până sunt sigură
că pot intra
sau trebuie să plec.
Sunt desculță,
am lăsat pantofii afară,
pe preş, lângă urma
tălpilor tale goale.
Concluzii după cutremur
Doar ce adormisem că m-am tot foit să-mi urmăresc emisiunea preferată pe Discovery – „Deadliest Catch”. Din cauza orei inaintate mi-a fost greu să adorm, așa că am aplicat metoda obișnuită, mi-am luat perna în brațe și m-am mutat în capătul celălalt de pat. Lângă mine Kara visa și Puță sforăia de două voci la picioare.
Am închis ochii, m-am lăsat pradă unor gânduri minunate și-am alunecat pe toboganul somnului.
Când am primit prima zgâlțâitură, am crezut că se mișcă Kara, apoi uruitul m-a făcut să mă gândesc că s-a întors fiu-meu acasă și trece cu mașina pe lângă geam, pe alee, apoi paharele, mobilele, farfuriile…
Hm, mi-am zis, dar ce puii mei turează și ăsta motorul ăla și nu mai intră în casă o dată, e tâmpit?
După gândul ăsta nervos am și sărit din pat odată cu Puță care s-a ghemuit speriat pe covor, în mijlocul camerei. Lustra se legăna să-și dea duhul, cormoranii din parc țipau cât îi ținea ciocul, patul mă plimba prin cameră și Kara dădea din lăbuțe în vis.
La tv se dezbătea subiectul nenumirii de ieri, Iohannis, Dragnea, Tăriceanu, madam abramburica, marea specialistă, toți boșorogii cu păreri. Nimic despre cutremur.
Am crezut că-s eu nebună, până am văzut discursul lui Dragnea secondat de Tăriceanu. Revolta lor era ca-n 2012, pe lângă subiect da’ cu scop precis și atunci m-am luminat! A fost un semn, unul pe care toți îl așteptam. Dumnezeu ne-a zis clar: „Nu mai votați idioți!”
Nu mă goni
Cînd va veni la tine vântul
să nu-l goneşti, deschide
larg fereastra şi lasă-l
să te mângâie cu degete uşoare,
aşa cum îți place să te mângîi,
închide ochii şi lasă-te
sărutat cu buze moi rotund,
pe buze, pe ochi, pe gât, pe piept,
aşa cum îţi place să te sărut.
Priveşte în zare, cerul te va privi
cu ochii mei, briza te va atinge
cu pielea mea.
De ploaia-ţi va bătea în geam
cu degete umede şi reci, nu o goni,
las-o să-ţi ude pleoapele
cu lacrimile plânse când îmi lipseşti
şi lipsa ta mă doare.
Nu mă goni când îți șoptesc
cu glasul fulgilor de nea,
ridică ochii și ia din cer
lumina pe care ochii mei
o vărsau în ochii tăi, din plin,
ca din cornul abundenței,
întinde mâna, șoapta
se va topi în palma ta,
numai bună de adăpat
doruri și dorinți
neîmplinite.
Te voi iubi
Te voi iubi cândva cu mâinile,
cu ochii, cu gura,
cu buze moi şoptindu-ţi
cuvinte obscene
în miez negru de noapte
după ce vom culege luna,
şi-o vom împărţi la câinii
ce vor lătra dragostea noastră
când trece plutind pe alei.
Am să te iubesc
cu toată lumina din ochi
şi-am să te cuprind
cu coapsele pân-am să-ţi sorb
şi ultima fărâmă de gând
ce se încăpăţânează să respire azi
fără mine.
Te voi elibera când ziua
va da drumul zorilor
iar câinii, sătui,
se vor retrage-n cuşti
cu colţii plini de sânge
din bucăţi mari de lună plină
ce-i va lumina din interior
şi-i va transforma în licurici
ce vor arde pe rând
pe altarul dragostei în care tu
te vei fi abandonat în mine
ca să rătăceşti apoi gol pe aleile
pe care dragostea noastră a ars
până la cenuşă
în noaptea în care am prins luna
şi-am împărţit-o,
bucată cu bucată, la câini.
Crăciun cu pace, tuturor!
Am iubit Crăciunul de când mă știu, de fapt, cred că prima iarnă, cu primul brad împodobit afară, în zăpadă, cu mama frumoasă și îmbujorată care mă ținea în picioare lângă el, zâmbetul ei fericit mi-e prima amintire.
Na, că am mințit, e a doua, prima e botezul meu, poarta mare, vopsită în verde, larg deschisă, pe care oamenii o ignorau în agitația lor veselă, lăutarii tuciurii care m-au condus cu vioara, cobza și acordeonul biserică, nunta părinților mei, frumoasa mea mamă îmbrăcată în rochie albă de mireasă, cu firele lungi de tel prinse după urechi.
Văd și acum, aievea, fotografia alb-negru cu locul acela magic cu oamenii lui dragi de atunci. Azi nici locul, nici oamenii nu mai sunt, s-a împrăștiat care încotro, unii prin astă lume, alții prin cealaltă. Crăciunul mi-a rămas, de el îmi sunt legate momente care m-au marcat, nu toate fericite, dimpotrivă aș putea spune și-am încercat să-l onorez întreaga mea viață.
Din primul Crăciun mi-a rămas doar bradul, apoi amintirile s-au adunat, am început să-mi prind singură globulețele de crengile parfumate, în casă mirosea dumnezeiește a prăjituri, Doda era când caldă și îmbujorată de la foc, când rece și îmbujorată de afară, din ger. Îmi plăcea căciula ei roșie de sub care i se iveau cârlionții negri, ochii mari în care lucea o stea, eram îndrăgostită de ea. De ea și de mama.
Ne-am mutat la casa noastră și primul Crăciun acasă a venit cu frig și întuneric. Pe tata îl arestaseră pe toamnă, nu mai știam nimic de el de aproape două luni, porc nu aveam că-l tăiase mama și-l dusese plocon securistului care-i promisese că o să-i dea drumul tatei. Casa era neterminată, nu aveam gata decât o cameră, o sobă de cărămidă cu plită și-o lampă cu gaz. Până a venit tata mama a reușit cumva de-a băgat curent electric și eram atât de mândră de lumina care se aprindea în tavan când apăsai pe butonul magic, mi se părea că soarele întreg coborâse în casa noastră și ne lăsase cadou câte o rază în fiecare cameră. După sticla veșnic afumată a lămpii cu flacăra ei tremurătoare, când aprindeam becul spânzurat de două fire, parcă pășeam în rai, chiar dacă podeaua lipită cu lut și paie era rece și goală și pe pereții dați cu var tremurau doar umbre reci. Când s-a întors tata l-am luat de mână și l-am plimbat prin toate camerele, să-i arăt minunea pe care am înfăptuit-o cât a fost plecat, mă simțeam de parcă poleisem casa cu aur și el trebuia să se bucure enorm de asemenea realizare. Plângea, a fost prima și ultima dată în viața mea când l-am văzut pe tata plângând, iar eu credeam că plânge de bucurie suntem atât de bogați că avem lumină la comandă.
Iernile erau ierni pe vremea aia, veneau din noiembrie cu prima zăpadă și se terminau în martie, cu primii ghiocei. Mă duceam la aprozar și răvășeam grămada de brazi înainte ca restul satului să apuce să umble prin ei. Mama era prietenă cu vânzătoarea și-mi trimitea vorbă de cum descărcau camionul. Tata îl aducea acasă când se întorcea de la serviciu. Îl lega pe cadrul bicicletei și venea mândru, pe jos, pe lângă el, dădea jos din pod suportul de fier pe care tot el îl meșterise, îl așeza în mijlocul camerei noastre și mă lăsa să-l împodobesc cum vreau. Era singura dată în an când primeam portocale. Treceam o ață prin mijlocul lor și le atârnam la baza crengilor, alături de merele roșii alese pe sprânceană, ciocolățelele făgăraș și pungile de pufuleți nelipsite de sub brad. Îl încărcam cu vată din pachetul mamei și-i prindeam la urmă clipsurile lumânărilor colorate cu care-l luminam. Flacăra lumânărilor tremura și făcea beteala îngustă să strălucească. Credeam pe atunci că e făcută din aur și argint și că micii clopoței prinși de ea trebuie să fie cei mai valoroși din lume.
Veneau colindătorii și ne cântau în prag iar mama deschidea larg ușa casei și mă obliga să ies să-i ascult și mie îmi ardeau urechile de rușine, mi se părea că toți băieții aceia necunoscuți se holbează la mine, îmi pătrund cu ochii prin carne, în minte și află lucruri pe care nici măcar eu nu le știam, lucruri de care vor râde mult timp de atunci înainte. Nu-i priveam în față, mă uitam la mâinile lor aspre, crăpate de ger și de muncă, ascultam colindul, cum spuneau ei de Maria și de pruncul Cristos ce s-a născut în iesle, de magii ce i-au adus daruri și de boii ce suflau abur cald peste el în iesle și mă gândeam că mare minune e povestea asta cu o fecioară, un prunc și trei magi, dar nu înțelegeam de ce trebuie să se adune cete de copii s-o cânte o singură dată în an, pentru asta să-i mai și plătești. Mama gătea și mai ieșea din când în când veselă și îmbujorată din bucătărie, în casă mirosea a sarmale și caltabosi, a cârnați usturoiați numai buni de pus pe culme, a căldură, afară era frig și întuneric și, după un timp care-mi părea infinit, colindătorii își croiau pârtie către poartă după ce strigau în cor de răsuna casa „la anul și la mulți ani, să ne dați și nouă bani!”. Uram urarea asta și abia acum îmi dau seama că o uram pentru că nu se potrivea cu magia colindului.
Nu primeam cadouri în afară de zece pungi de pufuleți și de cele câteva portocale ce atârnau în brad până treceau sărbătorile. Uneori aveam bomboane de pom colorate învelite în staniol în care riscam să ne pierdem dinții. Îmi doream să avem și noi sub brad păpușele și tobă și mașinuțe, ca în poza din cartea de citire, în care copiii păreau atât de fericiți de cadourile primite.
Într-o toamnă, pe la începutul lui septembrie, a stat mamaie –mama mamei- la noi o săptămână. Într-una din zile ai mei au uitat pe masă două sute de lei, două hârtii albastre noi nouțe, erau banii pentru medicamentele mele. Mamaie a curățat masa și banii au căzut undeva între piciorul mesei și perete. Nu i-a văzut și când au venit ai mei să întrebe de bani a început să plângă săraca, de rușine și de necaz, credea că o vor acuza pe ea că i-a furat. I-au căutat toți, dar n-au reușit să-i găsească, i-am găsit eu a doua zi, când m-am aplecat după stiloul pe care-l scăpasem din mână în timp ce-mi făceam temele. I-am păstrat, chiar dacă mamaie încă mai plângea și se jura că nu i-a luat ea, iar tata era negru de supărare. De Crăciun am cumpărat din ei o instalație electrică cu 8 beculețe ascunse într-un soi de diamante colorate de plastic, o păpușă de 9 lei, avea 12 cm și era toată de cauciuc, o tobă de tablă și-o goarnă colorată pentru frate-meu, un parfum de lăcrămioare pentru mama și habar n-am ce nimic pentru tata. I-am adunat pe lângă brad, le-am înmânat solemn cadourile de la moș Gerilă, ei s-au uitat ca la a opta minune a lumii și eu m-am simțit trădată de cartea de citire, mă așteptasem să aibă reacțiile familiei din poză, să mă bucur de bucuria lor.
Mai târziu, la 17 ani, când am venit în vacanța de Crăciun, tata mi-a făcut primul cadou din viața mea, îmi cumpărase cizme negre, o geacă roșie de fâș ori și pantaloni albaștri de stofă care semănau cu blugii și-a așteptat reacția mea cu aceeași emoție cu care așteptasem eu cu șase ani în urmă să-i văd pe ei fericiți. Eu am fost de-a dreptul în ceruri, chiar dacă cizmele erau cu două numere mai mari, ca toată încălțămintea pe care mi-a cumpărat-o tata de-a lungul timpului –să aibă piciorul loc să crească, deși încetase să mai crească de la 14 ani și-n geaca de fâș intra și el pe lângă mine.
Azi am făcut sarmale și cârnați cât să avem ce pune pe masă de sărbători și-am picat lată la ora 8,00 seara, odinioară pregăteam un porc întreg într-o zi, umpleam culmea de cârnați și adormeam la ziuă și tot nu eram așa obosită. Nu știu când mi-a trecut timpul. Am ațipit și m-am trezit cu gândul la Crăciunul de acasă. Știu, nu mai e nimic din tot ce-a fost, oamenii sunt alții, obiceiurile altele, așteptările altele. Lumea s-a schimbat și uneori cu greu îmi mai găsesc locul în ea. Crăciunul îmi rămâne, totuși, sărbătoarea de suflet.
Crăciun fericit să aveți și sărbători cu bine. Să vă fie casa casă, să vă fie masa masă, să aveți bucate alese, să vă bucurați de copii, de nepoți, de părinți cât îi aveți că, timpul trece repede și nici nu-ti dai seama când vine secunda în care-i pierzi. Sper ca de data asta pruncul Iisus să ne aducă și un pic de înțelepciune în plus și mai ales să stingă ura, să ne învețe cum să ne reconstruim punțile pe care le-am dărâmat între noi.
Să fim roboți
Să ne scoatem inimile din piept
şi să le întindem pe sfoară la soare,
soarele să le usuce iască,
până nu mai rămâne în ele
nici un strop de viață.
Să le punem cheie,
să o învârtim bine,
să bată tic-tac, tic-tac, tic-tac,
să măsoare trecerea timpului egal,
fără emoţie, fără durere,
o secundă, două, trei, şaizeci.
Uite, o luăm de la capăt,
e gata minutul,
apoi ora, ziua, luna, viaţa.
Nu am avea nevoie decât
de câteva secunde în care
să întoarcem ceasul inimii
cu cheia și-am trăi egal,
secundă cu secundă, oră după oră
fără emoții, fără dureri, fără inimă.
Să fim roboţi,
roboții nu iubesc niciodată.
Iarnă fără iarnă
Geamurile sunt aburite, busuiocul din fereastră, uscat, se zbate sub suflarea furioasă a vântului, copacii îşi întind crengi negre către cer şi se leagănă trist, jelesc frunza pierdută, parcarea e pustie – vrăbiile gureşe n-o mai însufleţesc, în tomberon caută înfrigurat un cerşetor, la etajul patru stă un om singur.
La fereastră nu e nicio lumină. Un staniol mare o acoperă în întregime, să nu lase soarele să pătrundă în încăperea singurătăţii. E întuneric în casă ca-n mintea lui rătăcită.
Într-un acces de furie a zgâriat într-o zi cu unghiile pe geamul din mijloc până aluminiul a cedat.
Acum, privirea îi rătăceşte pe alei, dintr-un singur ochi ascuns în spatele unei fante de lumină cât zgârietura unei unghii. Nu-i place ce vede, îl enervează cenuşiul şi oamenii zgribuliţi îl enervează şi câinii scoşi la plimbare cu cozile-n vânt. Crengile copacilor ajunse la fereastră îl zgârie negre pe retină.
Uneori, de pe balcon zboară bucăţi de pantaloni, paltoane, izmene, cămăşi. În vară a zburat şi plapuma. Era roşie şi-a adăstat un timp pe o creangă, până o furtună mare a smuls-o şi-a aruncat-o în parcare. Îi place să le privească cum se întind şi se umflă, apoi plutesc scurt până în crengile arţarului de la colţ. Arţarul bătrân e împodobit cu haine negre şi cenuşii, singuraticului nu-i plac culorile terne, nici roşul furios, le dă de pomană crengilor înfiorate sub vânt.
Ieri cred că a avut chef să citească şi literele negre pe hârtia îngălbenită de vreme l-au enervat peste măsură. A deschis larg ferestrele balconului şi-a azvârlit în grădiniţă toate cărţile. Ele au fâlfâit puţin din pagini, şi-au aterizat cu ţipăt scurt, deschise, pe iarbă. După ele a zburat, în aşchii, biblioteca. Spectacolul, bizar şi trist l-a amuzat peste măsură.
Fiecare placaj rupt zbura scurt şi atingea pământul cu zgomot. Poc! Buf! Poc! Buf! Buf! Când a venit rândul şifonierului jocul s-a terminat. Şifonierul n-avea chef să zboare şi să sucombe zdrobindu-se surd de pământul umed. S-a prins cu toate colţurile de marginile ascuţite ale termopanului,şi s-a opus cât a putut.
Şi-a putut mai mult decât puterea omului care s-a chinuit, a înjurat, a icnit, s-a opintit şi-a obosit într-un final. Oboseala l-a calmat şi şifonierul a scăpat de data asta. Până la următoarea furie poate răsufla singur şi trist în încăperea în care doar câteva zdrenţe şi-un om cu mintea rătăcită mai locuiesc.
Fereastra stă închisă peste singurătatea şi tristeţea lor, doar ochiul mai spionează viaţa de dincolo de întuneric, prin rana de lumină a aluminiului din geam.
Pe aleea pustie vântul se plimbă printe ultimele frunze moarte şi-aruncă praf în ochii cât mărgica ai vrăbiilor zgribulite dintre crengile gardului viu. Răstignite impudic sub balcon, cărțile cu pagini obosite de zbor foșnesc. În depărtare țipă un claxon și patru roți încălțate regulamentar cu gume de iarnă, scrâșnesc când mușcă din asfalt la semafor, pe bulevard.
E ceva mai trist ca o dimineaţă vântoasă de iarnă fără iarnă?
Leru-i ler
Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
vin colindătorii
să vestească-n cer
o naștere sfîntă
în ieslea de lemn,
păstorii înghețați
încălzesc lîngă inimi
miei albi cu ochi negri,
magii veniți de departe
aduc tăvi de aur și smirnă,
boii suflă abur cald
în ieslea luminată
în noaptea-nsângerată
în care glasul morții
sparge liniștea adâncă
a iernii din cer.
Amețiți alergăm pe sub clopoței
ce vestesc cristalin
timpul de goană
după o bucată mai bună,
mai strălucitoare
sau mai aromată
dintr-un moș cu nas roșu
ce-a uitat de un timp
rostul lui pe pămînt.
Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
Vin colindătorii
pe la porți închise
să vestească-n cer,
nașterea pruncului sfînt
ce pentru noi s-a frînt,
spre iertarea păcatelor.
Amăgiri 