Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
vin colindătorii
să vestească-n cer
o naștere sfîntă
în ieslea de lemn,
păstorii înghețați
încălzesc lîngă inimi
miei albi cu ochi negri,
magii veniți de departe
aduc tăvi de aur și smirnă,
boii suflă abur cald
în ieslea luminată
în noaptea-nsângerată
în care glasul morții
sparge liniștea adâncă
a iernii din cer.
Amețiți alergăm pe sub clopoței
ce vestesc cristalin
timpul de goană
după o bucată mai bună,
mai strălucitoare
sau mai aromată
dintr-un moș cu nas roșu
ce-a uitat de un timp
rostul lui pe pămînt.
Leru-i ler sub stele,
leru-i ler sub ger,
Vin colindătorii
pe la porți închise
să vestească-n cer,
nașterea pruncului sfînt
ce pentru noi s-a frînt,
spre iertarea păcatelor.
Zi: decembrie 17, 2016
Între noi
Între noi lumea-i doar un suspin
de timp înghețat și pustiu.
Nu, noi nu existăm,
nici visele noastre nu-s,
nu-i decât râsul planetei,
gâlgâitor, isteric, ca râsul
unui prunc știrb pe care-l
gâdili cu nasul pe burtă.
Nici viață nu-i,
e doar un vis hipnotic,
iluzia deșart-a unui răsărit
care nici nu există,
e întotdeauna apusul
unei alte zile ce tocmai a trecut.
Între noi e pustiu,
nici cerul albastru nu-i decât
respirația mării sub povara
de granit a pasului tău pe nisip.
Nici țărm nu mai este,
e doar un mic pod de argint sub lună,
între cer și pământ,
între două respirații adânci,
intre viață și moarte,
între a fi și n-a fost niciodată,
între mine și tine.
Amăgiri 