Tic-tac


Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cînd ai să pleci,
atît cît stai am să te-aştept
zi de zi
cu bătaia inimii la uşă,
noapte de noapte
cu zbaterea visului sub pleoape.
Eu nu te-ntreb cît ai iubit
pînă m-ai găsit
şi m-ai ales din bîlciul colorat
al lumii,
îngenunchez
şi-ţi spăl picioarele
cu ploi strînse în ani
de aşteptare
şi te aşez desculţ
în leagănul inimii.
Deschide braţele
să-mi găsesc culcuş
în stînga fiinţei tale,
acolo unde bate ceasul inimii.
Nu te întreb de unde vii,
nu te întreb cît ai iubit,
vreau să-mi rămîi,
vreau să-ţi rămîn
bătaie de inimă.
Tic-tac.

Vor trece anii


Vor trece anii ca un vis în zori
şi poate, într-o bună zi,
îţi va fi dor,
atât de dor c-ai vrea să-mi simţi
buzele moi
şi palma caldă pe obraz,
s-adormi în prag de dimineţi
învăluit în sărutări,
cum aţipeai, pierdut în nori,
cînd mă iubeai.
Să închizi ochii şi să laşi
să-ţi pice-n palmă
o lacrimă,
voi strecura-n căldura ei
sărutul, ca odinioară,
cînd îmi făceam din palma ta
un leagăn pentru sărutări.
De-o fi să-ţi fie cîndva dor,
atît de dor,
cheamă-mă, o să cobor
să-mi iau pe rînd cîte-un sărut
din amintiri şi voi pleca
cu visul tău şi cu amarul ce-ar putea
să-ţi tulbure pentru o clipă
lacrima.

Nimicuri de vineri, 31 martie


Nu există o logică a îndrăgostirii, te îndrăgosteşti şi gata, te-a legat fedeleş, nu mai ştii de respiri au ba, de e zi sau noapte, nu vezi gropile şi dai în ele, cazi şi zîmbetul ăla de retardat nu te părăseşte nici dacă-ţi rupi piciorul. El poate să fie oricum, chel, ştirb, chior, gras, să tragă un picior după el, poate să se uite cruciş, nu contează, ţie ţi se pare rupt din soare. E fatalitatea şi cînd se întîmplă să-ţi pună ea piedică, nu mai scapi orice ai face. Rău este că dragostea asta oarbă nu te păleşte cît eşti necoaptă (adică atunci e ca o joacă, ispitele-s multe şi criteriile de îndrăgostire sunt altele), nu ţi se arată de la început să ştii sigur „gata, de-acum altul nu mai există”. E ca andropauza, te lasă să te faci de rîs de cîteva ori, abia apoi îţi dă lovitura de graţie.
Relaţia poate să meargă sau nu, depinde cum ţi-au picat cărţile. Glumesc.
Atunci cînd doi oameni maturi se întîlnesc duc în spate toate iubirile şi eşecurile trecute şi aduc cu ei tot bagajul de trăiri trăite din care mai extrag cîte ceva şi pun în balanţă cu ceea ce primesc acum, aici. Uneori balanţa înclină către trecut, mai ales temerile atîrnă greu şi atunci lanţul de iubire se rupe ca o aţă de papiotă, din aceea de-o cumperi din Europa la ofertă. Degeaba-i mai faci nod, nimic nu mai e la fel de clar ca la început, rămîne nodul şi ăsta macină şi macină, pînă sapă o prăpastie de netrecut la mijloc, între tine şi el. Vă despărţiţi.
Rămîi singură, plîngi puţin (dacă eşti mai instabilă pui şi de-o depresie, că cine nu le-a făcut pe toate nu e om), înjuri mult, îl înjuri, îl acuzi, i-ai sparge capul de-ai putea, apoi uşor-uşor te linişteşti şi te întrebi unde-ai greşit. Uneori descoperi fisura în bagaj, alteori nu. Cert e că după un timp îţi trece şi-ţi aduci aminte momente pe care le sărbătoreaţi împreună. Ziua voastră, a lui, a ta, melodia voastră, dansul vostru, cafeaua voastră, totul are aşa un iz vechi de „a fost odată în doi”.
Îl ierţi, te ierţi şi din cînd în cînd te întrebi „Oare, el se mai gîndeşte vreodată la mine, la tot ce-a fost unic şi irepetabil între noi?”. Şi-o mai aduce aminte măcar în vis cum îţi spunea „tu eşti minunea din viaţa mea, te voi iubi şi dincolo de moarte”. Vine inevitabil un moment în care gîndul îţi fuge peste ani, înapoi şi te ispiteşte cu „Ce-o mai face EL? O fi sănătos? O fi iubit? O fi fericit?”. Te trezeşti că-i doreşti să fie bine chiar dacă tu, după el, n-ai reuşit să mai treci vreodată pragul dintre tine şi altcineva. Asta doar dacă ai iubit aşa cum doar o singură dată se iubeşte în viaţă, total, definitiv, secetos şi dacă tot ce mai poţi da după aceea e o carcasă goală în care doar teama de singurătate te face să mai aşezi din cînd în cînd cîte ceva.
Nu mă băgaţi prea tare-n seamă, de la Nichita mi se trage şi-a lui vîrstă de aur a iubirii.

Am să


Am să te citesc cu palmele-amîndouă
și cu buzele moi,
am să-ţi desenez conturul
cu degetele,
am să-mi adap ochii
din ochii tăi,
gura din gura ta,
inima din focul
inimii tale,
am să te întregesc
ca să mă întregeşti,
am să-mi scrijelesc
numele cu unghiile
pe umărul drept,
să nu-l mai poată
şterge niciun val,
tu ai să-ți tatuezi
numele cu dinţii
pe lobul urechii,
să-l port cu mine mereu,
îl vei dărui auzului meu
pe veci şi sufletul
n-o să mai poată recunoaşte
niciun alt nume după tine.
Am să te citesc,
ai să mă citeşti,
am să te iubesc,
ai să mă iubeşti
şi azi şi mîine
şi-n ziua naşterii de-a doua
cînd vom păşi orbi
pe tărîmul albastru al ochilor tăi.

Degeaba


Degeaba-mi ceri ce nu-ţi pot da.
Timpul ce ne-a fost dăruit
se poate împărţi doar între două inimi
ce bat la fel, a mea tic-tac în dreapta ta,
a ta tic-tac în dreapta mea.
Degeaba-mi ceri ce nu-ţi pot da,
al meu doar ceasul inimii-a rămas.
Fă-ţi palmele căuş şi-ai grijă
să nu-i striveşti secundele
cu acele inimii tale.

Întreg


-Te iubesc, știi?, i-am șoptit cald,
la ureche.
Îi priveam mîinile muncite și-mi treceam
degetul fin peste pielea lor aspră.
-Știu, mi-a răspuns puțin absent.
Nu înțeleg, dar știu.
-Uneori mi-e dor de tine, i-am zis.
– Sunt aici, a ridicat mirat ochii
și m-a privit atent, peste ochelari.
– Ești. Știu și te simt. Mi-e dor doar
să-mi odihnesc gîndurile pe pieptul tău și
să-mi plec fruntea, să-ți sărut, pe rînd,
palmele amîndouă.
– Să nu faci asta!,s-a speriat și l-am simțit
cum își ascunde palmele timid, ca un copil
prins la chiseaua cu dulceață.
Am zîmbit, el nu știe că eu iubesc omul întreg,
nu pe bucăți.

Contur


Cu ochii închiși, am să te desenez
într-o dimineață
pe cearșaful alb de olandă
scrobită,
martor al nopții în care păcate dulci
ne-au adăpat.
Am să-ți desenez ochii cu degetul muiat
în cerneală albastră,
gura fragă
cu cerneală roșie
și degetele în tușe grele,
ce ard încă
pe piele.
Doar inima am s-o pictez
delicat cu o picătură
de sînge proaspăt ce se va înfige
adînc,
ca o săgeată înmuiată în otrava
ochilor verzi,
ți se va amesteca în vene
și mă va păstra
în tine
pe veci.

Taci


Fă focul şi trage fotoliul aproape,
aşează-te comod
şi pune-mi genunchiul căpătâi.
Eu voi sorbi alene ceaiul de mentă
din cana albastră cu stele aurii
şi-oi arunca în flăcări
gândurile zilei.
Auzi cum cântă vântul printre brazi?
Şşşt, taci! Priveşte
cât de frumos ard gândurile
azvârlite în foc.

Gânduri


Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl iei sub aripa ta, îl ocrotești, îi faci mici plăceri, îl asculți, vrei să facă totul bine, vrei ca ceilalți să vadă în el raza pe care o vezi tu. Te îngrijorează absența lui când nu știi dacă e bine sau nu, te doare când îl doare, te simți neputincios când pățește ceva. Îl porți cu tine pretutindeni, îl ai în minte la serviciu, la ședință, la cursuri, la ceaiul pe care-l bei cu prietenele, te trezești noaptea și-l privești cum doarme doar pentru a respira în același ritm cu el și-ți umpli inima de bucurie. E limanul tău.
Când iubești un om te doare dacă-l pierzi și absența lui te face nefericită. Te ofilește.
De pleacă te înfurii și plângi, îl blamezi, îi arunci vorbe grele, dar plecarea lui tot ofilită te lasă pentru că el nu poate pleca de tot, lasă ocupat locul pe care i l-ai acordat în viața ta, te împovărează cu prezența lui viitoare.
Încerci să-l ascunzi bine și o iei de la capăt, dar undeva, în adâncul tău, ți-e teamă să nu fi pățit ceva între timp, ai vrea să știi că e bine și te trezești în miez de noapte că te rogi pentru binele lui.
Când iubești un om e ca și cum l-ai mai naște o dată, îl faci parte din tine definitiv, pe viață. Doar dacă știi să-l iubești pe el, nu doar felul în care te simți tu iubindu-l.

În toamnă


Am căutat iubirea-n primăvară,
când toți copacii erau în floare și
privighetoarea, îndrăgostită, cânta,
dar liliacul s-a scuturat și
eu n-am aflat-o.
Am căutat-o în miezul verii,
când floarea de tei îmbăta
iar albinele adunau aurul în faguri,
și n-am găsit-o.
Mi-am dat ultimul bănuț de argint arvună
cui îmi va îndrepta pașii pe strada ei
și sfaturile lor m-au purtat pe străzi
lăturalnice, unde florile se ofileau
de durere și mucegai.
M-am așezat pe-o piatră și-am strigat
primăvara pierdută și vara ce trăgea să moară,
ele erau deja departe, nu m-au auzit.
În lacrima toamnei frunza de nuc s-a desprins și
mi-a pus în palmă primul sărut.
-Mă căutai, mi-a zis și-a gonit
cu un gest frunzele galbene pe alei.
Iată-mă, am venit.
-Bine, dar acum e târziu, am oftat.
A trecut pe lângă mine primăvara-n goană,
s-a dus în zbor și vara însorită,
eu am rămas cu brațele goale,
cu părul argintat și-un sloi de gheață
înfipt adânc, în inimă. Mi-e toamnă.
-Hai să te-nvăț să iubești
un bărbat în toamnă, a surâs și
mi-a strecurat degetele aspre în palmă.
Sloiul a lăcrimat.