Au fost lăsate pe pământ să dea viaţă. Pântecul lor ne e cel mai cald şi sigur adăpost, cu sânge din sângele lor ne modelează, ne cresc celulă cu celulă, ne nasc în durere şi cu sâni calzi şi plini ne leagă prin fire invizibile de lume. Ne sunt icoană câţiva ani, le suntem icoane vii o viaţă.
Creştem şi rupem punţile subţiri care ne apropie iar ele ne lasă să ne luăm zborul, chiar dacă zborul nostru le frânge lor aripile. Întinerim-îmbătrânesc, ne ridicăm-ele albesc, ne îndrăgostim, le uităm şi suferă ca de-o trădare. Nu vine dimineaţă fără ca ele să nu-şi trimită gândul către noi. Unul cald, curat, cu rugăciune de bine. Iar noi le lăsăm acolo, într-un colţ de suflet, prea ocupaţi să ne trăim propria viaţă. Nu ne oprim să ne întrebăm ce se va întâmpla când ea, rădăcina noastră nu va mai fi. Nu avem timp.
Timpul… parşiv cuvânt, cum nu ne dăm niciunul seama de efemerul din el până nu e prea târziu. Abia când ajungem la rândul nostru bătrâni începem să înţelegem, numai că între timp am pus între noi şi ele prea mulţi kilometri, prea multe zile, prea mulţi oameni. Suntem ocupaţi să ne împlinim vise. Să ne facem o casă mai mare, să schimbăm maşina, să vedem lumea, să clădim o carieră, să ne simţim împliniţi. Falsă împlinire.
Le căutăm din când în când şi ele se bucură și șterg cu lacrimi şiroind pe obraz toată durerea aşteptării. Au plâns atât, că vederea le-a slăbit dar nu ne reproşează nimic, ridică ochii şi mulţumesc cerului că le-a ascultat rugăciunile şi uite, acum copiii lor sunt lângă ele. Pentru o jumătate de oră, o oră, o zi sunt cu adevărat fericite. Ce contează că mâine plecăm şi le lăsăm la fel de singure acolo, în colţul lor prăfuit de lume, să ne aştepte până ne vom îndura să le călcăm iar pragul?
Ele așteaptă cuminți, se iau de mână cu singurătatea şi o învaţă să vorbească aşa cum ne-au învăţat pe noi cândva, apoi pe copiii noştri. Un timp continuă să facă tot felul de bunătăţi, sperând că printr-o minune, poarta se va deschide şi peste pragul ei vom călca veseli noi, cu toţi ai noştri după noi. Ne mai lucrează câte o şosetă, sau o vestă de lână, poate-o avea copilul nevoie, să nu răcească. Le pică lacrima pe-o poză din care le zâmbim fericiţi de pe cine ştie ce meleaguri exotice şi aprind candela închinându-se. „Ţine-mi-i Doamne sănătoşi!”
Cu timpul mâinile încep să le tremure şi să scape lucruri, încheieturile le dor, în piept parcă o gheară-şi face de cap. Se ascund de parcă s-ar simţi vinovate de neputinţa ce le-a găsit nepregătite, nu se plâng. „Au ei destule greutăţi şi griji, maică, de ce să le mai fac şi eu?” Tac, tăcerea le-a devenit tovarăşă. Le simţim suferinţa ascunsă când trecem grăbiţi să punctăm vizita periodică, dar refuzăm să conştientizăm că şi-au pierdut puterea, doar ne-au spus că sunt bine, sănătoase, nu?
Vine o zi când nu mai pot ascunde nimic. „Când s-a împuţinat aşa? Unde a ascuns bătrâna asta neputincioasă şi măruntă pe mama noastră zâmbitoare şi veşnic dispusă să ne ajute?” În ochii care ne privesc vinovaţi de parcă şi-ar cere scuze că ne fac probleme? Fior îngheţat ne trece pe şira spinării şi colindăm spitalele sperând ca unul din medici să fi găsit între timp un leac miraculos care să le redea puterea, lor, mamelor noastre. Niciunul nu face minuni şi ne enervăm, înjurăm, mergem la alţii, poate… Nu avem timp să stăm cu ele, trebuie să ne mişcăm repede, să stăm la cozi interminabile la consultaţii, la analize, la farmacii, să mergem la serviciu, să ne risipim.
Ele aşteaptă resemnate şi cuminţi să ne recăpătăm răbdarea şi suflul.
Prea cuminţi, cu mâinile în poală şi ochii în lacrimi- aşa le găseşte şi sfârşitul. Ar fi vrut să ne spună atâtea, au tot adunat de-a lungul anilor cuvinte pentru noi. În lungile zile de aşteptare şi-n nopţile şi mai lungi de nesomn le ştiau pe toate, le-au tot repetat în gând, până le-au învăţat pe de rost, acum le-ar rosti, dar nu mai au putere nici să-şi aducă aminte și ce rost ar mai avea, când nu a mai rămas timp nici de rămas bun? Tăcerea l-a înghiţit de tot şi îngerul bate la uşă şă le cheme sufletul la judecată.
Cu lacrimi ne rugăm de el să aibă milă de noi. „Sunt prea tinere, Doamne! Am avut prea puţin timp de stat cu ele, am fi putut să le spunem măcar cât le iubim! Mai lasă-ni-le un pic, un an, măcar!” Din preaînaltul cerului, Dumnezeu nu mai are răbdare. „Le-aţi avut lângă voi o viaţă. Aţi avut timp, aţi preferat să-l risipiţi pe lucruri lumeşti, mărunte, acum timpul vostru a expirat.”
Inevitabil vine ziua în care mamele îşi adună sufletul în basma şi pleacă pe drumul cel fără de întoarcere, liniştite şi tăcute, aşa cum au trăit. Ce n-am da să putem întoarce timpul, să redevenim copii şi să punem capul în poala lor, să plângem până ne liniştim, iar mâna lor bună să ne mângâie creştetul. Într-o secundă pierdem tot ce-am clădit o viaţă. Ce drag ne-a fost odată să plecăm, ce mult ne-am dori acum să ne întoarcem, nimic nu mai e însă cum a fost. Ograda e pustie, gardul mâncat de timp s-a micşorat, casa s-a aplecat uşor într-o rână şi sărută pământul tăcută, aşteptând să plece după sufletul mamei pe ultimul drum.
Vine totdeauna o ultimă zi. O zi în care mamele pleacă, zi de sfârşit fără nou început și-am vrea să fi putut opri timpul în loc, să apucăm să le putem spune cât de mult le iubim, să le mai spunem măcar o dată „sărut mâna, Mamă!”
Zi: decembrie 7, 2016
Amintiri din altă viață
Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.
Între mine și tine
Tot ce am e doar
un vis risipit
în văzduh.
Un vis frumos
cu tine, cu noi,
în nopţile iernii târzii
în care până şi îngerii
dorm.
Amândoi avem un gând,
acelaşi mereu
ce zboară stingher
între mine şi tine,
din mintea ta,
în mintea mea
și ridică cu un oftat
semne aplecate
de întrebare.
Între noi amândoi
e-o fărâmă de dor
şi-un petec de cer curat
pe care ţipă pescăruşi
deasupra mării
învolburate
ce cerşeşte sărat
cenuşa sălcie
a iubirii perfecte
şi păcătoase
ce se plimbă agale
din gând în gând,
din vis în vis,
între mine şi tine.
Amăgiri 