Geamurile sunt aburite, busuiocul din fereastră, uscat, se zbate sub suflarea furioasă a vântului, copacii îşi întind crengi negre către cer şi se leagănă trist, jelesc frunza pierdută, parcarea e pustie – vrăbiile gureşe n-o mai însufleţesc, în tomberon caută înfrigurat un cerşetor, la etajul patru stă un om singur.
La fereastră nu e nicio lumină. Un staniol mare o acoperă în întregime, să nu lase soarele să pătrundă în încăperea singurătăţii. E întuneric în casă ca-n mintea lui rătăcită.
Într-un acces de furie a zgâriat într-o zi cu unghiile pe geamul din mijloc până aluminiul a cedat.
Acum, privirea îi rătăceşte pe alei, dintr-un singur ochi ascuns în spatele unei fante de lumină cât zgârietura unei unghii. Nu-i place ce vede, îl enervează cenuşiul şi oamenii zgribuliţi îl enervează şi câinii scoşi la plimbare cu cozile-n vânt. Crengile copacilor ajunse la fereastră îl zgârie negre pe retină.
Uneori, de pe balcon zboară bucăţi de pantaloni, paltoane, izmene, cămăşi. În vară a zburat şi plapuma. Era roşie şi-a adăstat un timp pe o creangă, până o furtună mare a smuls-o şi-a aruncat-o în parcare. Îi place să le privească cum se întind şi se umflă, apoi plutesc scurt până în crengile arţarului de la colţ. Arţarul bătrân e împodobit cu haine negre şi cenuşii, singuraticului nu-i plac culorile terne, nici roşul furios, le dă de pomană crengilor înfiorate sub vânt.
Ieri cred că a avut chef să citească şi literele negre pe hârtia îngălbenită de vreme l-au enervat peste măsură. A deschis larg ferestrele balconului şi-a azvârlit în grădiniţă toate cărţile. Ele au fâlfâit puţin din pagini, şi-au aterizat cu ţipăt scurt, deschise, pe iarbă. După ele a zburat, în aşchii, biblioteca. Spectacolul, bizar şi trist l-a amuzat peste măsură.
Fiecare placaj rupt zbura scurt şi atingea pământul cu zgomot. Poc! Buf! Poc! Buf! Buf! Când a venit rândul şifonierului jocul s-a terminat. Şifonierul n-avea chef să zboare şi să sucombe zdrobindu-se surd de pământul umed. S-a prins cu toate colţurile de marginile ascuţite ale termopanului,şi s-a opus cât a putut.
Şi-a putut mai mult decât puterea omului care s-a chinuit, a înjurat, a icnit, s-a opintit şi-a obosit într-un final. Oboseala l-a calmat şi şifonierul a scăpat de data asta. Până la următoarea furie poate răsufla singur şi trist în încăperea în care doar câteva zdrenţe şi-un om cu mintea rătăcită mai locuiesc.
Fereastra stă închisă peste singurătatea şi tristeţea lor, doar ochiul mai spionează viaţa de dincolo de întuneric, prin rana de lumină a aluminiului din geam.
Pe aleea pustie vântul se plimbă printe ultimele frunze moarte şi-aruncă praf în ochii cât mărgica ai vrăbiilor zgribulite dintre crengile gardului viu. Răstignite impudic sub balcon, cărțile cu pagini obosite de zbor foșnesc. În depărtare țipă un claxon și patru roți încălțate regulamentar cu gume de iarnă, scrâșnesc când mușcă din asfalt la semafor, pe bulevard.
E ceva mai trist ca o dimineaţă vântoasă de iarnă fără iarnă?