Mă angajasem, cîştigam deja suficient cît să-mi duc traiul decent, devenisem majoră, ce mai aveam de făcut decît să mă mărit? M-a mîncat în cur ca pe maimuţă şi am negociat cu socru-meu contractul de viitoare sclavie.
Ăştia, bucuroşi că au pus mîna pe o idioată care să le ia băiatul de care nu credeau să mai scape vreodată, că trecuse demult de vîrsta la care era considerat flăcău bătrîn şi epuizaseră toate cererile la fetele de măritat prin zonă, niciuna nefiind dispusă să se lege la cap fără s-o doară, s-au şi grăbit să facă cununia şi nunta, ca nu cumva să mă deştept şi să le scap printre degete. Cununia civilă a fost în decembrie, urmînd ca nunta să fie în ianuarie, după sărbători, imediat ce s-ar fi dat drumul la nunţi şi botezuri.
Ca să-mi fac rochie de mireasă a fost o poezie. Materialele lipseau cu desăvîrşire din magazine iar la casa de modă din oraş nimeni nu voia să-mi facă o rochie într-un timp aşa scurt. Croitoreasa cumnată-mii a zis că ar fi bine ca de finet pentru scutece să fie doar căptuşeala, că tot e iarnă, rochia se face şi ea măcar din lînă, aşa că am colindat toate magazinele de profil din oraş, apoi din orăşelele din zonă, apoi din Timişoara, unde am şi găsit o mătase albă, mai plină, numai bună pentru o nuntă în ianuarie, la cort. Am luat 12 m, că aveam fantezii cu clos amplu, volane, mîneci raglan, tot tacîmul modei anilor ’80. Am dus-o fericită la croitoreasă, i-am spus ce pretenţii am, mi-a luat măsurile şi… a ieşit o struţo-cămilă care m-a lăsat fără cuvinte. A împuşcat femeia doi iepuri dintr-o lovitură, că a scos din materialul meu rochie de miresică pentru una din fetele cumnată-mii. Doar cumnată-mea a rămas supărată, că nu mi-am făcut rochia scurtă, să iasă din acelasi material miresică şi cealaltă fată a ei. Le voia copii fidele la scară mică a rochiei mele. O poezie, v-am spus.
Au trecut cu bine sărbătorile cu o căldură ireală pentru decembrie, apoi pentru început de ianuarie, în săptămîna pregătirilor a umblat lumea cu mînecă scurtă, mă gîndeam că totuşi vremea o să țină cu mine, să stau în rochie de mătase. În sîmbăta nunții, după ce soarele a strălucit toată ziua cît timp am împodobit cortul cu tot felul de floricele, hîrtie colorată, beteală, au venit lăutarii, au început să se adune nuntașii și să curgă valurile de țuică fiartă s-a pus întîi un vînticel subțire ce-a umplut cerul cu nori, apoi o ninsoare cu fulgi mari cît oul de porumbel de-mi venea să stau mai mult afară decît în cort printre nuntași. Făceam ce făceam, mai ieșeam puțin între fulgi, mă întorceam în cort mai învîrteam o sîrbă, ieșeam iar afară, pînă la ziuă cînd din coafura mea plină de sarmale cît pumnul și inele căzute pe umeri s-a ales praful. Credeți că am răcit cumva? Neeeea, ce, mi se ținea mie pe atunci din atît de puțin?
Peste noapte am dormit în ger în camera bună de pe beci unde își ținea soacră-mea lada de zestre și aduna în șifonieră, îmbălsămate bine cu naftalină, covoarele, macaturile și carpetele pe care le țesuse de-a lungul timpului. Sub o poza unei icoane de pe perețe se odihneau într-o vază de sticlă colorată o mînă de flori de sînziene și la capul patului, pe un șervet cusut în muște roșii și negre celebrul pește de sticlă. În cameră erau vreo trei grade mai puțin decît afară, dacă deschideam fereastra să mai intre ceva de afară, poate n-aș fi clănțănit atît, dar fereastra era blocată și era prea complicat la orele acelea mici să mai facem nazuri. Da, puteam dormi și la căldură, dacă mă culcam în cameră cu femeile de la bucătărie și cu lăutarii, cum mă programase cumnată-mea, dar n-am vrut, nu-mi plăcea compania sforăitoare a atîtor bărbați culcați de-a latul în patul de alături și nici n-am vrut să risc o prea timpurie criză de gelozie din partea proaspătului meu consort. Aveau să vină oricum destule în foarte scurt timp. Am dat așternutul de lînă la o parte de pe pat, am pus pe saltea o plapumă de mătase umplută cu vreo 6 kg de lînă pură, un cearșaf rece ca gheața, am stiviut deasupra noastră încă o plapumă grea, două macaturi, un covor și niște carpete țesute și ne-am ținut strîns în brațe pînă ne-am încălzit. Ne-am încălzit pe la ziuă, ba am prins și vreo două ore de somn pînă pe la 9 cînd larma de afară ne-a trezit și ne-a coborît din pat. Cum am scos nasul afară am început să dîrdîi ca piftia, de nu mai știam dacă am ceva mușchi pe mine sau doar gelatină transparentă, dar m-a încălzit cumnată-mea cu inima ei mare şi o ceartă de zile mari, nemulţumită că, din cauza mea, nu are timp să-şi urmeze programul pe care-l stabilise dar omisese să mi-l spună şi mie.
Mi-am tras dresul transparent de Sibiu de 20 de deni, căptuşeala de finet, rochia, mi-am luat pardesiul alb (de mireasă) şi am început ritualurile. Aveam nişte ghetuţe scurte cu talpă netedă ce alunecau în toate părţile pe zăpadă, dar afară era o feerie. Dimineaţa senină, zăpada strălucitoare, totul alb în jur, de vis, ce mai! Am fugit la adăpat, am mai jucat un pic, am fugit să luăm moșii de pe coastă, de la fratele soacră-mii, am încercat să prind o farfurie de mămăligă cu brînză să mă hrănesc cît de cît că pînă seara era ziua lungă, mi-a mîncat-o ginerele, că el tolomac cum era n-a fost în stare să apuce nimic de pe masă, am mai jucat o horă, am fugit să luăm naşii, am alergat după o cretină de purcea care a ales să ne plimbe jumătate de sat pînă am ajuns cu ploconul la naşi, nu am avut timp să simt frigul. Mi-a fost bine, ochii îmi străluceau, obrajii se îmbujoraseră natural, totul era perfect. N-am avut nevoie de niciun alt machiaj.
De la nași ne-am întors acasă, nașul l-a bărbierit pe ginere, soacră-mea l-a pupat și-a lăcrimat un pic, înduioșată, își pierdea sărăcuța odorul în favoarea unei străine, nașa mi-a pus voalul, mama a dat chiot, tot neamul stăncioilor s-a uitat la ea ca la a opta minune a lumii, bărbatul m-a ridicat de pe scaun atent, galant, nu m-a pălmuit așa cum l-au îndemnat mătușile să facă, m-a atins delicat c-o hîrtie de-o sută de lei. Las că a avut destul timp după aia să mă lovească, că ce spune mama e literă de lege și oricum, femeia nebătută e ca țarina nearată. Ne-am mobilizat și-am luat-o cu lăutarii după noi pe coastă în sus, către biserică, unde ne aștepta nerăbdător un popă trist și galben ca lămîia, de parcă se hrănea numai cu zeamă de varză.
În biserică ger de-nțepeneai, ca-ntr-o criptă adîncă plină cu sare. Plîngeau sfinții de pe pereți, nu alta. Toată lumea a rămas înfofolită, doar noi eram ca niște flori, eu în rochie albă de mătase, el în costum crem de ginere. N-am încălzit cum am putut de la lumînările pe care le țineau nașii și de la dîrdîit. Popa făcuse contract să nu cumva să scape un cuvînt din slujbă, îi era frică de socru-meu ca de ucidă-l toaca, că ăsta era prieten cu fostul popă care ar fi vrut să vină înapoi. Rostea rar și răspicat fiecare cuvînt, iar țîrcovnicul îi ținea isonul și cînta pe nas ca la prohod. Cel mai cîștigat din toată afacerea asta a fost nașul care n-a intrat în biserică, nu-i permitea funcția înaltă și poziția lui de comunist de bază în partid, el a rămas în mașină, la căldură. În locul lui s-a oferit să țină lumînarea băiatul lor și nu era bai că-mi era drag, aveam aceeași vîrstă. Popa cînta, eu tremuram, lumînările fumegau, mai aveam puțin şi făceam pe mine de frig. Îmi îngheţaseră picioarele, nasul, mîinile, îmi clănţăneau dinţii, dacă nu aş fi strîns bine din ei, aş fi acoperit cîntarea popii. După o oră şi jumătate în peşteră, am zis şi bogdeaproste că s-a terminat.
Nici nu mai puteam muta picioarele să merg către casă, eram pe jumătate congelată, numai bună de pus la păstrat. Am luat-o înapoi pe coastă-n jos. Nuntașii s-au mai încălzit cu cîte o gură de vin din găleată, au mai jucat, au mai dat chiot, eu mă mișcam ca teleghidată, mă dureau degetele de la picioare de parc-ar fi vrut să se desfacă bucăți. Am ajuns cu chiu cu vai în bătătură unde le aștepta soacră-mea cu alte ritualuri care să mă mai țină o vreme în ger.
Toată feeria dispăruse. Oamenii făcuseră pîrtie, zăpada se murdărise călcată în picioare, plîngea tristă sub stratul tot mai gros de noroi. Eu tremuram, mîţele alea mici nu se despărţeau de poalele mele, mă ţineau bine, să nu cumva să mă piardă. Cînd am scăpat în casă la căldură, am crezut că am ajuns în rai. Doar că nu-mi venea să mă dezlipesc de sobă şi nunta nu putea continua fără mireasă, sau trebuiau să mă scoată afară cu soba în brațe. Ar fi fost culmea să dărîme bieţii oameni bunătate de sobă ca să-mi facă mie plăcerea și-atunci soacră-mea s-a văzut nevoită să intervină cu mînă de fier. A scos din dulapul de haine o mîndreţe de pereche de izmene albe, noi, din acelea chinezeşti, vătuite, pe care le cumpărase pentru socru-meu şi le ţinea de bune.
-Ia şi-mbracă-te, mi-a poruncit.
– Cu izmene?, am făcut eu ochii mari, cît niște farfurii de supă. Să rîdă lumea de mine?
– Lasă că nu rîde, că nu le vede. Dacă nu vrei izmene, uite o pereche de ciorapi groşi, de la mine, și mi-a întins o pereche de ciorapi tricotați, gri cu jartelele din elastic lat aferente.
– Nici vorbă, am ripostat îngrozită.
– Ia-le cînd îţi spun, nu fii proastă. De scos afară tot te scot, de-ar fi să-ţi tai mîinile, că nu am muncit atît să mă întrebe lumea unde mi-e nora. Tu alegi dacă vrei să tremuri în continuare sau nu. Scurt și cuprinzător, că altceva n-a mai adăugat, doar mi-a scos și-o cămașă de corp, perechea izmenelor și-a ieșit în curte.
Am stat eu, m-am gîndit, am analizat cu seriozitate situația și pînă la urmă le-am îmbrăcat că nu aveam de ales. Am dezbrăcat paltonul, rochia, am dat jos şi dublura de finet şi-am îmbrăcat întîi cămaşa de corp, apoi restul hainelor, strat cu strat la o ceapă bine învelită. La sfîrșit am tras izmenele peste minunatul meu dres de Sibiu, că mi-a fost frig să-l mai dezbrac, simțeam cum mă bate vîntul peste genunchi. Altă viață! Genunchii mi s-au încălzit instantaneu, de m-am minunat și-am mulțumit în gînd soacrei că ea știa mai bine ca mine cît de mult pot face niște izmene de bărbat la timpul potrivit. Am ieşit, am jucat, am încălzit toată noaptea atmosfera în cort, de ziceau invitaţii că nu au văzut în viaţa lor o mireasă mai sprinţară ca mine, m-am simţit bine pînă cînd i s-a pus pata proaspătului meu consort că şeful lăutarilor mi-ar cam face ochi dulci, de-aia îmi tot face dedicaţii. Noroc că se cam apropia dimineaţa, lumea, obosită de la atîta ţuică fiartă, aproape dormea cu capul pe masă şi nimeni nu mi-a mai văzut dezamăgirea. Izmenele nu le-am dat jos decît dimineaţă, cînd a trebuit să mă îmbrac în altceva, că de la atîta jucat şi ţopăit în praf şi noroi, rochia albă devenise neagră. Vă daţi voi seama cum ar fi fost dacă aş fi făcut rochia aşa cum ar fi vrut cumnată-mea?
iarna
Costic-al Ghinii
Toată vara umbla ca un huhurez pe cîmp în fiecare noapte. Pleca cînd începea să se îngîne ziua cu noaptea și se mai întorcea a doua zi după ce soarele era deja sus. N-avea somn, de-aia se şi făcuse pîndar la CAP sub pretextul că munceşte să adune zile şi pentru nevastă-sa, că era bolnavă de năduf, nu putea să muncească pe cîmp ca muierile alea, sănătoase.
Era doar un praf în ochi munca pentru muiere, îi plăcea să știe că oamenii se tem de el și acum, la bătrînețe, așa împuținat și cocoșat cum era. Avea un corn de vacă în care sufla într-un anume fel și toți hoții își luau picioarele la spinare cînd îl auzeau, îl cunoșteau după sunetul cornului că e cel mai al dracu’ pîndar de pe tarla. De multe ori își lepădau acolo, în mijlocul lanului, sacul cu drugile de porumb furate. El aduna sacii și-i ducea a doua zi la sediu, corpuri delicte. Avea un miros al dracului de bun, reușea să-i dibuie pe hoți după pînza sacului, după cusărturile găurilor, după sfoara cu care erau legați. Mergea direct la președinte și-i spunea:
– Uite, tovule, l-am prins azinoapte pe-al lui Mămăligă-n porumb.
– Da de unde știi mata, mă, nea Costică, cine a fost? L-ai văzut?, se mira ăla de fiecare dată, de parcă nu mai auzise în viața lui așa minune mare.
– Știu, răspundea scurt nea Costică. Nu vezi că e sacul lui?
– Nu văd omule, unde dracu să văd, răspundea tovul exasperat. Nu înțelegea și pace cum știe moșul ăsta cocoșat ai cui sunt sacii de fiecare dată.
Într-o vară l-a pus la încercare, l-a trimis pe cumnatu-său cu un sac de-al lui fix pe tarlaua pe care pîndea Costică al babii Ghina. A stat ăla-n porumbi pînă i-a simțit răsuflarea moșului. Mai-mai că era să-l prindă în fapt. A doua zi dis de dimineață nea Costică era cu sacul la picioare pe treptele sediului. Cînd a coborît președintele din șaretă a dat cu ochii de el.
– Ce dracu cauți la ora asta aci, nea Costică?, l-a întrebat de parcă nici usturoi n-a mîncat nici gura nu-i puțea.
– Ia, am venit să-ți spun o vorbă, tovule.
– Mie, neică? La ora asta? Ce-ți veni?, a pus șeful întrebare după întrebare și-a zîmbit fin pe sub mustață, să nu se prindă moșul. Credea că l-a prins cu mîța-n sac.
– Tu nu te pui cu Costic-al Ghinii că te bag în pizda mă-tii cît ai clipi, așa să știi. Să-ți iei sacul și să nu te mai prind în tarlaua mea că să fiu al dracu dacă nu-ți fac felul.
Îi luase frica președintele, ce mai. În sinea lui avea convingerea că moșul are pe dracu băgat în cocoașa din spinare, altfel nu se explica nici puterea lui, nici felul în care reușea să-i cunoască pe toți după nimic.
Iarna se schimbau lucrurile, iarna dormea și pentru nopțile verii. Unde punea capul, acolo sforăia de zdrăngăneau geamurile.
Se trezea dimineaţa odată cu zorile, îmbrăca pantaloni groşi de dimie neagră peste izmene, lua șosete de lînă, flanelă de lînă, mănuși de lînă împletite de babă, cojoacă de lînă în spinare, trăgea peste urechi o căciulă desfundată din blană de miel, ieșea afară în ninsoare şi se mai întorcea peste vreo oră. Întîi spărgea lemne din cele uscate, le făcea surcele, intra înapoi și făcea focul. Baba aștepta în vîrful patului cu împletitura în mînă, pînă se încălzea bine în cameră. El tropăia puțin pe scară, făcea pîrtie, scotea apă, potolea păsările şi animalele, spărgea din nou lemne, aducea în casă, se scutura bine de zăpadă, se descălța, punea ghetele ude la gura sobei și se dezghioca de toate țoalele groase. Se întindea în pat, punea capul pe pernă şi mîna porcii la jir.
– Scoal’ Costică şi hai să mănînci, îl zgîlțîia baba cînd avea masa pusă.
Sforăitul înceta, Costică tușea și se îneca de cîteva ori ca un carburator înfundat, se ridica, se mai spăla odată pe mîini şi pe faţă şi se aşeza la masă. Mînca, se punea înapoi în pat şi adormea. Puteai să tai lemne pe el, că nu-i păsa.
– Costică, scoal’ alimănitului și mai taie lemne că nu mai am, îl înghiontea baba după un timp.
Se scula bătrînul, se îmbrăca şi ieşea afară să spargă lemne. Se întorcea cu braţul plin, se dezbrăca şi se culca la loc.
– Scoal’ Costică, nu auzi cum zbiară capra aia de foame, îl trezea muierea din nou după o vreme.
El nu auzea nicio capră, sforăia prea tare dar, docil, se ridica din pat, se îmbrăca şi pleca să mai dea odată de mîncare caprelor, să le pună apă şi să mai aducă lemne. Istoria se repeta de cîteva ori pe zi. Pe seară, cînd întunericul se așeza temeinic peste sat și gerul făcea zăpada să strălucească muierea nu mai rezista și-l lua la zor.
– Mă Costică, fi-ţ-ar făcutul al dracului să-ți fie, mai scoal’, mă, şi tu că apune soarele peste tine şi dormi de-azidimineaţă, m-ai înnebunit cu sforăitul tău. La noapte ce-ai să mai faci? Biata de ea era deja sătulă de stat cu el pe vatră ziua întreagă și să-l asculte cum sforăie, îi țiuiau urechile de atîta singurătate.
– Pe dracu’ fac, Mărioară, se revolta moșul pentru prima dată pe ziua aia. Dorm, normal că dorm, că nu m-ai lăsat să închid un ochi toată ziua!
Niciodată
Niciodată
palmele nu mi-au fost
mai calde ca-n iernile în care
visele-mi creşteau sub piele
şi-mpungeau rotund pieptul,
când genele
ascundeau sub ele verdele crud
al mugurului primăvăratic,
când iarna-mi şoptea
poveşti neînţelese
de dor cu
perle albe de fulgi îmbrăţişaţi,
când sub umeri
îmi creşteau aripi.
Niciodată
sânii mei n-au tresărit,
aripi de zăpadă-n zbor
ca atunci când,
neîncepuţi,
primeau atingerea
caldă a palmelor
înfierbântate la foc.
Niciodată
iarna n-a fost mai frumoasă
ca atunci când ochii mei
verzi cerşeau iubire
cernută alb.
Iarnă fără iarnă
Geamurile sunt aburite, busuiocul din fereastră, uscat, se zbate sub suflarea furioasă a vântului, copacii îşi întind crengi negre către cer şi se leagănă trist, jelesc frunza pierdută, parcarea e pustie – vrăbiile gureşe n-o mai însufleţesc, în tomberon caută înfrigurat un cerşetor, la etajul patru stă un om singur.
La fereastră nu e nicio lumină. Un staniol mare o acoperă în întregime, să nu lase soarele să pătrundă în încăperea singurătăţii. E întuneric în casă ca-n mintea lui rătăcită.
Într-un acces de furie a zgâriat într-o zi cu unghiile pe geamul din mijloc până aluminiul a cedat.
Acum, privirea îi rătăceşte pe alei, dintr-un singur ochi ascuns în spatele unei fante de lumină cât zgârietura unei unghii. Nu-i place ce vede, îl enervează cenuşiul şi oamenii zgribuliţi îl enervează şi câinii scoşi la plimbare cu cozile-n vânt. Crengile copacilor ajunse la fereastră îl zgârie negre pe retină.
Uneori, de pe balcon zboară bucăţi de pantaloni, paltoane, izmene, cămăşi. În vară a zburat şi plapuma. Era roşie şi-a adăstat un timp pe o creangă, până o furtună mare a smuls-o şi-a aruncat-o în parcare. Îi place să le privească cum se întind şi se umflă, apoi plutesc scurt până în crengile arţarului de la colţ. Arţarul bătrân e împodobit cu haine negre şi cenuşii, singuraticului nu-i plac culorile terne, nici roşul furios, le dă de pomană crengilor înfiorate sub vânt.
Ieri cred că a avut chef să citească şi literele negre pe hârtia îngălbenită de vreme l-au enervat peste măsură. A deschis larg ferestrele balconului şi-a azvârlit în grădiniţă toate cărţile. Ele au fâlfâit puţin din pagini, şi-au aterizat cu ţipăt scurt, deschise, pe iarbă. După ele a zburat, în aşchii, biblioteca. Spectacolul, bizar şi trist l-a amuzat peste măsură.
Fiecare placaj rupt zbura scurt şi atingea pământul cu zgomot. Poc! Buf! Poc! Buf! Buf! Când a venit rândul şifonierului jocul s-a terminat. Şifonierul n-avea chef să zboare şi să sucombe zdrobindu-se surd de pământul umed. S-a prins cu toate colţurile de marginile ascuţite ale termopanului,şi s-a opus cât a putut.
Şi-a putut mai mult decât puterea omului care s-a chinuit, a înjurat, a icnit, s-a opintit şi-a obosit într-un final. Oboseala l-a calmat şi şifonierul a scăpat de data asta. Până la următoarea furie poate răsufla singur şi trist în încăperea în care doar câteva zdrenţe şi-un om cu mintea rătăcită mai locuiesc.
Fereastra stă închisă peste singurătatea şi tristeţea lor, doar ochiul mai spionează viaţa de dincolo de întuneric, prin rana de lumină a aluminiului din geam.
Pe aleea pustie vântul se plimbă printe ultimele frunze moarte şi-aruncă praf în ochii cât mărgica ai vrăbiilor zgribulite dintre crengile gardului viu. Răstignite impudic sub balcon, cărțile cu pagini obosite de zbor foșnesc. În depărtare țipă un claxon și patru roți încălțate regulamentar cu gume de iarnă, scrâșnesc când mușcă din asfalt la semafor, pe bulevard.
E ceva mai trist ca o dimineaţă vântoasă de iarnă fără iarnă?
Amintiri din altă viață
Făceam practică în atelierul electric al combinatului de celuloză și hârtie de la Tr. Severin. Habar n-am de ce acolo, din moment ce eram la un liceu cu profil energetic. Așa s-a nimerit în anul acela și îmi cinci ore din zi într-o încăpere înghesuită, întunecată și sordidă în care mirosea a lemn, a rindea, a lac și-a clei.
Mi-a prins bine. Am învățat să repar fiare de călcat, să schimb cablu și rezistențe, uneori chiar tălpi, să fac reșouri cu rezistențe pe care le bobinam singură înainte și să mânuiesc pistolul de traforaj.
Reșourile și traforajul erau extra-sarcini de serviciu, pentru ele mă închidea maistrul Lungu în biroul lui care era ceva mai mai mare ca o cutie de chibrituri. Decoram tăvi pentru cafea, măsuțe, farfurii de lemn dantelate pe care maistrul le vindea după aceea, dar nu asta era important, ci faptul că eu mă simțeam bine lucrând la ele.
Se apropia vacanța de iarnă și era o letargie de zile mari în combinat, nu doar noi, elevii eram fără chef, ci și muncitorii care se gândeau mai mult la pomana porcului, cârnați și jumări decât la serviciu.
Ultima zi de de practică și de școală din trimestrul acela s-a nimerit să fie într-o luni. De duminică dimineață se adunaseră niște nori cenușii, bătuse un vânticel subțire și tăios ce lăsa semne în obraz apoi iarna se gândise să-și intre cu totul în drepturi și-a început să cearnă. Ningea ca-n ziua de apoi, cu fulgi mari, adunați și deși, zăpada creștea văzând cu ochii, tot orașul dormita sub ea.
Luni dimineață străzile erau blocate, stratul de nea depășea un metru și noi a trebuit să înotăm prin ea câțiva km de la cămin până la combinatul care era undeva la marginea orașului. Am plecat devreme, pe la 5 dimineața, ca să ajungem la 6,30 când se închidea poarta și nu mai aveai voie sub nicio formă să mai intri în combinat.
Drumul a fost feeric prin ninsoarea aceea deasă, prin zăpada până la brâu, mai râzând, mai hârjonindu-ne, am ajuns încălzite și îmbujorate. În atelier letargie totală. Mai eram noi, maistrul și doi electricieni care trăgeau mâța de coadă. Stăteam toți adunați în jurul unei cărămizi aprinse pe care fierbea molcom un ibric cu apă, când ușa s-a dat de perete și-a intrat ca o furtună directorul general. Eu tocmai ce mă așezasem pe un scaun de pe care se ridicase unul din colegii mei.
Directorul era în toane proaste, îi mersese rău duminică noaptea, cred că nu reușise să puncteze nimic, așa că plecase prin secție să caute țapi ispășitori și-a pus ochii direct pe mine.
– Tu ce cauți aici?
– Sunt elevă, fac practică, am răspuns cât am putut de politicos și m-am ridicat iute de pe scaun.
– De la ce liceu ești?
– De la energetic.
– Ha, și tu ai impresia că statul are grijă de voi și vă plătește ca să trageți mâța de coadă pe aici? Combinatul ăsta nu are nevoie de elemente ca tine!
– Dar nu aveam nimic de lucru în acest moment, domnule director. Doar ce m-am așezat puțin pe scaun.
– Aaaa, ești și obraznică, după ce că nu faci nimic! Mă iei pe mine cu domnule, ne tragem de șireturi amândoi.
Mi-au dat lacrimile. Am tăcut, am roșit și mi-am ținut răsuflarea, să nu plâng de-a binelea.
– E o elevă foarte bună, tovarășe director, a intervenit maistrul. Doar se odihnea puțin.
– Așa, tovarășe maistru! Se odihnea la ora 8 dimineața, când ar fi trebuit să muncească și tu îi iei apărarea. Să-mi faci referat și s-o dai afară. Cum te cheamă, tovarășa elevă.
– Stroilă Lucia, am răspuns mecanic.
– În momentul ăsta pleci și nu mai ai ce căuta în combinat. O să las consemn la poartă să nu te mai lase să intri și-o să-l sun pe directorul tău să-ți scadă nota la purtare. Lasă că te aranjez eu, a adăugat și-a ieșit ca o furtună, așa cum intrase.
În urma lui am dat drumul lacrimilor și-am plâns de m-am umflat, mi-era rușine și mă gândeam cu groază cum o să explic eu directorului meu că eu, secretara de UTC, am fost dată afară dintr-un potențial loc de muncă într-un mod atât de rușinos. Nu reușeau să mă potolească cu nimic, așa că m-au luat pe sus și m-au dus la cabinetul medical. Acolo, o asistentă cultă-n cap mi-a făcut un calciu și mi-a recomandat să mă mărit, că n-o să mai plâng niciodată.
După ce m-am liniștit un pic maistrul a rugat o colegă să se întoarcă cu mine la cămin și ne-a condus până la poartă, unde, surpriză, înghețat și ud tot mă aștepta tata. Avea o sacoșă de vinil la picioare, cupola de zăpadă pe basca cu moț, venise să mă ia acasă, că ningea prea tare și se temuse să nu rămân singură, înzăpezită pe undeva. M-a văzut umflată de plâns și s-a speriat. Când a aflat ce s-a întâmplat, m-a pupat și m-a întrebat scurt.
– Și pentru asta plângi? Ia dă-l dracu! Hai să mergem acasă, că ne așteaptă mă-ta.
Am plecat cu el prin zăpadă, mi-a povestit de acasă, am râs de m-a durut burta. Am împachetat repede, am mers la gară unde-am așteptat trenul vreo jumătate de oră, apoi stat pe drum aproape toată ziua, trenul abia înainta prin nămeți, toată Oltenia era albă, pădurea de pe Stârmina tăcea cocoșată sub munți de nămeți, de pe hornuri se înălța amețit fumul, ici-colo fugeau înapoi imagini cu copii fericiți cu săniile lor, din când în când pătrundea pe geam fum de paie cu miros de pârlit. Am ajuns acasă noaptea, când mama mai avea puțin și o lua pe uliță după noi.
A urmat cea mai frumoasă vacanță a adolescenței mele care s-a prelungit cu două săptămâni, din cauză de căderi masive de zăpadă.
Următoarea tură de practică nu am mai făcut-o în CPL, așa că am pierdut ocazia să văd dacă portarul îmi mai dădea voie să intru sau nu.
Iarnă
Azi vine iarna peste noi, anume
Şi ne găseşte singuri pe-amândoi
În câte-un colţ întunecat de lume
Tânjind la vremea când, încă, eram doi.
Şi bate crivăţul pe la ferestre
Iar lemnul geme greu, cu icnet lung
Petalele sucombă trist în glastre
Şi-un greier mic îşi tace cântecu-n amurg.
Nori cenuşii coboară grei din munte
Să stingă-ncet viaţa-n ochi ce ard,
Deasupra noastră stele însingurate
Se scutură-ameţite din înalt.
Şi vine iarna peste noi, iubite
Nici nu mai ştim de-am fost vreodată doi.
Când reci zăpezi ne-au troienit cernite
Şi-orice gând a îngheţat în noi.
Cioc-cioc
Cioc-cioc! În geamul meu bat insistent degetele toamnei. Mi-a trimis o frunză pe pervaz şi a aprins focul în castan. Mesaj de pace. Atunci de ce întregul corp se cutremură ca pătruns de un cuţit de gheaţa?
– Ai un loc şi pentru mine în inima ta?
– Nu ştiu, Toamnă. Anul ăsta mi-e frig şi fără tine. N-aş vrea să-mi mai omori o vară. Am albit de câte veri am îngropat de când îmi tot baţi cu degete reci în geam. Mai lasă-mi măcar una…
– Nu eu, ci viaţa ucide verile tale. Eu doar poposesc un timp să-mi încălzesc mâinile lângă sufletul tău cald şi o să mor la rândul meu, curând, ucisă de viscolul iernii. Nu eu, nu – viaţa e de vină, pe ea ia-o de piept!
Mi-e tare dragă toamna şi totuşi, an de an sufletu-mi tremură la atingerea ei. Voi îngropa o altă vară şi viaţa mea va face încă un pas către viforul inevitabilei ierni.
– Primeşte-mă, te rog! Promit că-ţi voi umple ochii de culori!
Aşa mă minte de fiecare dată. Îmi umple ochii de culori şi-mi lasă în urma ei încă un cuţit înfipt adânc, până la prăsele.
O primesc, ce să fac? Mi-e milă de ochii ei plânşi şi de degetele reci. O să am grijă să fac un foc mai mare de data asta, să dogorească a vară.
– Ruşine să-ţi fie, Viaţă! M-ai urcat în carusel şi-mi ucizi anotimpurile tot mai repede mai repede, mai des, mai fără timp! Opreşte-l odată, pentru numele lui Dumnezeu!
Viaţa-mi zâmbeşte sarcastic.
– Tu, fată, habar n-ai! De-aş opri caruselul te-aş ucide pe tine.